Proorocirile călugărului Abel

* A prezis soarta ţarilor ruşi, războiul Rusiei cu Franţa din 1812 şi intrarea triumfală a lui Napoleon în Moscova, destinul tragic al Casei Imperiale a Romanovilor şi moartea martirică a ultimului ţar, Nicolae al II-lea. A prevestit cele două războaie mondiale, căderea autocraţiei imperiale şi valul de nenorociri care a lovit întreaga lume, ca urmare a revoluţiei bolşevice. Pentru aceste profeţii, călugărul rus Abel a fost aruncat în temniţă, unde a petrecut peste 20 de ani *

O proorocire împlinită

Martie 1796. Cetatea Shlisselburg, aflată nu departe de Curtea Imperială ţaristă de la Sankt Petersburg. În­tr-una din celulele cumplitei fortăreţe, acolo unde erau aruncaţi cei care unelteau împo­tri­va ţarului, era întem­niţat un pri­zo­nier misterios. Fusese adus în mare taină, după miezul nop­ţii, cu capul acoperit, pentru ca nimeni să nu îl poată recunoaşte. Temnicerii îl păzeau cu străşnicie, de parcă ar fi fost o persoană ex­trem de impor­tantă şi totodată pe­riculoasă. Doar câţiva oameni din întreaga Rusie cunoşteau motivul încarcerării sa­le: avusese îndrăz­nea­la de a vor­bi despre împără­tea­sa Ecaterina cea Mare. Şi nu ori­cum. Proorocise zi­ua, ora şi chiar minutul morţii ma­rii ţarine: pe 6 noiembrie 1796. Pen­tru straşnica "insultă” adusă îm­părătesei, bărba­tul avea să plă­tească scump. Deşi era un simplu călugăr, vorbele sale fiind socotite ca fiind ale unui smin­tit, fusese arestat, aruncat în cea mai temută închisoare din Ru­sia şi condamnat la moar­te. Numai prin mila "nemăr­ginită” a marii suverane, pedeapsa i-a fost, în final, comutată în închisoare pe viaţă. Coman­dantul fortăreţei a primit ordinul de a-l ţine pe călugăr sub pază strictă, într-o celulă secretă. Să-i vorbeşti sau să te apropii de el era cu desăvârşire interzis, chiar şi pentru străjerii cei mai destoinici.
Dar în zadar fuseseră luate toate aceste măsuri... Căci peste opt luni, exact în ziua proorocită, pe 6 noiembrie 1796, spusele călugărului se adevereau. Împărăteasa Eca­terina cea Mare murea! Evenimentul a şocat întrea­ga curte imperială, iar pe moştenitorul tronului, Pavel I, autenticitatea teribilei prevestiri l-a îngrozit. La numai câteva zile de la încoronarea sa ca ţar, Pavel I s-a urcat într-o trăsură şi a plecat grabnic către fortăreaţa Shlissel­­burg, acolo unde, în temniţă, zăcea enigmaticul prooroc. Pe viitorul ţar nu îl interesa decât un singur lucru: ce avea să se petreacă cu el în viitor.
Dar cine era acest vizionar şi de unde ştia el atât de exact ce urma să se întâmple?! Numele călugărului Abel poate fi găsit în mai toate dicţionarele şi enci­clo­pediile pre-revoluţionare ruseşti. Despre viaţa şi pre­zicerile sale s-au scris zeci de cronici, iar în 1870 o parte din scrierile sale profetice au fost publicate într-un volum cu titlul "Viaţa şi strădaniile părintelui şi că­lugărului Abel”.
Vasili Vasiliev, cel care avea să fie cunoscut ca proo­ro­cul Abel, s-a născut pe 20 martie 1757, în cătunul Akulovo, din regiunea Tula. În familia ţăranului iobag Vasiliev, naşterea băiatului a fost văzută ca o minune. Se ivise pe lume exact în noaptea echinocţiului de pri­măvară, când universul renaşte, când lumina şi soarele biruie întunericul şi frigul. Liniştea nopţii fusese între­tăiată de ţipetele neobişnuit de puternice ale nou-năs­cu­tului, iar preotul satului, prezent în casa Vasiliev, l-a miruit pe dată şi a spus: "Acest băiat nu va fi obişnuit. El a fost adus pe lume în această noapte cu un scop precis. Strigătul său viguros se va face auzit şi peste veacuri”.
Copilăria lui Vasili nu s-a deosebit cu nimic de cea a celorlalţi copii de iobagi. Muncea pământul cu trudă, fără a crâcni, alături de familia sa. Dar gândul îi era mereu către cele sfinte, căci băiatul, încă din primii ani ai copilăriei, îşi exprimase dorinţa arzătoare de a trăi între zidurile mânăstirii. De câte ori intra în biserică, simţea că a ajuns acasă, se simţea ferit şi ocrotit de toa­te relele. Încuviinţare de a intra în mânăstire ca mo­nah însă nu primi şi, ca toţi ceilalţi băieţi, Vasili a fost obli­gat să înveţe o meserie, pentru ca la matu­ritate să poa­tă contribui la creşterea averii stăpânului său. Va­sili era dulgher şi, odată cu vârsta adoles­cen­ţei, începu să colinde Rusia în lung şi în lat, împreună cu o echipă de meşteri cioplitori. Ajuns la Kerson, la gu­rile Niprului, unde se construiau corăbii şi bărci, Va­sili se îmbolnăvi grav. Pe şantierul naval, acolo unde in­tra mereu în contact cu marinarii şi negustorii veniţi de peste mări şi ţări, băiatul se mo­lipsi de ciumă. În întreaga Eu­ropă, "moartea neagră” făcea ra­vagii cumplite, secerând mii de vieţi. Cu evlavie şi credinţă s-a ru­gat Vasili Bunului Dumnezeu să nu îl părăsească, iar ca semn de recu­noş­tinţă, dacă va fi salvat, băiatul făcu legământ să îşi de­dice viaţa slujirii Domnului. Atunci a avut Vasili prima sa viziune. Un înger i-a apă­rut şi i-a spus: "Te vei vin­deca şi vei purta în lume cuvântul Dom­nu­lui!”. Şi aşa se petrecu, Va­sili se însă­nă­toşi ca prin mi­racol. Aproape toţi cole­gii săi de echipă fu­se­seră răpuşi de nemiloasa boală, numai el se întoarse acasă viu şi ne­vă­­tămat. Se rugă de stăpân să îi permită să plece la mânăstire, dar nu primi nici acum blagos­lo­virea mult aştep­tată. Părinţii îi simţiră zbu­ciu­mul şi, ca nu cum­va asupra lor să se abată vreo năpastă din cauza nesupunerii flăcăului, hotărâră să îl însoare.

Călătoria în cer

Trecură ani, Vasili era deja la casa lui, căsă­torit, cu trei copii, dar sufletul îi era în altă parte. Imaginea îngerului ce-i apăruse cu ani în urmă şi promisiunea făcută şi neîndeplinită nu îi dă­deau pace. Într-o bună zi, îşi făcu în grabă o boc­celuţă şi părăsi în taină satul, îndreptându-se către Mânăstirea Valaam, tocmai în Nord-Vestul Rusiei. Auzise că stareţul mânăstirii, Nazarie, re­crutează misionari care să propovăduiască creş­tinismul în coloniile ruseşti din Alaska.Pri­mit în mânăstire, Vasili a depus jurământul mo­na­hal în faţa lui Dumnezeu şi a primit numele de Abel. Dar în Alaska nu a plecat. După un an de îm­pli­nire a celor trei voturi, al sărăciei, casti­tăţii şi su­pu­nerii, primi binecuvântarea egu­me­nului şi pă­răsi mânăstirea pentru a se retrage în pustiu. Trăi complet izolat, pe o insulă, postind luni în şir şi rugându-se aproape zi şi noapte. Acolo a primit de la Bunul Dumnezeu marele dar: doi îngeri l-au purtat în ceruri, i-au hărăzit puterea de a prezice viitorul şi i-au poruncit să scrie tot ceea ce va auzi şi să spună tot ceea ce i se va arăta.
Timp de nouă ani a străbătut Abel ţara în lung şi în lat, răspândind cuvântul Domnului, vorbin­du-le oamenilor despre voia Lui şi despre Ju­de­cata de Apoi. Într-un târziu, s-a retras din nou în mânăstire, dar nu pentru că trupul îi era ostenit, ci pentru că simţea chemarea de a aşeza pe hârtie toate viziunile sale.
Prima sa carte a scris-o la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Babaev, de pe malurile râului Volga, în care a vorbit despre moartea împărătesei Eca­te­rina a II-a şi despre venirea la tron a ţare­vi­ciului Pavel. La scurt timp, episcopul mânăstirii a aflat despre scrierile călugărului şi, speriat ca de o uneltire a diavolului, a trimis vorbă guver­natorului. Fratele Abel a fost arestat, dar după ce spusele sale s-au adeverit, ancheta contra lui a reîn­ceput.

Din cronicile timpului

Anchetatorul: "Cine te-a învăţat să scrii aceste cu­vinte şi de unde ai aceste informaţii?”
Abel: "O voce mi-a glăsuit din Înaltul Cerului ast­fel: împărăteasa va domni 40 de ani. Du-te şi spune-i cu curaj! După aceea, du-te şi spune-i şi lui Pavel Pe­trovici (fiul Ecaterinei, viitorul ţar Pavel I) şi celor doi coconi ai săi că sub ocârmuirea lor va fi cucerit tot pământul”.
Toate aceste informaţii au fost trimise de urgenţă la palat şi, în scurt timp, în celula misteriosului prizonier îşi făcu apariţia însuşi noul ţar, Pavel I. Cronicile re­latează acest dialog extrem de interesant despre soarta ţarilor, despre soarta Rusiei şi a Europei în general.
Ţarul: "Părinte prea cinstit, se vorbeşte despre tine, dar şi singur văd asta, că asupra ta harul lui Dum­ne­zeu s-a odihnit. Ce spui despre domnia şi soarta mea? Numeşte-i pe succesorii tronului meu şi vorbeşte-mi despre domnia lor. Spune tot, nu te teme!”
Abel: "Scurtă fi-va domnia ta şi văd, păcătosul de mine, năprasnicul sfârşit al Măriei tale. În ziua de 11 martie, o moarte martirică vei primi şi în iatac vei fi gâtuit de tâlhari..."
Ţarul: "Ce se va întâmpla cu succesorul meu, prinţul Alexandru?”
Abel: "Franţuzul (Napoleon Bonaparte) va pârjoli Moscova în timpul domniei sale, iar Alteţa sa, ca răsplată, va pune stăpânire pe Paris. Succesorii lui vor fi Nicolae I, apoi Alexandru al II-lea şi Alexandru al III-lea”.
Ţarul: "Cui va lăsa moştenire tronul acesta din ur­mă?”
Abel: "Lui Nicolae al II-lea, ţa­rul cel sfânt, care va avea cumpă­tarea şi înţelepciunea lui Hristos, răbdarea şi puritatea unui porumbel neprihănit. Coroana imperială o va schimba el pe cununa de spini, căci fi-va trădat de propriul său neam, aşa cum a fost vândut Fiul lui Dum­nezeu. Fi-va un război mare, atot­pustiitor, ce va cotropi întreaga lu­me... În văzduh, oamenii vor zbura ca păsările şi pe sub ape, vor înota ca peştii, însă se vor răpune unii pe alţii cu pucioasa cea urât mirosi­toare. Şi în ajun de izbândă, tronul ţarilor se va prăbuşi, iar mujicul înnebunit, cu toporul în mână, va cuceri puterea. Mult sânge şi lacrimi de suferinţă vor adăpa pământul. Şi vrăjmaşii din interiorul ţării vor biciui pământul rusesc, prăda-vor ei altarele sfinte şi nimici-vor bisericile Domnului. Şi vor pricinui ei moartea celor mai vajnici oameni ai Rusiei”.
Călugărul Abel a vorbit apoi des­pre începutul celui de-al Doilea Răz­boi Mondial, când un nou Batu-Han (conducătorul mongol care a cucerit Ru­sia şi a devastat Ungaria şi Po­lonia - aluzie la Hitler) va ridica sa­bia în Apus, împotriva Europei. "Şi frate pe frate se va ucide, şi râuri de sânge vor curge în lume. Dar Dom­nul cel atotmilostiv îi va ierta pe fiii săi cei fără de Dumnezeu şi lumea va renaşte”.
A ascultat ţarul toate prevestirile sumbre ale călugărului, a plecat ca­pul mâhnit de soarta ce-l aştepta, şi pe el, şi imperiul său, îngândurat de evenimentele ce aveau să urmeze în lume. I-a cerut călugărului Abel să pună pe hârtie tot ceea ce îi po­vestise, toate prevestirile sale. Apoi, puse scrierea într-un plic pe care îl sigilă cu pecetea personală, iar pe copertă scrise: "Să fie deschis la co­memorarea a 100 de ani de la moar­tea mea”. Plicul a fost introdus în­tr-un sipet lucrat cu meşteşug, ză­vorât cu un lacăt şi pecetluit cu sigi­liul ţarului. Cufărul astfel ferecat a fost aşezat pe un piedestal, într-una din sălile de la palatul din Gatcina, re­şedinţa de vară a ţarului, din ime­diata apropiere a capitalei ţariste. Acolo a rămas în aşteptarea de a fi deschis, o sută de ani.

În temniţă până la sfârşitul vieţii

La scurt timp după întâlnirea din închisoare, ţarul Pavel I a dispus eliberarea călugărului Abel şi a in­ter­zis să mai fie urmărit. Şi iarăşi a plecat călugărul, neo­bosit să străbată ţara, pentru a le vorbi oamenilor des­pre cele sfinte şi pentru a le reaminti de numele Dom­nului.După câţiva ani, s-a retras din nou la Mânăstirea Valaam, unde depusese în tinereţe jurământul sacru monahal. Acolo ar fi putut să trăiască în linişte şi pace până la sfârşitul vieţii, dar viziunile au început iarăşi să i se arate şi sufletul său era neliniştit. Trebuia ca totul să fie aşternut pe hârtie, aşa cum i se poruncise de Sus. Căci el, păcătosul, nu era vrednic de această misiune, dar încerca din răsputeri să ducă la îndeplinire voia Domnului.
Începu să scrie o nouă carte de profeţii, despre asa­sinarea ţarului Pavel I şi despre venirea la tron a fiului său, ţareviciul Alexandru. În doar câteva luni, spusele i s-au confirmat cu precizie şi călugărul a fost iarăşi arestat, din ordinul guvernatorului oraşului Sankt-Pe­tersburg, unul dintre asasinii ţarului. A fost escortat în lanţuri, ca un criminal periculos, până la fortăreaţa Pe­tropavlovsk, cu acuzaţia de a fi tulburat minţile oa­me­nilor cu clevetiri mincinoase, la adresa ţarului. În subteranele cetăţii, fără să vadă lumina soarelui măcar o clipă, a petrecut monahul mai bine de doi ani. A fost eliberat şi trimis forţat la Mânăstirea Soloveţki, de pe o insulă din Marea Albă, fără a avea dreptul să o pără­sească. Gerurile cumplite, pustietatea şi asprimea vie­ţii din imediata vecinătate a Cercului Polar făcu­seră din Mânăstirea Soloveţki un loc de exil, atât pentru membrii Bisericii, cât şi pentru duşmanii guvernului ţarist. Viaţa între zidurile mânăstirii, deşi grea, era totuşi tihnită. Dar nici aici nu s-a bucurat fratele Abel mult timp de linişte. În 1804, după ce scrie o a treia carte, în stilul deja cla­sic, este iarăşi pus sub acuzare şi încarcerat în închisoarea de pe aceeaşi insulă. Sentinţa a fost de data aceasta una şi mai grea: "Să fie eliberat atunci când prevestirile sale se vor adeveri”.
Aşa a zăcut călugărul Abel uitat de lume în temniţă ani lungi, până în 1812, când evenimentele prevestite de el, invazia lui Napoleon în Rusia şi incendierea Moscovei, s-au petre­cut întocmai. Atunci, ţarul Ale­xan­dru I îşi aminti de prooroc şi în iarna anului 1812 trimise o depeşă urgentă către comandantul închisorii: "Că­lu­gărul Abel să fie pe dată eliberat dintre deţinuţi şi lăsat să meargă acolo unde îi va dori inima. Să i se acorde un permis de trecere prin orice oraş din Rusia şi în orice mâ­năstire, să i se încredinţeze banii tre­buincioşi drumului şi hainele po­trivite”.
Şi iată-l din nou pe monahul pribeag, liber să călătorească, liber să mărturisească oamenilor credin­ţele sale, să propovăduiască cuvân­tul Domnului. Deşi trecuse demult de vârsta tinereţii, călugărul Abel plecă în pelerinaj la locurile sfinte, întâi la Muntele Athos, din Grecia, apoi la Constantinopol şi Ierusalim. În 1820, după şapte ani de călătorie prin ţări străine, se întoarce la Mos­cova şi este primit printre călugării de la Lavra Sfânta Treime, din lo­calitatea Serghiev Posad, cea mai ves­tită mânăstire din Rusia. Aici tră­ieşte liniştit o perioadă, în rugă şi post, într-una din cele mai izolate chi­lii. Vestitul general din cam­pa­niile împotriva lui Napoleon, Leon Engelgardt, scria despre el în "În­sem­nările” sale: "Era un om sim­plu, foarte tăcut şi smerit.Multe doam­ne din înalta societate auzise­ră despre proorocirile sale şi îl con­siderau sfânt. Veneau la el cu ru­gămintea de a le prevesti soarta, dar întotdeauna fratele Abel le spunea blând, cu chipul senin: «Eu nu vă pot oferi sprijin, căci nici pe departe nu sunt clarvăzător. Viziunile mi s-au revelat de la Domnul şi am gră­it despre asta, doar atunci când am primit poruncă»".
Dar suferinţele bietului călugăr, ce nu făcuse decât să îndeplinească voia Domnului, nu se sfârşiră aici. Noile sale preziceri atrag mânia ţarului Nicolae I şi, în 1826, este închis în temniţele Mânăstirii Sfântul Eftimie din Suzdal, acolo unde călugărul Abel îşi va petrece restul zilelor. În zi­ua de 29 noiembrie 1829, se stinge din viaţă, la vârsta de 84 de ani, după mai bine de 20 de ani de tem­niţă grea, după ani de cazne sufleteşti şi trupeşti. Conform scrierilor ce s-au păstrat în Mânăstirea Sfântul Eftimie din Suzdal, călugărul ar fi fost înmormântat în spatele Bisericii Sfântul Nicolae, însă locul său de îngro­pă­ciune nu a fost găsit niciodată. Se spune că Abel ar fi fost, de fapt, îngropat în mare taină, într-un loc secret, de către supuşii ţarului Nicolae I, pentru ca nimeni, niciodată, să nu îi poată aduce cinstire. Dar poate că sentinţa ţarului de a-l condamna la claustrare chiar şi după moarte nu i-a fost călugărului Abel cu supărare. Căci scump la vorbă şi însingurat a trăit întreaga viaţă, cu gândul la Cele Sfinte, îndeplinind voia Domnului şi grăind oamenilor doar la porunca Celui de Sus!