Raiul ciobanilor

Stăpânii munților

Din ziua aceea de demult, nu mai ține minte decât umbra calului sub lumina palidă a lunii de dimineață, cărarea șerpuitoare, ce urca tot mai sus, și zgomotul sa­cadat pe care-l făceau bidoanele goale prinse în șaua de lemn. Și așa, oarecum ca într-o străfulgerare, parcă revede și cazanul uriaș, afumat pe dinafară, în care laptele ridica într-o margine creste vaporoase și dan­telate de spumă albă. Toate celelalte lucruri care s-au întâmplat atunci au rămas la granița cu visul, pentru că s-au petrecut pentru întâia oară și se știe că întâia oară înseamnă, înainte de toate, teamă, curiozitate, magie, chiar dacă e vorba doar despre primul drum al unui băiat în munte, la stână. Poate tocmai din cauza asta, uneori, i se pare doar că el a fost acela care se ținea strâns pe cal, în spatele tatălui său, și, poate, tot de aceea, drumul a rămas în mintea lui ca un amestec ciudat de miresme de ierburi sălbatice, strivite sub copitele calului și de căldura blănii de oaie în care l-au înfășurat înainte de a pleca de acasă. Au trecut zeci de ani de atunci, dar și de câte ori norii se adună în jurul lunii ca un inel strălucitor, de câte ori ascultă tropotitul mărunt al oilor pe cărare, adulmecă aerul și înțelege încă o dată că ceea ce s-a întâmplat atunci n-a fost vis, că trebuia să se întâmple chiar așa și nu altfel. Și-atunci, dintr-o dată, simte cum urcă în el o putere în care sunt amestecate toate, foșnetul pădurii în care e ca și acasă, dorul și dragul de animale, mirosul crud de iarbă retezată, grija nemăsurată și gândurile din nopțile lungi de iarnă, când fornăitul cailor și behăitul adormit al oilor îi aduc aminte mereu și mereu că este un om fericit.

Botezul în lapte

Îl cheamă Gheorghe Arișanu și se trage din neamul lui Cioacă, un neam străvechi de cio­bani renumiți, stăpâni de munți în Argeș și Brașov. L-am găsit în munte, în Piatra Craiului, la stâna în care trăiește în fiecare vară. Lumea îl știe de Gicu lu' Pipuță. La el te trimite oricine, dacă vrei să cumperi brânză bună în coajă de brad, urdă să­rată ori caș de stână, ținut în buduroaie mari de lemn. De pa­tru­zeci și trei de ani, Gicu lu' Pipuță e stăpân de munte, adică stăpân de stână, mare demnitate în satele de oieri. Cea mai mare, după regulile vechi ale obștilor sătești de altădată. Iar de când tatăl lui, Gheorghe, l-a dus pentru prima dată în munte, au trecut mai bine de șaptezeci de ani. Tot atunci, un cioban bătrân l-a bote­zat în oierit, băgându-l cu capul în cazanul plin de lapte proaspăt muls. Botezul acela în lapte l-a legat pe vecie de drumurile și viața oilor, de focul de la stână și de nopțile trăite în munte. Și oricât s-ar strădui, ori­cât ar încerca, oricât de mult l-ar vrea fetele și nevasta prins într-o via­ță mai liniștită, mai pe lângă casă, mai în sat, acum, la bătrânețe, nu mai poate da înapoi. Și asta, pentru că viața lui, cu tot ceea ce înseamnă ea, ține mai mult de calendarul și ano­timpurile oilor, decât de cele ale oamenilor. "Iar din asta nu te mai poți întoarce, chiar să vrei oricât”, spune cu voce aproape strigată Gicu lu' Pipuță, în vreme ce descarcă niș­te saci de mălai aduși de-acasă, din satul Ciocanu, în munte, la stână. "Și să mai știți că, oricât ați umbla, n-o să vedeți nicăieri o stână mai bine închegată ca a noastră și mai păstrătoare de obiceiuri vechi, cio­bă­nești”, îmi mai zice și mă cheamă să-mi arate "pe direct” stâna al cărei stăpân este.

Stâna de o sută de ani

Locul se cheamă Grind, după nu­mele crestei mai apropiate din Pia­tra Craiului, și se află într-o po­ia­nă întinsă, înconjurată de păduri bătrâ­ne. Într-o parte a poienii e un izvor umbrit de cren­gile unor brazi uriași. Izvor limpede și rece, ieșit cu greu din muntele renumit pentru sărăcia în apă, căci piatra albă, calcaroasă, înghite izvoarele înainte de a le lăsa să izbucnească printre ierburi. Izvorul de la Grind e o binecuvântare, iar stâna e mult invidiată de alți cio­bani, care n-au norocul apei apropiate, mai ales în veri­le în care arșița pârjolește lumea. Și mai sunt motive pentru care poiana în care se află stâna să pară un loc binecuvântat, îmi spune nea Gicu. "De jur împrejur, sunt pă­duri bătrâne, care opresc vânturile furioase coborâte din­spre creste, și tot ele um­bresc locul, atât cât este ne­vo­ie, pentru ca roua dimine­ților să întârzie cât mai mult și iarba să rămână fragedă, până aproape de toamnă. Nu e de mirare că acum mai bine de o sută de ani, locul acesta a fost ales de oameni înțelepți și chibzuiți, ca să ridice stâna aici. Nu se mai știe cine au fost primii ciobani, dar toți cei care le-am urmat le mul­țumim în gând, pentru că au știut să aleagă acest loc”.
Stăpânul stânei îmi arată apoi toate acareturile de tre­buință pentru ca oameni și ani­male să petreacă în munte, de la începutul lui mai, când se potolesc pe creste ză­pe­zile, până la sfârșitul lui septembrie, când dinspre vârfurile cenușii de piatră ajung să se topească în bla­na animalelor fulgi stingheri, purtați în răspăr de vân­tul tot mai rece. Și-mi spune că stâna e și azi la fel ca acum o sută de ani, poate doar mai înnegrită de vre­murile care-au trecut peste ea. Îmi arată cele trei încă­peri înșirate una după alta, vatra din piatră, în care focul pornit în mai se mai stinge doar în septembrie, la răvășit, oalele și cazanele uriașe în care se adună lap­tele de la cele aproape opt sute de oi și șaptezeci de vaci aflate acum în munte. Cu cât înaintezi dintr-o cameră în alta, spre inima stânei, cu atât răcoarea se face tot mai mare. Ultima încăpere, cea pe care cio­banii o numesc "stâna foilor”, este și cea mai rece, datorită unui sistem ingenios de aerisire. Pe polițe din lemn, stau înșirate burdufurile de brânză, urda îndesată bine în vase de lemn, coaja de brad opărită și rasă, numai bună de cusut din ea coșulețe în care se ține brân­za. "Vedeți dumneavoastră, eu am fost stăpân de munte și la alte stâni, mulți ani am stat în Pietricica, unde e mai puțină apă, dar iarba e mai aspră, de colț, și mai lăptoasă. Oile sunt mai pulpoase seara când ajung la stână. Dar e ceva care mă leagă de locul ăsta și mă atrage așa de mult, de nu pot petrece multe cea­suri departe de el. Parcă mă ține ceva aici și chiar dacă trebuie să cobor în sat după mălai, sare, tărâțe, îi musai să urc înapoi în aceeași zi, că nu mai îmi aflu locul în altă parte. Numai aici, la stâna asta bătrână, unde-s ca acasă”.

Trei strigări

Am ajuns la stâna Grind în miezul zilei. Drumul prin pădure ne-a apropiat tot mai mult de muntele care se ridica semeț în fața noastră. Văzut de aproape, părea, în același timp, măreț și impunător, dar și ocro­titor al poienii largi în care era adăpostită stâna. Cio­banii tocmai erau gata să pornească cu oile din nou la păscut, după ce le mulseseră a doua oară în zi. Erau cu toții îngrijorați din cauza secetei. "Anul ăsta e greu, e vară secetoasă. Roua ne mai ține cu iarbă. În vârf deja s-a pârlit tot. Anul trecut, în septembrie, la răvășit, am muls 5 găleți de lapte înainte de plecare, acuma nu știu cât va ieși, dacă mai ține mult căldura”, spune unul dintre ciobani. "Viața ciobanului e tare legată de vreme”, îi continuă vorba Gicu lu' Pipuță. "Noi, cio­banii, suntem fericiți când plouă, că știm atunci că avem iarbă multă și lapte din belșug. Chiar dacă ne e greu să stăm în ploaie și vânt, astea aduc belșugul de lapte, căci iarba crește grasă când e udată și răcorită de vânturi. Viața noastră depinde de starea oilor și dacă ele-s sătule și bine hrănite, apoi, n-ai grijă, că vine și câștigul”.
Între timp, oile se pregătesc să plece la păscut după ce au stat o vreme înghesuite, una în alta, fremătând, ca o mare neliniștită. Mai întâi, primul cioban începe un cântec la fluier. "Ăsta-i «Șiragul oilor»”, zice nea Gicu, așezat pe banca din fața stânei, de unde poate cu­prinde cu privirea întreaga poiană, ca un adevărat stăpân. "După ăsta vin strigările, stai să le auzi, trei la număr, care urnesc din loc oameni și animale”. "Ciuș măgar!”, strigă un cioban și măgărușul aflat printre oi se ridică, își scutură capul și pornește spre capătul poienii. "Cea batal!”, strigă apoi ciobanul, și berbecul din turmă pleacă după măgar, iar la "Nea din oi, Bălan!”, câinii sar în picioare și dau roata oilor care au pornit deja în pas mărunt. Mă uit după ele cum plea­că în căutare de iarbă bună, până când poiana se liniș­tește și nu mai rămân în preajmă decât doi măgăruși, caii și câțiva porci guralivi, care își pierd vremea pe lângă o troacă plină de zer.

Secretul baciului Tinu

Căldura amiezii joacă peste ierburi, amorțind flu­turii uriași și păsările care au amuțit în umbra pădurii. Peste poiană s-a lăsat liniștea, dar oamenii rămași în stână nu stau degeaba. Cel care pare să știe rostul fie­că­rui lucru, mai bine decât alții, cel care "umple lo­cul”, cum se spune, imprimând seriozitate și un fel de respect, este baciul. Îl cheamă Tinu și este din Jugurul de Muscel, unde a deprins de la tatăl lui,Vasile Anghel, cea mai bună rețetă de închegat laptele și de făcut brânza. Secretul îl păstrează cu sfințenie, nu ne spune nici nouă cât cheag, la cât lapte, pune în oala aceea mare, cu marginile înnegrite de foc. "Trebuie să mai rămâie câte cineva prin munții ăștia, care să știe tot dichisul brânzii”, zice el, în vreme ce strecoară laptele proaspăt muls printr-o sită uriașă. Ajutoarele lui aduc lemne, apă, întrețin focul, pregătesc burdușele din piele de oaie în care se va pune brânza la păstrat. Totul e organizat și calculat până în cele mai mici amănunte. Nimic nu e lăsat la întâmplare. Orice vas folosit este spălat, opărit în zer și pus la uscat, într-un loc ferit. Fiecare știe ce are de făcut, și rareori Baciul Tinu, care este primul, după stăpânul muntelui, în ierarhia stânei, trebuie să dea vreo comandă ori să facă vreo obser­vație. Doar el singur face brânza, nu se amestecă alții în munca lui, dar și urda, și cașul, și închegatul, toate se fac după rețetele știute de el. El decide la stână cum și când se bagă brânza în coajă de brad, în burdușele din piele de oaie sau în bășici, pentru că fiecare are altă vreme potrivită. Aflu că brânza se bagă la bășici doar în august, pentru că plesnesc acuma, când e prea cald afară, că burduful ține mai mult, până la un an, dacă e bine pregătit, curățat și opărit. "E o brânză la Pipuță, de nu te saturi s-o mănânci!”, zic oamenii din satele de la poalele muntelui, atunci când îi întrebi unde-ai putea găsi brânză bună. Iar secretul ei este bine ținut de acest bărbat, cu privire deschisă, senină cât albastrul cerului. Baciul Tinu.

Ciobanii

Intrarea în stână e împrejmuită de un gard, în așa fel încât în fața ei a rămas un fel de ogradă, o curticică în care stau ciobanii după ce-au muls oile. Pe două laturi ale gar­dului au fost încropite lavițe mari de scân­duri. Cojoace groase, pături, pelerine de ploaie, o pernă mă fac să înțeleg că acolo este și locul de odihnă, patul unora dintre ei. Sub cerul liber, afară, ca să fie aproape de oi, la nevoie. Pe stâlpul mai înalt din gard este prinsă o oglindă, cu un cui ruginit. Pot să mi-i imaginez cum se bărbieresc, privindu-se grăbit, pieziș, în ea, înainte de vreo sărbă­toare mai mare, ori înainte de a coborî în lume, la vreo nedeie, dacă au pentru cine și pentru ce. Pentru cei mai mulți dintre bărba­ții de la stâna Grind, lumea aceasta pare însă foarte îndepărtată. Unii au lăsat în vale casă și familie, de care se ocupă nevestele până la toamnă, alții au plecat scârbiți de oraș și și-au găsit liniștea aici, în munte, unii au venit la stână pentru că doar asta au făcut de când s-au născut, pe unii i-a adus aici dorința de a câștiga bani, ori de-a uita, fie vreo fe­me­ie nerecunoscătoare, fie o nedreptate. Sunt oameni veniți din multe sate argeșene și brașovene, fiecare cu grijile și gândurile lui. "Ăștia care n-are nevastă, n-are copii, are mintea hodinită, nu ca noi, tot cu gândul acasă,” îmi spune baciul Tinu, amestecând încet în oala cu lapte închegat. "Dar oricât de buieci ar fi, aici la stână se liniștesc, că aici nu e vreme decât pentru oi. Oile ne con­duce pe noi, nu noi pe ele! Viața noastră s-a schimbat după trebuințele lor. Mai glu­mesc ei, ca să le treacă de urât, mai cântă câteodată singuri de pe un deal pe altul, se mai înnegurează câte unul și nu mai vorbește cu zilele, dar până la urmă iară își vine în fire, fie că au urcat ceva vizitatori cu vești din sat, fie că li s-a pă­rut că viața e alta, e dintr-o dată mai fru­moa­să în vreo dimineață senină. Când e bine până la urmă, tot e bi­ne”, mai zice ba­ciul, ocupat acum cu strân­sul cașului proaspăt într-o bucată mare de pânză albă, despre care îmi spune că se numește si­dilă.

Mămăligă cu pui

"Mai întâi, ațâță focul până când din el încep să sa­ră scântei. Apoi, aduce apă proaspătă și toarn-o într-un ceaun potrivit, atâta cât să ajungă pentru o mă­măligă mai mare. Până fier­be apa, ceaunul stă atârnat de lanț, apoi pune sare și mălai și lasă o vreme să fiarbă la foc domol. Și-apoi ia ceaunul și-l pune direct pe jar, înțepe­neș­te-l pe loc, cu o vergea tre­cută prin toar­­tă, ca să nu se miște, și amestecă bine cu fă­căle­țul, până când se zdro­besc toți bulgării de mălai, și mă­măliga e moale și aurie ca luna. Răstoarn-o apoi pe curpătorul de lemn pus pe masă și uită-te o secundă prin aburii ei, la lumea de afară. Ei, ce zici? Dă-i apoi răgaz, să ajungă aburul la Dumnezeu, și-apoi în­moaie-ți mâinile în apă rece și rupe o bucată din ea, cât îți încape într-un pumn. Rotunjește-o, fă-i în mijloc un culcuș în care pune repede o bucată de brânză sfărâmată, pe care acoperă-o iute cu mămăligă caldă. Toc­mai ai făcut un bulz! Pune-l să stea la cald, pe mămăliga mare, până când faci, la fel, câte unul pen­tru fiecare me­sean. Așa, la sfârșit, o să ai o mămăligă mare, pe care stau câțiva bulzi mici. Ca și o cloș­că pe care s-au urcat puii la soare. Când le ai gata pe toa­te, așază-le pe jar și lasă-le să se pâr­pălească bine pe toate părțile, cât să-și facă o coajă rumenă. Apoi pune-te la masă, bea un rachiu de cireșe amare ori de prune galbene de Voi­nești și mănâncă!”
Asta-i mâncarea zilnică de la stână. Și dacă ai norocul s-o mănânci așa, după rețeta fă­cută de baciul stâ­nii, mai că-ți vine să uiți de restau­ran­tele din oraș.

Iarna ciobanului

Cât am stat la stână, am învățat să fac bulz cio­bănesc, am băut "berea ciobanilor”, adică jintiță și zer, am gustat urdă dulce și sărată, am văzut cum "se abru­mă” zerul pus la foc, atunci când se adună urda, am ascul­tat clopotele vacilor care se întorc de la apă, am tras de urechi niște măgari prietenoși, am dat mămăligă câinilor uriași, ca să-mi as­cund teama, am auzit strigătele as­cuțite ale vul­turilor coborâți de pe creste și-am văzut pentru o clipă, doar pentru o clipă, o lumină blândă co­borând peste stână, în asfințit. Am ascultat țâ­râitul laptelui muls în oala mare și-am încercat, ca-ntr-un joc, să număr scânteile ce săreau din focul cel nestins.
Înainte de a pleca de acolo, din poveste în po­veste, stăpânul muntelui, vestitul Gicu lu' Pipu­ță, mi-a dat de înțeles că e un om împlinit. A renunțat la școală, deși era "bunișor”, și-a învă­țat în munte ceea ce nici o altă școală din lume nu-l putea învăța. A învățat "graiul vieții anima­lelor”, pe care, dacă nu-l pricepi, n-ai ce căuta la oi. "Eu l-am moștenit pe tata în asta. Ca cum bei apă, așa a fost cu mine și cu viața de munte. N-ai niciodată hodină și nici liniște. Muncești cot la cot cu ciobanii și trebuie să le știi pe toa­te. Stau multă vreme departe de casă, de fami­lie, câteodată îmi mai zic că să fi avut un băiat, alt curaj aveam, că mă ajutam cu el. Fetele cum să le pui la munca asta grea? În toată viața asta fericită pe care o duc acum, am și eu o supărare mare, că n-am cui lăsa meseria asta a mea. Dar trăiesc liber, fac ce vreau. Cine conduce țara? Pe cuvânt dacă mă interesează cine e la condu­cere. Sunt liber, dacă vreau, muncesc, dacă nu, nu. Dacă vreau, dau marfa la piață, dacă nu vreau, o țâu. Sunt liber, mă! Libertatea asta face cel mai mult. Poate eram o țâră și mai bogat dacă eram mai șmecheros, dar n-am putut, că mi-a plăcut dreptatea!”. Îmi povestește apoi de zile și nopți grele petrecute la stână, de geruri și de zăpezi venite în plină vară, de oi bolnave, de mistreți care i-au rănit câinii, de urși încolțiți de câinii lui bravi, cei mai bravi din câți s-au pome­nit, îmi spune de grija de a da toamna brân­za promisă oamenilor, de grija ca toate animalele să se întoarcă sănătoase în sat, și nu-i uită nici pe ciobanii cu care petrece aproape o jumătate de an. Își amintește zâmbind că de atâtea griji, mai mereu uită de ziua lui de naștere care e în iulie. "Numai ce mă pomenesc cu fetele și cu ne­vasta în munte. Așa știu că e o țâră de sărbă­toare și pentru mine. M-am învechit acum, m-apropiu de iarnă, de iarna ciobanilor, și știu toate rosturile. Nu mai mi-e frică că vine lupul, că ur­sul, că nu știu ce, căci nu mă știu să fi dat înapoi vreo­dată de la ceva. Nu mi-e frică decât de ziua în care n-oi mai putea urca în munte. Când oi muri eu, s-o stinge și ciobănia adevărată!”.

Raiul cu turme de stele

Noaptea, Gicu lu' Pipuță se întinde în patul lui în­cropit în afara stânii, ca să poată auzi tot ce se întâmplă cu oile. Sub patul lui doarme întotdeauna cel mai cre­dincios dulău. Îmi spune că de multe ori n-are somn, din cauza grijilor. "Dorm puțin, iepurește, mă uit la stele și mă gândesc că și ele sunt tot ca un fel de tur­mă, și ele se adună și se răsfiră prin ierburile cerului, pe colinele alburii. N-am visat oi niciodată, că prea mult trăiesc între ele, dar tot mă stărui să visez și eu raiul ciobanilor, despre care mi-a vorbit odată un cio­ban bătrân și bolnav. Era un cioban adevărat, din aceia care se duceau iarna în Bărăgan cu oile. S-a bol­năvit și mă gândeam că se va chinui mult. «Nu mă chinuie Dumnezeu, măi», mi-a zis, «Dumnezeu are gri­­ja mea, pentru mieii pe care i-am dezghețat io la pieptul meu. Numai și pentru atâta ar merita să mă la­se să intru în raiul ciobanilor». Și de atuncea mă tot gândesc și eu la cum o fi raiul ăsta și, cu cât trece vre­mea, tot mai mult cred că ciobanii care ajung acolo în raiul lor au, sigur, fiecare, pe lângă ei, câte o turmă de stele. Poate că unele sunt mai mari, altele mai mici, un­ele bucălăi, altele mai galeșe, c-așa e în orice turmă”.