Când nu ne mai spunem nimic

Nu ne mai spunem nimic acum.

Nu ne mai spunem nimic, deși am dansat cândva pe o plajă pustie, ne-am scris numele în nisip și toate astea. Peste noi, țin bine minte, s-a coborât o lu­mină roșie, ne-a dezmierdat o vreme, ne-a spus că așa o să fie acum și pururea și-n vecii vecilor, iar cerul s-a vălurit și el, s-a înserat de-a binelea, până când din lucruri n-au mai rămas decât noaptea, umbrele noastre și câțiva țânțari. Apoi tălpile tale desculțe pe nisip, în­de­părtându-se încet de mare. Mâna ta ca o prelungire a mâinii mele. Degetele tale, degetele mele, laolaltă, lumina asta a farului, pe care o văd și acum, pe care am s-o tot văd cum taie fâșii întregi de noapte, iar noi mer­gem mai departe pe o potecă de nisip, ajungem. Și lu­mina asta mică a unei camere și mai mici, și noi râ­zând, lipiți unul de altul, aiuriți, pitiți, năuci. Râsul, pă­rul și umerii tăi, mirosul, pielea, fiecare fâșie de piele sub care te ascunzi, sub care te găsesc uimit, de fiecare dată, și nu mă mai satur. Ești vie, sunt viu, și acolo, sub pielea ta, se petrec atâtea și atâtea miliarde de lu­cruri, de acolo a început totul și nici măcar nu știai asta. Nici măcar nu știai. Și forfota asta nebună ca o li­niște uriașă, și degetele mele ca niște bezmetici care au descoperit lumea, iar asta e deja mai mult decât orice și-au închipuit vreodată. Ești aici, și aici, și aici, și n-am știut niciodată de ce bucuria te face să plângi, de ce să te pierzi pe tine în altcineva e cel mai al naibii de adevărat lucru care s-a inventat, calea simplă ca să afli cine ești.
Și apoi dimineața, ca un șoarece care intră pe sub ușă, care îți spune să te desprinzi, să te întorci în tine, să-ți tragi mâinile înapoi, să mănânci și așa mai depar­te. Și așa mai departe, cu marea, ca o cucoană plictisită care te așteaptă, hai, aprinde-ți țigara aia și dă-te cu cre­mă să nu te arzi, citește-ți paginile din romanul ăla plic­ticos, mângâie-ți iubita, joacă-te cu degetele în ni­sip, taci. Să taci pentru că nu știi ce să spui, pentru că te-ai căpătuit cu corpul ăsta în care zaci obosit după o noapte prea lungă, pentru că nu, nu poți trăi o viață în­tr-un altul, iar fâșiile astea de viață concretă își au și ele rostul lor. Doar că, năuc, ca orice bezmetic care a des­co­perit lumea într-o noapte, s-a bucurat și a plâns, oda­tă ce te întorci în tine, e greu. Tu ești acolo, te văd și acum, un corp frumos și străin întins pe un cearceaf, ai viața ta, cine știe la ce te gândești, "la ce te gândești”, te întreb, "la nimic”, îmi răspunzi, "e bine”, și eu tac și mă gândesc la nimic, la rândul tău, iar eu îmi spun că "bine” poate să însemne și asta, pur și simplu, două cor­puri obosite după o noapte prea lungă, două corpuri întinse pe un cearceaf, și marea, ca o cucoană plic­ti­sită, gândurile astea amețite de soare, care nu duc, de fapt, nicăieri. Și e bine, iar ziua e lungă și năclăită de lumină, iar tălpile noastre calcă pe nisip, iar în nisip ră­mân niște urme pe care n-am să le uit niciodată, ni­cio­dată niciodată, pentru că, vezi tu, ele sunt și acum aco­lo, printre scoici, melci, capace de bere și draci de ma­re, pe acolo am trecut obosiți la o zi după ce am des­co­perit lumea, și fiecare pas pe care l-am lăsat aco­lo s-a înfipt adânc, adânc adânc, în plaja aia pustie, în carnea și în inima cu care îți scriu acum.
Se înserează și tu știi asta. Tu știi, pentru că ești în­că acolo, n-ai plecat nicăieri, te văd, zgribulită de soa­rele care ți-a intrat sub piele și de vântul care îți mân­gâie brațele goale, ești așa de frumoasă și nici mă­car n-am să-ți spun asta, ești cea mai frumoasă fe­meie de pe pământ, singura, și nici asta n-am să-ți spun, acum doar încerc să pes­cuiesc, mu­linez încet după o știu­că oricât de mică, știuca asta care nu mai vine, ori­cât aș arunca și aș aduce fi­rul înapoi, dar asta pe cuvânt că nu mai con­tea­ză, ești aici, cu mine, și așteptăm o știucă să vi­nă, pe malul ăsta nu suntem decât noi, pe malul ăsta n-a fost niciodată altcineva, pe malul ăsta am pu­tea tăcea o viață, nu?, așa te gândeai și tu, sunt sigur de asta, așa mă gândeam și eu, așa mă gândesc și acum, când, uite, tot n-am prins știu­ca aia, am prins altele, dar nu pe aia, pentru că peștele ăla nici nu exista, nici n-avea cum să existe, atât timp cât noi eram sin­gurele ființe de pe pământ, din apă, din aer, din tot, noi, poate, și un vapor fără pasageri, care a trecut doar ca să-l luăm acum în mintea și în sufletele noastre obosite. Și drumul îna­poi, pe un mal cu sălcii, și oamenii inventați, ici și colo, doar ca să știm că am nimerit în lumea asta și nu în alta, de parcă ar mai fi avut vreo importanță, de parcă ar mai fi contat toate astea, noi și camera aia mică mică mică și îmbrățișările alea nebune care reinventau lumea, din nou și din nou, pentru prima și ultima oară, și cum poți să trăiești așa o viață, cum poți să te mai ierți, când lumina îți intră sub ușă ca un șoarece pitic, iar tu nu vrei să mai știi de ea, ai uitat de tine și de rosturile pe care trebuie, iarăși, să înveți să le deprinzi.
Iar marea acum, o vezi, are niște valuri care ne-ar putea înghiți, și poate că ar fi mai bine așa, dar, uite, trăim, și ție ți-e somn, iar eu vreau să ne plimbăm, și am să mă plimb singur acum și am să-ți povestesc tot ce n-ai văzut cât timp dormeai. Uite: ăla sunt eu și mă tot îndepărtez, trec de case, de oameni, de vaci, de far, mă tot duc, aiurea, spre un loc pe care nu-l știu, mă duc fără să am habar unde ajung, de mare nu pot trece, așa că o iau pe nisip, pe nisipul cu scoici, melci, capace de be­re și draci de mare, mă tot duc până o­bo­sesc și stau și ur­lu, și urlu, pentru că știi și tu de ce, ur­lu pâ­nă când nu mai pot, până când simt că m-am golit de tot și apoi mă întorc la tine și ne uităm la un meci de fotbal. Câștigi, tu câștigi me­reu când vrei, e de ajuns să intri pe te­ren și soarta par­ti­dei se schimbă, dăm niște goluri tâmpite, iar apoi ținem de rezultat, ne apărăm feroce și îi batem pe toți, ești așa fru­moasă când câștigi meciurile alea, dar tu ești frumoasă tot timpul, mai ales acum, când nu ne mai spunem nimic.
Se înnoptează din nou, ai văzut lu­na aia uriașă și sân­gerie care s-a așezat pe capetele noas­tre?, trebuie s-o fi vă­zut, în noaptea aia ne-am tot lungit până când ne-am sprijinit frunțile de marginile ei, eram foarte înalți, ceva mai înalți ca de obicei, cu un milimetru mai mult de 384.000 de kilo­metri, eram înalți și vorbeam despre câte-n lună și-n stele, despre off-side, despre ceață, despre saramura de biban, despre ceasurile cu cuc și revistele glossy, despre pisici, pitici și alte ființe, și în tot timpul ăsta, tălpile noastre abia mai atingeau nisipul, iar noi ne tot lungeam, ceva de speriat, pe cuvânt. Era bine, și așa trebuia să fie: doi oameni cu picioarele pe pământ și capul în nori, pentru că, da, se înnorase, și din luna aia uriașă se mai vedea doar puțin, doar o șuviță din părul tău lung și plin de mare. Dar asta se poate să fi visat, acum, când nu ne mai spunem nimic.
Apoi, știi și tu, vapoarele există pentru ca oamenii ca noi să se întoarcă din locurile vrăjite, să se întoarcă în viața lor care trebuie trăită, și asta a fost întotdeauna greu, mai ales după ce am inventat lumea, mai ales du­pă ce am aflat cine suntem unul prin al­tul, vapoarele lasă în urmă ma­lu­rile cu sălcii, și noaptea, plaja, ma­rea și umbrele noastre care rămân acolo, și farul ăla, și o cameră mică, fără nici un fel de acoperiș, fără pe­reți și fără uși, camera din care s-a năs­cut lumea și noi înșine, vapoa­rele merg mai departe încet, iar pe pun­tea lor se poate dormi tot dru­mul, un somn greu, de moar­te, din care te trezești și ești tu, și ești sin­gur și trebuie să te întorci la viața aia care trebuie trăită. Dar stai liniștită, tu ești tot acolo, chiar și acum, când nu ne mai spunem nimic, ai rămas cu capul plecat pe umărul meu și știu că mă simți cum respir și știu că știi că te auzi pe tine în mine, și ne tot întoarcem, ne întoarcem și acum.
Iubita mea, acum, când nu ne mai spunem nimic, când au trecut atâția ani de atunci, iar degetele noastre au uitat încet drumul simplu de la unul la altul, când viața care ne-a trăit ne-a luat-o înainte, ne-a ascuns de noi și ne-a dăruit servicii, îndatoriri, griji, acum, când am uitat să ne vorbim cu adevărat și cum se face dra­gos­te, când n-am mai știut pe unde suntem și cum tre­buie trăit cu capul în nori și picioarele pe pământ, acum, când ne-am ucis pe îndelete și ne-am urât cât pen­tru nouă vieți, acum, când e limpede că nu am în­vă­țat cum e să trăim în celălalt, iar separați și împreună am aflat că e infinit mai greu, când toate neajunsurile noastre ne-au orbit și s-au întors cu furie împotriva a tot ce știam, acum, când să rămânem nu mai înseamnă decât un maldăr de steril pe care stăm și urlăm unul la altul, acum, în clipa asta cu tramvaie, mașini și oameni care traversează în fu­gă, acum, când pri­vesc în gol niște copaci care se încă­pă­țânează să nu-și miș­te o frun­ză, când trebuie să ies în cu­rând să cumpăr niște țigări și ceva de mân­care, când toc­mai sună telefonul și, nu, nu ești tu cea care sună, când nu vreau să răs­pund și n-am de ce să răs­pund, când tot ce aș vrea e să fii tu, chiar dacă nu mai am ce să-ți vorbesc, ci doar să-ți urlu, când, uite, lumea e concretă, iar singurele lucruri con­­crete de la mine sunt defectele, vreau să-ți spun ceva ce nu ți-am spus cândva, într-o seară, pe un mal cu sălcii, când în­cercam să pes­cu­iesc o știucă pe care n-am prins-o nici azi. Cred că am ui­tat, nici nu știu de ce am uitat să-ți spun ceva atât de simplu: ești așa de frumoasă și nici măcar n-am să-ți spun asta, ești cea mai frumoasă femeie de pe pământ, singura, și nici asta n-am să-ți spun, acum doar încerc să pescuiesc, mu­linez încet după o știucă oricât de mică, știuca asta care nu mai vine, oricât aș arunca și aș aduce firul înapoi, dar asta pe cuvânt că nu mai contează, ești aici, cu mine, și așteptăm o știucă să vină, pe malul ăsta nu sun­tem decât noi, pe malul ăsta n-a fost niciodată altci­ne­va, pe malul ăsta am putea tăcea o viață, închide ochii, te iubesc.

MATEI FLORIAN

Săptămâna de aur

De fiecare dată când se-apropie toamna, îmi amintesc cu mare drag de înfri­gu­rarea cu care am așteptat primele zile de studenție, bucuria imensă pe care o aveam că reu­șisem la facultatea de medicină și că, oarecum, aveam deja un viitor asigurat, bineînțeles - cu atât mai bun cu cât eforturile mele ar fi fost mai susținute. Vorbesc de anii șaptezeci, când admiterea la me­di­cină era foarte grea. Am intrat fără clasicele me­di­tații, căci părinții mei n-au putut susține un asemenea "moft”, cum se spunea atunci. Am intrat doar pe munca mea și pe dorința uriașă de a reuși, pentru a scăpa de un viitor cenușiu, în orășelul de provincie în care m-am născut. Faptul că am intrat la facultate m-a făcut dintr-o dată o mică vedetă locală, și această "glorie” efemeră mi-a întărit încrederea în propriile puteri, m-a făcut să mă simt mult mai detașat în relațiile cu oamenii, mai stăpân pe mine. Acum, după atâția ani, îmi dau seama că, oarecum, felul în care s-au desfășurat lucrurile a fost nor­mal, până la un punct. Din păcate, am depășit punctul acela și am devenit foarte mândru și nemă­surat de orgolios. Acum știu că mândria este un păcat, atunci credeam că este un atu cu care îmi pot deschide multe porți și, culmea, mai credeam că acele porți chiar trebuie să mă aștepte deschise. Pe mine, marele "erou” din Bârlad! Între amintirile din acei ani, îmi stăruie în minte una care revine, de fiecare dată, când mă gân­desc la studenție. A rămas pe veci legată de toamnă și de nesăbuința cu care m-am avântat în ceea ce pretențios numeam "cunoașterea universului”, ceea ce, de fapt, însemna cunoașterea și cucerirea fetelor, a colegelor de facultate. "Din cât mai multe puncte de vedere, din cât mai multe unghiuri și pers­pec­tive”, ca să vorbesc ușor golănește, așa cum făceam și atunci.
Nu știu ce s-a mai întâmplat cu fata aceea, după săptămâna de aur pe care am trăit-o împreună, în acel octombrie de demult. După cum nu știu ce s-a ales și de alte cuceriri de-o zi. Dar ea mi-a rămas în minte în mod special și mi-o amintesc mereu, obsesiv. Poate faptul că vreau să povestesc despre ea mă va elibera. O chema Ilinca și era tot de undeva din Moldova, din Nodal, de pe lângă Vatra Dornei. Țin minte că îi plăceau merele și că în ochii ei lumina de toamnă în­florea. O săptămână înseamnă niște zile care pot trece rapid, atunci când ești fericit, sau anevoios, cu scrâșnete, atunci când aștepți ceva. Dar o săptămână poate fi și oaza spre care se întoarce mereu mintea unui om în vârstă, așa cum sunt eu, un om care tră­iește acum doar din amintiri. Iar dintre cele mai dragi sufletului meu, la care în ultima vreme mă întorc tot mai des, este aceea cu fata firavă, delicată, subțire ca o trestie, și veselă tot timpul. Ce să vă mai spun? Mărturisesc acum că, după o viață plină de aventuri, iubiri pe furate, cuceriri de duzină, don-juanisme de conjunctură, îmi dau seama că niciuna dintre acestea n-a lăsat urme, așa cum s-a întâmplat în povestea cu Ilinca. Îi spun poveste, ca s-o diferențiez de celelalte aventuri pasagere. Dragii mei cititori, nu degeaba m-am apucat de scris și de făcut mărtu­risiri acum, după cinci­zeci de ani de când au avut loc în­tâm­plările. Vă rog să mă credeți că, or­golios cum sunt, mi-a fost greu să recunosc că din toată viața de mare cuceritor și afe­me­iat n-a mai rămas nimic, nici măcar umbra a­min­­tirii unui zâm­bet sau o pri­vire, sau o vor­bă. În schimb, vă pot spune și cum era îmbrăcată Ilin­ca în prima seară, vă pot descrie părul ei cânepiu, mereu zburlit, vini­șoarele subțiri care-i apăreau la tâmple când făcea pe supărata, privirea jucăușă cu care aștepta să ghicesc mâna în care ascundea la spate merele, acele gesturi mărunte pe care le făcea când își bea cafeaua de di­mineață. Sau...of, Doamne, felul în care albastrul ochi­lor i se întuneca după ce fă­ceam dragoste, de­venind, dintr-o dată, înspăi­mân­tător de adânc. După o săptămână, Ilinca a plecat, pentru că eu am apărut la balul facultății cu o altă colegă. A dispărut, pur și simplu, fără o vorbă de rămas bun, fără o avertizare că urmează să nu ne mai ve­dem. Atunci nu m-a deranjat prea tare, îmi părea bine să scap cât mai ușor și cât mai rapid de acele momente penibile de despărțire. "Cunoașterea uni­versului” nu era încheiată, așa că mi-am reluat fără regrete viața de cuceritor.
Sunt singur acum, mult mai singur decât am fost înainte de a cunoaște prima femeie din viața mea. Chiar dacă am fost, profesional vorbind, un medic bun, înțelepciunea vieții a venit târziu. Nu mă mai ajută acum cu nimic. Poate doar să-mi dau seama cât de chior am fost în tinerețe, când ar fi trebuit să descopăr comoara de lângă mine, ce stătea ascunsă în liniștea pe care fata aceea, Ilinca, o așeza deasupra lucrurilor și o aducea și în viața mea. Mi-e dor de Ilin­ca, și dacă ea citește prin cine știe ce întâmplare aceste rânduri o rog să mă ierte pentru ușurătatea mea, pentru bra­vu­ra de a nu o mai că­uta niciodată, pen­tru orgoliul ne­mă­surat cu care am trecut rapid, fă­ră păreri de rău, la alte aventuri. Și-i mulțumesc pentru săptămâna cea mai luminoasă din via­ța mea, săptă­mâ­na de aur din toamna aceea de catifea, pe care m-a ajutat s-o trăiesc. Mare păcat că numai acum mi-am dat seama de acest lu­cru!

GRIGORE

Piatra Șoimului

Venea la mine îmbrăcat în haina militară. Era obligat să o poarte, chiar dacă era în permisie. Era în ultimul an al Academiei Militare, pe care o alesese oarecum împotriva voinței lui, la comanda părinților, și de aceea, de multe ori, când ne întâlneam, părea stânjenit de uniformă. Sigur că și mie îmi plăcea mai mult când venea îmbrăcat în haine obișnuite, era și el mai în largul lui și, parcă, și întâlnirile erau mai naturale. Uniforma îi dădea o seriozitate care mă făcea să fiu mai re­zervată.
Luna august era aproape de sfârșit și mă gân­deam că va trebui să ne despărțim în curând, eu să iau drumul orașului, în care terminam liceul, el, la București. Poate de aceea, fiecare întâlnire a noastră se încheia greu, trist, cu senzația de sfârșit de lume, de dispariție a tot, căci așa mi se părea atunci, că se sfârșește lumea, când el nu era lângă mine. Ne ve­deam în fiecare zi. Mergeam în drumeții, pe dealuri, și ne opream cel mai adesea într-un loc ce se chema Piatra Șoimului. Acolo, pământul era acoperit de mușchi moale și exista o adâncitură a locului, ca un căuș, în care ne adăposteam de curiozitatea celor care, eventual, ar fi trecut pe cărarea spre munte. De acolo, din locul acela, nu puteam să vedem decât co­roanele copacilor ruginii deja, stâncile de deasupra capului, acoperite cu ierburi aspre, uscate de vânt, și cerul, pe care norii de toamnă alergau înfrigurați. Am trăit zilele acelea ca și cum ar fi fost ultimele, cu disperare și cu nesaț. Ne-am iubit, cast, și ne-am sărutat până la amețeală. Număram zilele rămase până la începutul școlii, și cu fie­care clipă care tre­cea, mi se pă­rea că n-am să mai pot trăi de­par­te de el. În ultima zi de vacanță, mi-a dat o fo­tografie făcută într-o pauză, pe un câmp de aplicații militare. Era în uniformă, cu părul mișcat de vânt, cu privirea pier­dută undeva în depărtare. Era băr­batul plecat la răz­boi, într-un moment de liniște, în care se gândea la iubita lui. Era eroul surprins într-o clipă de acalmie, iubitul meu, așa cum îl dorisem și cum mi-l în­chi­puisem și mi-l imaginasem în toate visele. Am și acum fotografia aceea.
Foarte greu a trecut luna septembrie a acelui an. Începusem școala de două, trei săptămâni, și mi se părea că au trecut ani de când mă despărțisem de prietenul meu. Ne scriam și mă gândeam atât de mult și de intens la el, încât presimțeam ziua în care urma să primesc scrisoarea. Eram atât de tensionați amândoi, atât de mult comunicam fără să ne vorbim, încât aproape că aveam aceleași gânduri. Și nu m-a mi­rat deloc momentul în care am fost chemată în holul căminului în care locuiam, pentru că venise de la București să mă vadă. Simțise că am nevoie de el. Ne-am plimbat ca niște năuci, orbi de fericire, am traversat parcul central de zeci de ori, am trecut prin cele mai frumoase locuri din oraș, dar n-aveam ochi pentru asta în momentele acelea. Ne-am ținut de mână și-am povestit câteva ceasuri. Nu ne-a fost foame, nu ne-a fost sete, nu a­veam în cap decât ora la care urma să ple­ce trenul lui înapoi și nu știam cum să dilatăm timpul, să-l facem să curgă in­vers. Vorbesc, îmi dau seama, la plu­ral, oa­recum și în nu­mele lui, deși ceea ce s-a întâm­plat după aceea mă face să înțeleg că el gândea puțin alt­fel. Pe scurt, în seara aceea în care el a venit special de la șase sute de kilometri doar ca să mă vadă, a vrut să facem dragoste pentru întâia oară. Oricât de mult îl iubeam, n-am putut să accept soluțiile pe care mi le sugera, mai ales în ceea ce privește locul în care ar fi trebuit să se petreacă întâmplarea cu pricina. Ne-am despărțit în gară, cu promisiunea că "data următoare va fi altfel”. Și, într-adevăr, a fost, căci în vacanța de Crăciun, când ne-am reîntâlnit, parcă înghețase și aerul între noi, atât de protocolar s-a purtat. Era în fața unei logodne "din obligație și onoare”, pentru că aștepta un copil de la o femeie pe care o cu­nos­cuse în trenul care-l ducea înapoi la Bucu­rești, de la mine. Veți spune, poate, că nici nu me­rită să mă mai gândesc la el. Totuși, nu mi-l pot scoa­te din minte. M-am măritat cu un bărbat bun, afec­tuos, am doi copii și o viață așezată, dar nicio­dată, absolut nicio­dată, în viața mea de atunci înainte n-am mai simțit bucuria întâlnirii cu un bărbat, așa cum s-a întâmplat la Piatra Șoimului sau în ziua aceea când ne-am plimbat, îmbătați de fericire, în cea mai frumoasă dintre toamnele posibile.

OANA V.