Raiul ciobanilor

Stăpânii munţilor

Din ziua aceea de demult, nu mai ţine minte decât umbra calului sub lumina palidă a lunii de dimineaţă, cărarea şerpuitoare, ce urca tot mai sus, şi zgomotul sa­cadat pe care-l făceau bidoanele goale prinse în şaua de lemn. Şi aşa, oarecum ca într-o străfulgerare, parcă revede şi cazanul uriaş, afumat pe dinafară, în care laptele ridica într-o margine creste vaporoase şi dan­telate de spumă albă. Toate celelalte lucruri care s-au întâmplat atunci au rămas la graniţa cu visul, pentru că s-au petrecut pentru întâia oară şi se ştie că întâia oară înseamnă, înainte de toate, teamă, curiozitate, magie, chiar dacă e vorba doar despre primul drum al unui băiat în munte, la stână. Poate tocmai din cauza asta, uneori, i se pare doar că el a fost acela care se ţinea strâns pe cal, în spatele tatălui său, şi, poate, tot de aceea, drumul a rămas în mintea lui ca un amestec ciudat de miresme de ierburi sălbatice, strivite sub copitele calului şi de căldura blănii de oaie în care l-au înfăşurat înainte de a pleca de acasă. Au trecut zeci de ani de atunci, dar şi de câte ori norii se adună în jurul lunii ca un inel strălucitor, de câte ori ascultă tropotitul mărunt al oilor pe cărare, adulmecă aerul şi înţelege încă o dată că ceea ce s-a întâmplat atunci n-a fost vis, că trebuia să se întâmple chiar aşa şi nu altfel. Şi-atunci, dintr-o dată, simte cum urcă în el o putere în care sunt amestecate toate, foşnetul pădurii în care e ca şi acasă, dorul şi dragul de animale, mirosul crud de iarbă retezată, grija nemăsurată şi gândurile din nopţile lungi de iarnă, când fornăitul cailor şi behăitul adormit al oilor îi aduc aminte mereu şi mereu că este un om fericit.

Botezul în lapte

Îl cheamă Gheorghe Arişanu şi se trage din neamul lui Cioacă, un neam străvechi de cio­bani renumiţi, stăpâni de munţi în Argeş şi Braşov. L-am găsit în munte, în Piatra Craiului, la stâna în care trăieşte în fiecare vară. Lumea îl ştie de Gicu lu' Pipuţă. La el te trimite oricine, dacă vrei să cumperi brânză bună în coajă de brad, urdă să­rată ori caş de stână, ţinut în buduroaie mari de lemn.De pa­tru­zeci şi trei de ani, Gicu lu' Pipuţă e stăpân de munte, adică stăpân de stână, mare demnitate în satele de oieri. Cea mai mare, după regulile vechi ale obştilor săteşti de altădată. Iar de când tatăl lui, Gheorghe, l-a dus pentru prima dată în munte, au trecut mai bine de şaptezeci de ani. Tot atunci, un cioban bătrân l-a bote­zat în oierit, băgându-l cu capul în cazanul plin de lapte proaspăt muls. Botezul acela în lapte l-a legat pe vecie de drumurile şi viaţa oilor, de focul de la stână şi de nopţile trăite în munte. Şi oricât s-ar strădui, ori­cât ar încerca, oricât de mult l-ar vrea fetele şi nevasta prins într-o via­ţă mai liniştită, mai pe lângă casă, mai în sat, acum, la bătrâneţe, nu mai poate da înapoi. Şi asta, pentru că viaţa lui, cu tot ceea ce înseamnă ea, ţine mai mult de calendarul şi ano­timpurile oilor, decât de cele ale oamenilor. "Iar din asta nu te mai poţi întoarce, chiar să vrei oricât”, spune cu voce aproape strigată Gicu lu' Pipuţă, în vreme ce descarcă niş­te saci de mălai aduşi de-acasă, din satul Ciocanu, în munte, la stână. "Şi să mai ştiţi că, oricât aţi umbla, n-o să vedeţi nicăieri o stână mai bine închegată ca a noastră şi mai păstrătoare de obiceiuri vechi, cio­bă­neşti”, îmi mai zice şi mă cheamă să-mi arate "pe direct” stâna al cărei stăpân este.

Stâna de o sută de ani

Locul se cheamă Grind, după nu­mele crestei mai apropiate din Pia­tra Craiului, şi se află într-o po­ia­nă întinsă, înconjurată de păduri bătrâ­ne. Într-o parte a poienii e un izvor umbrit de cren­gile unor brazi uriaşi.Izvor limpede şi rece, ieşit cu greu din muntele renumit pentru sărăcia în apă, căci piatra albă, calcaroasă, înghite izvoarele înainte de a le lăsa să izbucnească printre ierburi. Izvorul de la Grind e o binecuvântare, iar stâna e mult invidiată de alţi cio­bani, care n-au norocul apei apropiate, mai ales în veri­le în care arşiţa pârjoleşte lumea. Şi mai sunt motive pentru care poiana în care se află stâna să pară un loc binecuvântat, îmi spune nea Gicu. "De jur împrejur, sunt pă­duri bătrâne, care opresc vânturile furioase coborâte din­spre creste, şi tot ele um­bresc locul, atât cât este ne­vo­ie, pentru ca roua dimine­ţilor să întârzie cât mai mult şi iarba să rămână fragedă, până aproape de toamnă. Nu e de mirare că acum mai bine de o sută de ani, locul acesta a fost ales de oameni înţelepţi şi chibzuiţi, ca să ridice stâna aici. Nu se mai ştie cine au fost primii ciobani, dar toţi cei care le-am urmat le mul­ţumim în gând, pentru că au ştiut să aleagă acest loc”.
Stăpânul stânei îmi arată apoi toate acareturile de tre­buinţă pentru ca oameni şi ani­male să petreacă în munte, de la începutul lui mai, când se potolesc pe creste ză­pe­zile, până la sfârşitul lui septembrie, când dinspre vârfurile cenuşii de piatră ajung să se topească în bla­na animalelor fulgi stingheri, purtaţi în răspăr de vân­tul tot mai rece.Şi-mi spune că stâna e şi azi la fel ca acum o sută de ani, poate doar mai înnegrită de vre­murile care-au trecut peste ea. Îmi arată cele trei încă­peri înşirate una după alta, vatra din piatră, în care focul pornit în mai se mai stinge doar în septembrie, la răvăşit, oalele şi cazanele uriaşe în care se adună lap­tele de la cele aproape opt sute de oi şi şaptezeci de vaci aflate acum în munte. Cu cât înaintezi dintr-o cameră în alta, spre inima stânei, cu atât răcoarea se face tot mai mare. Ultima încăpere, cea pe care cio­banii o numesc "stâna foilor”, este şi cea mai rece, datorită unui sistem ingenios de aerisire. Pe poliţe din lemn, stau înşirate burdufurile de brânză, urda îndesată bine în vase de lemn, coaja de brad opărită şi rasă, numai bună de cusut din ea coşuleţe în care se ţine brân­za. "Vedeţi dumneavoastră, eu am fost stăpân de munte şi la alte stâni, mulţi ani am stat în Pietricica, unde e mai puţină apă, dar iarba e mai aspră, de colţ, şi mai lăptoasă. Oile sunt mai pulpoase seara când ajung la stână. Dar e ceva care mă leagă de locul ăsta şi mă atrage aşa de mult, de nu pot petrece multe cea­suri departe de el. Parcă mă ţine ceva aici şi chiar dacă trebuie să cobor în sat după mălai, sare, tărâţe, îi musai să urc înapoi în aceeaşi zi, că nu mai îmi aflu locul în altă parte. Numai aici, la stâna asta bătrână, unde-s ca acasă”.

Trei strigări

Am ajuns la stâna Grind în miezul zilei. Drumul prin pădure ne-a apropiat tot mai mult de muntele care se ridica semeţ în faţa noastră. Văzut de aproape, părea, în acelaşi timp, măreţ şi impunător, dar şi ocro­titor al poienii largi în care era adăpostită stâna. Cio­banii tocmai erau gata să pornească cu oile din nou la păscut, după ce le mulseseră a doua oară în zi. Erau cu toţii îngrijoraţi din cauza secetei."Anul ăsta e greu, e vară secetoasă. Roua ne mai ţine cu iarbă. În vârf deja s-a pârlit tot. Anul trecut, în septembrie, la răvăşit, am muls 5 găleţi de lapte înainte de plecare, acuma nu ştiu cât va ieşi, dacă mai ţine mult căldura”, spune unul dintre ciobani. "Viaţa ciobanului e tare legată de vreme”, îi continuă vorba Gicu lu' Pipuţă. "Noi, cio­banii, suntem fericiţi când plouă, că ştim atunci că avem iarbă multă şi lapte din belşug. Chiar dacă ne e greu să stăm în ploaie şi vânt, astea aduc belşugul de lapte, căci iarba creşte grasă când e udată şi răcorită de vânturi. Viaţa noastră depinde de starea oilor şi dacă ele-s sătule şi bine hrănite, apoi, n-ai grijă, că vine şi câştigul”.
Între timp, oile se pregătesc să plece la păscut după ce au stat o vreme înghesuite, una în alta, fremătând, ca o mare neliniştită. Mai întâi, primul cioban începe un cântec la fluier. "Ăsta-i «Şiragul oilor»”, zice nea Gicu, aşezat pe banca din faţa stânei, de unde poate cu­prinde cu privirea întreaga poiană, ca un adevărat stăpân. "După ăsta vin strigările, stai să le auzi, trei la număr, care urnesc din loc oameni şi animale”. "Ciuş măgar!”, strigă un cioban şi măgăruşul aflat printre oi se ridică, îşi scutură capul şi porneşte spre capătul poienii. "Cea batal!”, strigă apoi ciobanul, şi berbecul din turmă pleacă după măgar, iar la "Nea din oi, Bălan!”, câinii sar în picioare şi dau roata oilor care au pornit deja în pas mărunt. Mă uit după ele cum plea­că în căutare de iarbă bună, până când poiana se liniş­teşte şi nu mai rămân în preajmă decât doi măgăruşi, caii şi câţiva porci guralivi, care îşi pierd vremea pe lângă o troacă plină de zer.

Secretul baciului Tinu

Căldura amiezii joacă peste ierburi, amorţind flu­turii uriaşi şi păsările care au amuţit în umbra pădurii.Peste poiană s-a lăsat liniştea, dar oamenii rămaşi în stână nu stau degeaba. Cel care pare să ştie rostul fie­că­rui lucru, mai bine decât alţii, cel care "umple lo­cul”, cum se spune, imprimând seriozitate şi un fel de respect, este baciul. Îl cheamă Tinu şi este din Jugurul de Muscel, unde a deprins de la tatăl lui,Vasile Anghel, cea mai bună reţetă de închegat laptele şi de făcut brânza. Secretul îl păstrează cu sfinţenie, nu ne spune nici nouă cât cheag, la cât lapte, pune în oala aceea mare, cu marginile înnegrite de foc. "Trebuie să mai rămâie câte cineva prin munţii ăştia, care să ştie tot dichisul brânzii”, zice el, în vreme ce strecoară laptele proaspăt muls printr-o sită uriaşă. Ajutoarele lui aduc lemne, apă, întreţin focul, pregătesc burduşele din piele de oaie în care se va pune brânza la păstrat. Totul e organizat şi calculat până în cele mai mici amănunte. Nimic nu e lăsat la întâmplare. Orice vas folosit este spălat, opărit în zer şi pus la uscat, într-un loc ferit. Fiecare ştie ce are de făcut, şi rareori Baciul Tinu, care este primul, după stăpânul muntelui, în ierarhia stânei, trebuie să dea vreo comandă ori să facă vreo obser­vaţie. Doar el singur face brânza, nu se amestecă alţii în munca lui, dar şi urda, şi caşul, şi închegatul, toate se fac după reţetele ştiute de el. El decide la stână cum şi când se bagă brânza în coajă de brad, în burduşele din piele de oaie sau în băşici, pentru că fiecare are altă vreme potrivită. Aflu că brânza se bagă la băşici doar în august, pentru că plesnesc acuma, când e prea cald afară, că burduful ţine mai mult, până la un an, dacă e bine pregătit, curăţat şi opărit. "E o brânză la Pipuţă, de nu te saturi s-o mănânci!”, zic oamenii din satele de la poalele muntelui, atunci când îi întrebi unde-ai putea găsi brânză bună. Iar secretul ei este bine ţinut de acest bărbat, cu privire deschisă, senină cât albastrul cerului. Baciul Tinu.

Ciobanii

Intrarea în stână e împrejmuită de un gard, în aşa fel încât în faţa ei a rămas un fel de ogradă, o curticică în care stau ciobanii după ce-au muls oile. Pe două laturi ale gar­dului au fost încropite laviţe mari de scân­duri. Cojoace groase, pături, pelerine de ploaie, o pernă mă fac să înţeleg că acolo este şi locul de odihnă, patul unora dintre ei. Sub cerul liber, afară, ca să fie aproape de oi, la nevoie. Pe stâlpul mai înalt din gard este prinsă o oglindă, cu un cui ruginit. Pot să mi-i imaginez cum se bărbieresc, privindu-se grăbit, pieziş, în ea, înainte de vreo sărbă­toare mai mare, ori înainte de a coborî în lume, la vreo nedeie, dacă au pentru cine şi pentru ce. Pentru cei mai mulţi dintre bărba­ţii de la stâna Grind, lumea aceasta pare însă foarte îndepărtată. Unii au lăsat în vale casă şi familie, de care se ocupă nevestele până la toamnă, alţii au plecat scârbiţi de oraş şi şi-au găsit liniştea aici, în munte, unii au venit la stână pentru că doar asta au făcut de când s-au născut, pe unii i-a adus aici dorinţa de a câştiga bani, ori de-a uita, fie vreo fe­me­ie nerecunoscătoare, fie o nedreptate. Sunt oameni veniţi din multe sate argeşene şi braşovene, fiecare cu grijile şi gândurile lui. "Ăştia care n-are nevastă, n-are copii, are mintea hodinită, nu ca noi, tot cu gândul acasă,” îmi spune baciul Tinu, amestecând încet în oala cu lapte închegat. "Dar oricât de buieci ar fi, aici la stână se liniştesc, că aici nu e vreme decât pentru oi. Oile ne con­duce pe noi, nu noi pe ele! Viaţa noastră s-a schimbat după trebuinţele lor. Mai glu­mesc ei, ca să le treacă de urât, mai cântă câteodată singuri de pe un deal pe altul, se mai înnegurează câte unul şi nu mai vorbeşte cu zilele, dar până la urmă iară îşi vine în fire, fie că au urcat ceva vizitatori cu veşti din sat, fie că li s-a pă­rut că viaţa e alta, e dintr-o dată mai fru­moa­să în vreo dimineaţă senină. Când e bine până la urmă, tot e bi­ne”, mai zice ba­ciul, ocupat acum cu strân­sul caşului proaspăt într-o bucată mare de pânză albă, despre care îmi spune că se numeşte si­dilă.

Mămăligă cu pui

"Mai întâi, aţâţă focul până când din el încep să sa­ră scântei. Apoi, aduce apă proaspătă şi toarn-o într-un ceaun potrivit, atâta cât să ajungă pentru o mă­măligă mai mare. Până fier­be apa, ceaunul stă atârnat de lanţ, apoi pune sare şi mălai şi lasă o vreme să fiarbă la foc domol. Şi-apoi ia ceaunul şi-l pune direct pe jar, înţepe­neş­te-l pe loc, cu o vergea tre­cută prin toar­­tă, ca să nu se mişte, şi amestecă bine cu fă­căle­ţul, până când se zdro­besc toţi bulgării de mălai, şi mă­măliga e moale şi aurie ca luna. Răstoarn-o apoi pe curpătorul de lemn pus pe masă şi uită-te o secundă prin aburii ei, la lumea de afară.Ei, ce zici? Dă-i apoi răgaz, să ajungă aburul la Dumnezeu, şi-apoi în­moaie-ţi mâinile în apă rece şi rupe o bucată din ea, cât îţi încape într-un pumn. Rotunjeşte-o, fă-i în mijloc un culcuş în care pune repede o bucată de brânză sfărâmată, pe care acoperă-o iute cu mămăligă caldă. Toc­mai ai făcut un bulz! Pune-l să stea la cald, pe mămăliga mare, până când faci, la fel, câte unul pen­tru fiecare me­sean. Aşa, la sfârşit, o să ai o mămăligă mare, pe care stau câţiva bulzi mici. Ca şi o cloş­că pe care s-au urcat puii la soare. Când le ai gata pe toa­te, aşază-le pe jar şi lasă-le să se pâr­pălească bine pe toate părţile, cât să-şi facă o coajă rumenă. Apoi pune-te la masă, bea un rachiu de cireşe amare ori de prune galbene de Voi­neşti şi mănâncă!”
Asta-i mâncarea zilnică de la stână. Şi dacă ai norocul s-o mănânci aşa, după reţeta fă­cută de baciul stâ­nii, mai că-ţi vine să uiţi de restau­ran­tele din oraş.

Iarna ciobanului

Cât am stat la stână, am învăţat să fac bulz cio­bănesc, am băut "berea ciobanilor”, adică jintiţă şi zer, am gustat urdă dulce şi sărată, am văzut cum "se abru­mă” zerul pus la foc, atunci când se adună urda, am ascul­tat clopotele vacilor care se întorc de la apă, am tras de urechi nişte măgari prietenoşi, am dat mămăligă câinilor uriaşi, ca să-mi as­cund teama, am auzit strigătele as­cuţite ale vul­turilor coborâţi de pe creste şi-am văzut pentru o clipă, doar pentru o clipă, o lumină blândă co­borând peste stână, în asfinţit. Am ascultat ţâ­râitul laptelui muls în oala mare şi-am încercat, ca-ntr-un joc, să număr scânteile ce săreau din focul cel nestins.
Înainte de a pleca de acolo, din poveste în po­veste, stăpânul muntelui, vestitul Gicu lu' Pipu­ţă, mi-a dat de înţeles că e un om împlinit. A renunţat la şcoală, deşi era "bunişor”, şi-a învă­ţat în munte ceea ce nici o altă şcoală din lume nu-l putea învăţa. A învăţat "graiul vieţii anima­lelor”, pe care, dacă nu-l pricepi, n-ai ce căuta la oi. "Eu l-am moştenit pe tata în asta. Ca cum bei apă, aşa a fost cu mine şi cu viaţa de munte. N-ai niciodată hodină şi nici linişte. Munceşti cot la cot cu ciobanii şi trebuie să le ştii pe toa­te. Stau multă vreme departe de casă, de fami­lie, câteodată îmi mai zic că să fi avut un băiat, alt curaj aveam, că mă ajutam cu el. Fetele cum să le pui la munca asta grea? În toată viaţa asta fericită pe care o duc acum, am şi eu o supărare mare, că n-am cui lăsa meseria asta a mea. Dar trăiesc liber, fac ce vreau. Cine conduce ţara? Pe cuvânt dacă mă interesează cine e la condu­cere. Sunt liber, dacă vreau, muncesc, dacă nu, nu. Dacă vreau, dau marfa la piaţă, dacă nu vreau, o ţâu. Sunt liber, mă! Libertatea asta face cel mai mult. Poate eram o ţâră şi mai bogat dacă eram mai şmecheros, dar n-am putut, că mi-a plăcut dreptatea!”. Îmi povesteşte apoi de zile şi nopţi grele petrecute la stână, de geruri şi de zăpezi venite în plină vară, de oi bolnave, de mistreţi care i-au rănit câinii, de urşi încolţiţi de câinii lui bravi, cei mai bravi din câţi s-au pome­nit, îmi spune de grija de a da toamna brân­za promisă oamenilor, de grija ca toate animalele să se întoarcă sănătoase în sat, şi nu-i uită nici pe ciobanii cu care petrece aproape o jumătate de an. Îşi aminteşte zâmbind că de atâtea griji, mai mereu uită de ziua lui de naştere care e în iulie. "Numai ce mă pomenesc cu fetele şi cu ne­vasta în munte. Aşa ştiu că e o ţâră de sărbă­toare şi pentru mine. M-am învechit acum, m-apropiu de iarnă, de iarna ciobanilor, şi ştiu toate rosturile. Nu mai mi-e frică că vine lupul, că ur­sul, că nu ştiu ce, căci nu mă ştiu să fi dat înapoi vreo­dată de la ceva. Nu mi-e frică decât de ziua în care n-oi mai putea urca în munte. Când oi muri eu, s-o stinge şi ciobănia adevărată!”.

Raiul cu turme de stele

Noaptea, Gicu lu' Pipuţă se întinde în patul lui în­cropit în afara stânii, ca să poată auzi tot ce se întâmplă cu oile. Sub patul lui doarme întotdeauna cel mai cre­dincios dulău. Îmi spune că de multe ori n-are somn, din cauza grijilor."Dorm puţin, iepureşte, mă uit la stele şi mă gândesc că şi ele sunt tot ca un fel de tur­mă, şi ele se adună şi se răsfiră prin ierburile cerului, pe colinele alburii. N-am visat oi niciodată, că prea mult trăiesc între ele, dar tot mă stărui să visez şi eu raiul ciobanilor, despre care mi-a vorbit odată un cio­ban bătrân şi bolnav. Era un cioban adevărat, din aceia care se duceau iarna în Bărăgan cu oile. S-a bol­năvit şi mă gândeam că se va chinui mult. «Nu mă chinuie Dumnezeu, măi», mi-a zis, «Dumnezeu are gri­­ja mea, pentru mieii pe care i-am dezgheţat io la pieptul meu. Numai şi pentru atâta ar merita să mă la­se să intru în raiul ciobanilor». Şi de atuncea mă tot gândesc şi eu la cum o fi raiul ăsta şi, cu cât trece vre­mea, tot mai mult cred că ciobanii care ajung acolo în raiul lor au, sigur, fiecare, pe lângă ei, câte o turmă de stele. Poate că unele sunt mai mari, altele mai mici, un­ele bucălăi, altele mai galeşe, c-aşa e în orice turmă”.