Dimensiunea umană extraordinară a acestui mecanism aveam să o descoperim în urmă cu doi ani şi jumătate, când am mers cu bunica soţului meu, în vârstă de 79 de ani pe atunci, din Maramureş, la Târgu Mureş pentru o diagnosticare corectă şi ulterior o intervenţie chirurgicală dificilă, pentru extirparea unui chist gigant. Astfel am petrecut în Târgu Mureş opt zile într-o toamnă târzie şi rece de noiembrie. Opt zile în care am descoperit deopotrivă o părticică a lumii medicale din acest oraş, dar şi farmecul şi eleganţa urbei ce trăieşte parcă într-o altă lume.
Am întâlnit doctori preocupaţi să explice cât mai complet şi pe înţelesul pacientului în ce constă afecţiunea lor şi care sunt soluţiile medicale, dar şi urmările, am văzut pacienţi din toate colţurile ţării veniţi la Spitalul de Urgenţă din Târgu Mureş cu credinţa că vor fi vindecaţi, am simţit grija oamenilor pentru oameni.
Nedumeriţi de această lume nouă şi minunată pentru noi, împreună cu soţul meu, am încercat să găsim o explicaţie. O explicaţie simplă care s-a conturat pe măsura timpului petrecut în spital. Frânturi de întâmplări care lămuresc "necunoscuta”.
Într-o dimineaţă, în timp ce aşteptam pe holurile spitalului, un paramedic SMURD, încercănat de oboseală, este întrebat de un doctor cum a avut tura. Privirea paramedicului devine brusc clară şi puternică, iar ochii lui strălucesc în timp ce îi răspunde colegului printr-o multitudine de termeni medicali prea greu de reţinut pentru noi. Ne rămâne însă în minte concluzia paramedicului: "e bine că am reuşit să îi salvăm pe toţi”. În aceeaşi zi, descoperim cu stupoare că există doctori care refuză orice fel de recunoştinţă materială din partea pacienţilor, refuză cu o încăpăţânare atât de mare încât suntem puşi în situaţia ilară de a alerga după doctor mai ceva decât după autobuz şi de a rămâne descumpăniţi şi şocaţi în mijlocul holului, în faţa unei uşi care îl ascunde pe doctorul "fugărit”.
La Terapie Intensivă este adus într-o seară un tânăr de 18 ani, proiectat de o maşină la câţiva metri buni de trecerea de pietoni. Înţelegem că se suspectează leziuni ale coloanei vertebrale şi privim curioşi cum o armată pluridisciplinară de medici îl evaluează medical pentru ca apoi să se retragă preocupaţi în biblioteca secţiei de Terapie Intensivă şi să dezbată împreună pentru găsirea celei mai bune soluţii. Tânărul, cu care am păstrat legătura, este salvat de "oamenii care fac minuni” şi astăzi are o viaţă normală.
Vedem pe holurile spitalului un doctor îmbrăcat foarte elegant, dezinvolt şi cu un aer superior, care se grăbeşte să plece spre casă după vizita de seară. Este interpelat de o bătrână simplă, de la ţară, care cere cu sfială, dar şi cu speranţă în privire, lămuriri despre ruda aflată în grija doctorului. Dezinvoltura şi superioritatea doctorului se topesc ca prin farmec, odată cu salutul pe care i-l adresează bătrânei: un "sărut-mâna” simplu, ca şi femeia din faţa lui. Graba de a pleca dispare, şi vedem uimiţi cum preţ de aproape o jumătate de oră doctorul îi explică bătrânei, în termeni simpli, populari, afecţiunea de care suferă pacientul, în ce constă operaţia, cum o să se simtă după aceea, cum o să se recupereze. O întreabă dacă mai vrea să ştie ceva, dacă a înţeles tot ce i-a explicat şi, la răspunsurile afirmative ale bătrânei, îşi la "la revedere” politicos şi dispare grăbit şi dezinvolt.
Într-o altă zi, ne întâlnim din întâmplare în curtea spitalului cu un coleg de serviciu al soţului meu, care venise cu fetiţa de 9 luni la Tg. Mureş pentru o intervenţie chirurgicală cardiacă. Vorbim cu el despre analizele şi investigaţiile efectuate la Bucureşti care indicau o afecţiune ce necesita intervenţia chirurgicală, în timp ce privirea ne zboară spre elicopterul SMURD parcat lângă UPU SMURD. Tatăl bebeluşei ne spune că în urma investigaţiilor făcute la Tg. Mureş au fost găsite 4 afecţiuni ale inimii ce impuneau intervenţia urgentă. Îl întrebăm de ce a venit la Tg. Mureş şi răspunsul lui este simplu: "Pentru că sunt cei mai buni!”. Oamenii cei mai buni, care fac minuni, i-au salvat şi lui bebeluşa, care acum este sănătoasă şi îşi bucură părinţii.
Aşezaţi pe o bordură în faţa spitalului, aşteptăm resemnaţi programul de vizite, când privirile ne fug iarăşi spre elicopterul roşu ca focul. Acum, din locul în care suntem îl vedem mult mai bine. Suplu, elegant, micuţ, străluceşte în bătaia soarelui de toamnă târzie, emanând forţă. Este gata mereu pentru un alt zbor, ivit din senin. Este asemenea unei libelule, elegant şi rapid. Este libelula care salvează vieţi. Ne gândim că în el există tot ce trebuie pentru a salva o viaţă pentru care în alte condiţii nu mai există nici o scăpare. Ne întrebăm unul pe altul cum trebuie să fii ca om pentru a lucra la SMURD, mereu în ture, mereu în mijlocul unor nenorociri în care trebuie să fii mai rapid decât moartea, şi mai precis decât orice maşinărie.
CARLA ROTARU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
