Nu ne mai spunem nimic, deşi am dansat cândva pe o plajă pustie, ne-am scris numele în nisip şi toate astea. Peste noi, ţin bine minte, s-a coborât o lumină roşie, ne-a dezmierdat o vreme, ne-a spus că aşa o să fie acum şi pururea şi-n vecii vecilor, iar cerul s-a vălurit şi el, s-a înserat de-a binelea, până când din lucruri n-au mai rămas decât noaptea, umbrele noastre şi câţiva ţânţari. Apoi tălpile tale desculţe pe nisip, îndepărtându-se încet de mare. Mâna ta ca o prelungire a mâinii mele. Degetele tale, degetele mele, laolaltă, lumina asta a farului, pe care o văd şi acum, pe care am s-o tot văd cum taie fâşii întregi de noapte, iar noi mergem mai departe pe o potecă de nisip, ajungem. Şi lumina asta mică a unei camere şi mai mici, şi noi râzând, lipiţi unul de altul, aiuriţi, pitiţi, năuci. Râsul, părul şi umerii tăi, mirosul, pielea, fiecare fâşie de piele sub care te ascunzi, sub care te găsesc uimit, de fiecare dată, şi nu mă mai satur. Eşti vie, sunt viu, şi acolo, sub pielea ta, se petrec atâtea şi atâtea miliarde de lucruri, de acolo a început totul şi nici măcar nu ştiai asta. Nici măcar nu ştiai. Şi forfota asta nebună ca o linişte uriaşă, şi degetele mele ca nişte bezmetici care au descoperit lumea, iar asta e deja mai mult decât orice şi-au închipuit vreodată. Eşti aici, şi aici, şi aici, şi n-am ştiut niciodată de ce bucuria te face să plângi, de ce să te pierzi pe tine în altcineva e cel mai al naibii de adevărat lucru care s-a inventat, calea simplă ca să afli cine eşti.
Şi apoi dimineaţa, ca un şoarece care intră pe sub uşă, care îţi spune să te desprinzi, să te întorci în tine, să-ţi tragi mâinile înapoi, să mănânci şi aşa mai departe. Şi aşa mai departe, cu marea, ca o cucoană plictisită care te aşteaptă, hai, aprinde-ţi ţigara aia şi dă-te cu cremă să nu te arzi, citeşte-ţi paginile din romanul ăla plicticos, mângâie-ţi iubita, joacă-te cu degetele în nisip, taci. Să taci pentru că nu ştii ce să spui, pentru că te-ai căpătuit cu corpul ăsta în care zaci obosit după o noapte prea lungă, pentru că nu, nu poţi trăi o viaţă într-un altul, iar fâşiile astea de viaţă concretă îşi au şi ele rostul lor. Doar că, năuc, ca orice bezmetic care a descoperit lumea într-o noapte, s-a bucurat şi a plâns, odată ce te întorci în tine, e greu. Tu eşti acolo, te văd şi acum, un corp frumos şi străin întins pe un cearceaf, ai viaţa ta, cine ştie la ce te gândeşti, "la ce te gândeşti”, te întreb, "la nimic”, îmi răspunzi, "e bine”, şi eu tac şi mă gândesc la nimic, la rândul tău, iar eu îmi spun că "bine” poate să însemne şi asta, pur şi simplu, două corpuri obosite după o noapte prea lungă, două corpuri întinse pe un cearceaf, şi marea, ca o cucoană plictisită, gândurile astea ameţite de soare, care nu duc, de fapt, nicăieri. Şi e bine, iar ziua e lungă şi năclăită de lumină, iar tălpile noastre calcă pe nisip, iar în nisip rămân nişte urme pe care n-am să le uit niciodată, niciodată niciodată, pentru că, vezi tu, ele sunt şi acum acolo, printre scoici, melci, capace de bere şi draci de mare, pe acolo am trecut obosiţi la o zi după ce am descoperit lumea, şi fiecare pas pe care l-am lăsat acolo s-a înfipt adânc, adânc adânc, în plaja aia pustie, în carnea şi în inima cu care îţi scriu acum.
Se înserează şi tu ştii asta. Tu ştii, pentru că eşti încă acolo, n-ai plecat nicăieri, te văd, zgribulită de soarele care ţi-a intrat sub piele şi de vântul care îţi mângâie braţele goale, eşti aşa de frumoasă şi nici măcar n-am să-ţi spun asta, eşti cea mai frumoasă femeie de pe pământ, singura, şi nici asta n-am să-ţi spun, acum doar încerc să pescuiesc, mulinez încet după o ştiucă oricât de mică, ştiuca asta care nu mai vine, oricât aş arunca şi aş aduce firul înapoi, dar asta pe cuvânt că nu mai contează, eşti aici, cu mine, şi aşteptăm o ştiucă să vină, pe malul ăsta nu suntem decât noi, pe malul ăsta n-a fost niciodată altcineva, pe malul ăsta am putea tăcea o viaţă, nu?, aşa te gândeai şi tu, sunt sigur de asta, aşa mă gândeam şi eu, aşa mă gândesc şi acum, când, uite, tot n-am prins ştiuca aia, am prins altele, dar nu pe aia, pentru că peştele ăla nici nu exista, nici n-avea cum să existe, atât timp cât noi eram singurele fiinţe de pe pământ, din apă, din aer, din tot, noi, poate, şi un vapor fără pasageri, care a trecut doar ca să-l luăm acum în mintea şi în sufletele noastre obosite. Şi drumul înapoi, pe un mal cu sălcii, şi oamenii inventaţi, ici şi colo, doar ca să ştim că am nimerit în lumea asta şi nu în alta, de parcă ar mai fi avut vreo importanţă, de parcă ar mai fi contat toate astea, noi şi camera aia mică mică mică şi îmbrăţişările alea nebune care reinventau lumea, din nou şi din nou, pentru prima şi ultima oară, şi cum poţi să trăieşti aşa o viaţă, cum poţi să te mai ierţi, când lumina îţi intră sub uşă ca un şoarece pitic, iar tu nu vrei să mai ştii de ea, ai uitat de tine şi de rosturile pe care trebuie, iarăşi, să înveţi să le deprinzi.
Iar marea acum, o vezi, are nişte valuri care ne-ar putea înghiţi, şi poate că ar fi mai bine aşa, dar, uite, trăim, şi ţie ţi-e somn, iar eu vreau să ne plimbăm, şi am să mă plimb singur acum şi am să-ţi povestesc tot ce n-ai văzut cât timp dormeai. Uite: ăla sunt eu şi mă tot îndepărtez, trec de case, de oameni, de vaci, de far, mă tot duc, aiurea, spre un loc pe care nu-l ştiu, mă duc fără să am habar unde ajung, de mare nu pot trece, aşa că o iau pe nisip, pe nisipul cu scoici, melci, capace de bere şi draci de mare, mă tot duc până obosesc şi stau şi urlu, şi urlu, pentru că ştii şi tu de ce, urlu până când nu mai pot, până când simt că m-am golit de tot şi apoi mă întorc la tine şi ne uităm la un meci de fotbal. Câştigi, tu câştigi mereu când vrei, e de ajuns să intri pe teren şi soarta partidei se schimbă, dăm nişte goluri tâmpite, iar apoi ţinem de rezultat, ne apărăm feroce şi îi batem pe toţi, eşti aşa frumoasă când câştigi meciurile alea, dar tu eşti frumoasă tot timpul, mai ales acum, când nu ne mai spunem nimic.
Se înnoptează din nou, ai văzut luna aia uriaşă şi sângerie care s-a aşezat pe capetele noastre?, trebuie s-o fi văzut, în noaptea aia ne-am tot lungit până când ne-am sprijinit frunţile de marginile ei, eram foarte înalţi, ceva mai înalţi ca de obicei, cu un milimetru mai mult de 384.000 de kilometri, eram înalţi şi vorbeam despre câte-n lună şi-n stele, despre off-side, despre ceaţă, despre saramura de biban, despre ceasurile cu cuc şi revistele glossy, despre pisici, pitici şi alte fiinţe, şi în tot timpul ăsta, tălpile noastre abia mai atingeau nisipul, iar noi ne tot lungeam, ceva de speriat, pe cuvânt. Era bine, şi aşa trebuia să fie: doi oameni cu picioarele pe pământ şi capul în nori, pentru că, da, se înnorase, şi din luna aia uriaşă se mai vedea doar puţin, doar o şuviţă din părul tău lung şi plin de mare. Dar asta se poate să fi visat, acum, când nu ne mai spunem nimic.
Apoi, ştii şi tu, vapoarele există pentru ca oamenii ca noi să se întoarcă din locurile vrăjite, să se întoarcă în viaţa lor care trebuie trăită, şi asta a fost întotdeauna greu, mai ales după ce am inventat lumea, mai ales după ce am aflat cine suntem unul prin altul, vapoarele lasă în urmă malurile cu sălcii, şi noaptea, plaja, marea şi umbrele noastre care rămân acolo, şi farul ăla, şi o cameră mică, fără nici un fel de acoperiş, fără pereţi şi fără uşi, camera din care s-a născut lumea şi noi înşine, vapoarele merg mai departe încet, iar pe puntea lor se poate dormi tot drumul, un somn greu, de moarte, din care te trezeşti şi eşti tu, şi eşti singur şi trebuie să te întorci la viaţa aia care trebuie trăită. Dar stai liniştită, tu eşti tot acolo, chiar şi acum, când nu ne mai spunem nimic, ai rămas cu capul plecat pe umărul meu şi ştiu că mă simţi cum respir şi ştiu că ştii că te auzi pe tine în mine, şi ne tot întoarcem, ne întoarcem şi acum.
Iubita mea, acum, când nu ne mai spunem nimic, când au trecut atâţia ani de atunci, iar degetele noastre au uitat încet drumul simplu de la unul la altul, când viaţa care ne-a trăit ne-a luat-o înainte, ne-a ascuns de noi şi ne-a dăruit servicii, îndatoriri, griji, acum, când am uitat să ne vorbim cu adevărat şi cum se face dragoste, când n-am mai ştiut pe unde suntem şi cum trebuie trăit cu capul în nori şi picioarele pe pământ, acum, când ne-am ucis pe îndelete şi ne-am urât cât pentru nouă vieţi, acum, când e limpede că nu am învăţat cum e să trăim în celălalt, iar separaţi şi împreună am aflat că e infinit mai greu, când toate neajunsurile noastre ne-au orbit şi s-au întors cu furie împotriva a tot ce ştiam, acum, când să rămânem nu mai înseamnă decât un maldăr de steril pe care stăm şi urlăm unul la altul, acum, în clipa asta cu tramvaie, maşini şi oameni care traversează în fugă, acum, când privesc în gol nişte copaci care se încăpăţânează să nu-şi mişte o frunză, când trebuie să ies în curând să cumpăr nişte ţigări şi ceva de mâncare, când tocmai sună telefonul şi, nu, nu eşti tu cea care sună, când nu vreau să răspund şi n-am de ce să răspund, când tot ce aş vrea e să fii tu, chiar dacă nu mai am ce să-ţi vorbesc, ci doar să-ţi urlu, când, uite, lumea e concretă, iar singurele lucruri concrete de la mine sunt defectele, vreau să-ţi spun ceva ce nu ţi-am spus cândva, într-o seară, pe un mal cu sălcii, când încercam să pescuiesc o ştiucă pe care n-am prins-o nici azi. Cred că am uitat, nici nu ştiu de ce am uitat să-ţi spun ceva atât de simplu: eşti aşa de frumoasă şi nici măcar n-am să-ţi spun asta, eşti cea mai frumoasă femeie de pe pământ, singura, şi nici asta n-am să-ţi spun, acum doar încerc să pescuiesc, mulinez încet după o ştiucă oricât de mică, ştiuca asta care nu mai vine, oricât aş arunca şi aş aduce firul înapoi, dar asta pe cuvânt că nu mai contează, eşti aici, cu mine, şi aşteptăm o ştiucă să vină, pe malul ăsta nu suntem decât noi, pe malul ăsta n-a fost niciodată altcineva, pe malul ăsta am putea tăcea o viaţă, închide ochii, te iubesc.
MATEI FLORIAN
Săptămâna de aur
De fiecare dată când se-apropie toamna, îmi amintesc cu mare drag de înfrigurarea cu care am aşteptat primele zile de studenţie, bucuria imensă pe care o aveam că reuşisem la facultatea de medicină şi că, oarecum, aveam deja un viitor asigurat, bineînţeles - cu atât mai bun cu cât eforturile mele ar fi fost mai susţinute. Vorbesc de anii şaptezeci, când admiterea la medicină era foarte grea. Am intrat fără clasicele meditaţii, căci părinţii mei n-au putut susţine un asemenea "moft”, cum se spunea atunci. Am intrat doar pe munca mea şi pe dorinţa uriaşă de a reuşi, pentru a scăpa de un viitor cenuşiu, în orăşelul de provincie în care m-am născut. Faptul că am intrat la facultate m-a făcut dintr-o dată o mică vedetă locală, şi această "glorie” efemeră mi-a întărit încrederea în propriile puteri, m-a făcut să mă simt mult mai detaşat în relaţiile cu oamenii, mai stăpân pe mine. Acum, după atâţia ani, îmi dau seama că, oarecum, felul în care s-au desfăşurat lucrurile a fost normal, până la un punct. Din păcate, am depăşit punctul acela şi am devenit foarte mândru şi nemăsurat de orgolios.
Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu fata aceea, după săptămâna de aur pe care am trăit-o împreună, în acel octombrie de demult. După cum nu ştiu ce s-a ales şi de alte cuceriri de-o zi. Dar ea mi-a rămas în minte în mod special şi mi-o amintesc mereu, obsesiv. Poate faptul că vreau să povestesc despre ea mă va elibera. O chema Ilinca şi era tot de undeva din Moldova, din Nodal, de pe lângă Vatra Dornei. Ţin minte că îi plăceau merele şi că în ochii ei lumina de toamnă înflorea. O săptămână înseamnă nişte zile care pot trece rapid, atunci când eşti fericit, sau anevoios, cu scrâşnete, atunci când aştepţi ceva. Dar o săptămână poate fi şi oaza spre care se întoarce mereu mintea unui om în vârstă, aşa cum sunt eu, un om care trăieşte acum doar din amintiri. Iar dintre cele mai dragi sufletului meu, la care în ultima vreme mă întorc tot mai des, este aceea cu fata firavă, delicată, subţire ca o trestie, şi veselă tot timpul. Ce să vă mai spun? Mărturisesc acum că, după o viaţă plină de aventuri, iubiri pe furate, cuceriri de duzină, don-juanisme de conjunctură, îmi dau seama că niciuna dintre acestea n-a lăsat urme, aşa cum s-a întâmplat în povestea cu Ilinca. Îi spun poveste, ca s-o diferenţiez de celelalte aventuri pasagere. Dragii mei cititori, nu degeaba m-am apucat de scris şi de făcut mărturisiri acum, după cincizeci de ani de când au avut loc întâmplările. Vă rog să mă credeţi că, orgolios cum sunt, mi-a fost greu să recunosc că din toată viaţa de mare cuceritor şi afemeiat n-a mai rămas nimic, nici măcar umbra amintirii unui zâmbet sau o privire, sau o vorbă. În schimb, vă pot spune şi cum era îmbrăcată Ilinca în prima seară, vă pot descrie părul ei cânepiu, mereu zburlit, vinişoarele subţiri care-i apăreau la tâmple când făcea pe supărata, privirea jucăuşă cu care aştepta să ghicesc mâna în care ascundea la spate merele, acele gesturi mărunte pe care le făcea când îşi bea cafeaua de dimineaţă. Sau...of, Doamne, felul în care albastrul ochilor i se întuneca după ce făceam dragoste, devenind, dintr-o dată, înspăimântător de adânc. După o săptămână, Ilinca a plecat, pentru că eu am apărut la balul facultăţii cu o altă colegă. A dispărut, pur şi simplu, fără o vorbă de rămas bun, fără o avertizare că urmează să nu ne mai vedem. Atunci nu m-a deranjat prea tare, îmi părea bine să scap cât mai uşor şi cât mai rapid de acele momente penibile de despărţire. "Cunoaşterea universului” nu era încheiată, aşa că mi-am reluat fără regrete viaţa de cuceritor.
Sunt singur acum, mult mai singur decât am fost înainte de a cunoaşte prima femeie din viaţa mea. Chiar dacă am fost, profesional vorbind, un medic bun, înţelepciunea vieţii a venit târziu. Nu mă mai ajută acum cu nimic. Poate doar să-mi dau seama cât de chior am fost în tinereţe, când ar fi trebuit să descopăr comoara de lângă mine, ce stătea ascunsă în liniştea pe care fata aceea, Ilinca, o aşeza deasupra lucrurilor şi o aducea şi în viaţa mea. Mi-e dor de Ilinca, şi dacă ea citeşte prin cine ştie ce întâmplare aceste rânduri o rog să mă ierte pentru uşurătatea mea, pentru bravura de a nu o mai căuta niciodată, pentru orgoliul nemăsurat cu care am trecut rapid, fără păreri de rău, la alte aventuri. Şi-i mulţumesc pentru săptămâna cea mai luminoasă din viaţa mea, săptămâna de aur din toamna aceea de catifea, pe care m-a ajutat s-o trăiesc. Mare păcat că numai acum mi-am dat seama de acest lucru!
GRIGORE
Piatra Şoimului
Venea la mine îmbrăcat în haina militară. Era obligat să o poarte, chiar dacă era în permisie. Era în ultimul an al Academiei Militare, pe care o alesese oarecum împotriva voinţei lui, la comanda părinţilor, şi de aceea, de multe ori, când ne întâlneam, părea stânjenit de uniformă. Sigur că şi mie îmi plăcea mai mult când venea îmbrăcat în haine obişnuite, era şi el mai în largul lui şi, parcă, şi întâlnirile erau mai naturale. Uniforma îi dădea o seriozitate care mă făcea să fiu mai rezervată.
Luna august era aproape de sfârşit şi mă gândeam că va trebui să ne despărţim în curând, eu să iau drumul oraşului, în care terminam liceul, el, la Bucureşti. Poate de aceea, fiecare întâlnire a noastră se încheia greu, trist, cu senzaţia de sfârşit de lume, de dispariţie a tot, căci aşa mi se părea atunci, că se sfârşeşte lumea, când el nu era lângă mine. Ne vedeam în fiecare zi. Mergeam în drumeţii, pe dealuri, şi ne opream cel mai adesea într-un loc ce se chema Piatra Şoimului. Acolo, pământul era acoperit de muşchi moale şi exista o adâncitură a locului, ca un căuş, în care ne adăposteam de curiozitatea celor care, eventual, ar fi trecut pe cărarea spre munte. De acolo, din locul acela, nu puteam să vedem decât coroanele copacilor ruginii deja, stâncile de deasupra capului, acoperite cu ierburi aspre, uscate de vânt, şi cerul, pe care norii de toamnă alergau înfriguraţi. Am trăit zilele acelea ca şi cum ar fi fost ultimele, cu disperare şi cu nesaţ. Ne-am iubit, cast, şi ne-am sărutat până la ameţeală. Număram zilele rămase până la începutul şcolii, şi cu fiecare clipă care trecea, mi se părea că n-am să mai pot trăi departe de el. În ultima zi de vacanţă, mi-a dat o fotografie făcută într-o pauză, pe un câmp de aplicaţii militare.
Foarte greu a trecut luna septembrie a acelui an. Începusem şcoala de două, trei săptămâni, şi mi se părea că au trecut ani de când mă despărţisem de prietenul meu. Ne scriam şi mă gândeam atât de mult şi de intens la el, încât presimţeam ziua în care urma să primesc scrisoarea. Eram atât de tensionaţi amândoi, atât de mult comunicam fără să ne vorbim, încât aproape că aveam aceleaşi gânduri. Şi nu m-a mirat deloc momentul în care am fost chemată în holul căminului în care locuiam, pentru că venise de la Bucureşti să mă vadă. Simţise că am nevoie de el. Ne-am plimbat ca nişte năuci, orbi de fericire, am traversat parcul central de zeci de ori, am trecut prin cele mai frumoase locuri din oraş, dar n-aveam ochi pentru asta în momentele acelea. Ne-am ţinut de mână şi-am povestit câteva ceasuri. Nu ne-a fost foame, nu ne-a fost sete, nu aveam în cap decât ora la care urma să plece trenul lui înapoi şi nu ştiam cum să dilatăm timpul, să-l facem să curgă invers. Vorbesc, îmi dau seama, la plural, oarecum şi în numele lui, deşi ceea ce s-a întâmplat după aceea mă face să înţeleg că el gândea puţin altfel. Pe scurt, în seara aceea în care el a venit special de la şase sute de kilometri doar ca să mă vadă, a vrut să facem dragoste pentru întâia oară. Oricât de mult îl iubeam, n-am putut să accept soluţiile pe care mi le sugera, mai ales în ceea ce priveşte locul în care ar fi trebuit să se petreacă întâmplarea cu pricina. Ne-am despărţit în gară, cu promisiunea că "data următoare va fi altfel”. Şi, într-adevăr, a fost, căci în vacanţa de Crăciun, când ne-am reîntâlnit, parcă îngheţase şi aerul între noi, atât de protocolar s-a purtat. Era în faţa unei logodne "din obligaţie şi onoare”, pentru că aştepta un copil de la o femeie pe care o cunoscuse în trenul care-l ducea înapoi la Bucureşti, de la mine. Veţi spune, poate, că nici nu merită să mă mai gândesc la el. Totuşi, nu mi-l pot scoate din minte. M-am măritat cu un bărbat bun, afectuos, am doi copii şi o viaţă aşezată, dar niciodată, absolut niciodată, în viaţa mea de atunci înainte n-am mai simţit bucuria întâlnirii cu un bărbat, aşa cum s-a întâmplat la Piatra Şoimului sau în ziua aceea când ne-am plimbat, îmbătaţi de fericire, în cea mai frumoasă dintre toamnele posibile.
OANA V.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
