Dimensiunea umană extraordinară a acestui mecanism aveam să o descoperim în urmă cu doi ani și jumătate, când am mers cu bunica soțului meu, în vârstă de 79 de ani pe atunci, din Maramureș, la Târgu Mureș pentru o diagnosticare corectă și ulterior o intervenție chirurgicală dificilă, pentru extirparea unui chist gigant. Astfel am petrecut în Târgu Mureș opt zile într-o toamnă târzie și rece de noiembrie. Opt zile în care am descoperit deopotrivă o părticică a lumii medicale din acest oraș, dar și farmecul și eleganța urbei ce trăiește parcă într-o altă lume.
Am întâlnit doctori preocupați să explice cât mai complet și pe înțelesul pacientului în ce constă afecțiunea lor și care sunt soluțiile medicale, dar și urmările, am văzut pacienți din toate colțurile țării veniți la Spitalul de Urgență din Târgu Mureș cu credința că vor fi vindecați, am simțit grija oamenilor pentru oameni.
Nedumeriți de această lume nouă și minunată pentru noi, împreună cu soțul meu, am încercat să găsim o explicație. O explicație simplă care s-a conturat pe măsura timpului petrecut în spital. Frânturi de întâmplări care lămuresc "necunoscuta”.
Într-o dimineață, în timp ce așteptam pe holurile spitalului, un paramedic SMURD, încercănat de oboseală, este întrebat de un doctor cum a avut tura. Privirea paramedicului devine brusc clară și puternică, iar ochii lui strălucesc în timp ce îi răspunde colegului printr-o multitudine de termeni medicali prea greu de reținut pentru noi. Ne rămâne însă în minte concluzia paramedicului: "e bine că am reușit să îi salvăm pe toți”. În aceeași zi, descoperim cu stupoare că există doctori care refuză orice fel de recunoștință materială din partea pacienților, refuză cu o încăpățânare atât de mare încât suntem puși în situația ilară de a alerga după doctor mai ceva decât după autobuz și de a rămâne descumpăniți și șocați în mijlocul holului, în fața unei uși care îl ascunde pe doctorul "fugărit”.
La Terapie Intensivă este adus într-o seară un tânăr de 18 ani, proiectat de o mașină la câțiva metri buni de trecerea de pietoni. Înțelegem că se suspectează leziuni ale coloanei vertebrale și privim curioși cum o armată pluridisciplinară de medici îl evaluează medical pentru ca apoi să se retragă preocupați în biblioteca secției de Terapie Intensivă și să dezbată împreună pentru găsirea celei mai bune soluții. Tânărul, cu care am păstrat legătura, este salvat de "oamenii care fac minuni” și astăzi are o viață normală.
Vedem pe holurile spitalului un doctor îmbrăcat foarte elegant, dezinvolt și cu un aer superior, care se grăbește să plece spre casă după vizita de seară. Este interpelat de o bătrână simplă, de la țară, care cere cu sfială, dar și cu speranță în privire, lămuriri despre ruda aflată în grija doctorului. Dezinvoltura și superioritatea doctorului se topesc ca prin farmec, odată cu salutul pe care i-l adresează bătrânei: un "sărut-mâna” simplu, ca și femeia din fața lui. Graba de a pleca dispare, și vedem uimiți cum preț de aproape o jumătate de oră doctorul îi explică bătrânei, în termeni simpli, populari, afecțiunea de care suferă pacientul, în ce constă operația, cum o să se simtă după aceea, cum o să se recupereze. O întreabă dacă mai vrea să știe ceva, dacă a înțeles tot ce i-a explicat și, la răspunsurile afirmative ale bătrânei, își la "la revedere” politicos și dispare grăbit și dezinvolt.
Într-o altă zi, ne întâlnim din întâmplare în curtea spitalului cu un coleg de serviciu al soțului meu, care venise cu fetița de 9 luni la Tg. Mureș pentru o intervenție chirurgicală cardiacă. Vorbim cu el despre analizele și investigațiile efectuate la București care indicau o afecțiune ce necesita intervenția chirurgicală, în timp ce privirea ne zboară spre elicopterul SMURD parcat lângă UPU SMURD. Tatăl bebelușei ne spune că în urma investigațiilor făcute la Tg. Mureș au fost găsite 4 afecțiuni ale inimii ce impuneau intervenția urgentă. Îl întrebăm de ce a venit la Tg. Mureș și răspunsul lui este simplu: "Pentru că sunt cei mai buni!”. Oamenii cei mai buni, care fac minuni, i-au salvat și lui bebelușa, care acum este sănătoasă și își bucură părinții.
Așezați pe o bordură în fața spitalului, așteptăm resemnați programul de vizite, când privirile ne fug iarăși spre elicopterul roșu ca focul. Acum, din locul în care suntem îl vedem mult mai bine. Suplu, elegant, micuț, strălucește în bătaia soarelui de toamnă târzie, emanând forță. Este gata mereu pentru un alt zbor, ivit din senin. Este asemenea unei libelule, elegant și rapid. Este libelula care salvează vieți. Ne gândim că în el există tot ce trebuie pentru a salva o viață pentru care în alte condiții nu mai există nici o scăpare. Ne întrebăm unul pe altul cum trebuie să fii ca om pentru a lucra la SMURD, mereu în ture, mereu în mijlocul unor nenorociri în care trebuie să fii mai rapid decât moartea, și mai precis decât orice mașinărie. Ne luăm inima în dinți și ne hotărâm să mergem mai aproape, să vedem, în măsura în care se poate, cât mai mult din interiorul libelulei. Să îi simțim forța. După doar câțiva pași, înainte de a ajunge lângă ea, vedem cum "libelula care salvează vieți” se desprinde de pământ și, cu o viteză extraordinară, dispare în înaltul cerului, străpungând norii și distrugând distanțele pentru a-și îndeplini misiunea. Vedem lângă noi monumentul ridicat în memoria echipajului ce se afla în elicopterul SMURD prăbușit în 2003. Îngrijit, curat, cu o candelă aprinsă, amintește peste timp de pasiunea pentru a face minuni. Abia atunci înțelegem tot. Înțelegem că SMURD-ul nu este doar un mecanism extrem de bine pus la punct care salvează vieți, este o stare de spirit, este o forță care pune binele celuilalt mai presus de binele său sau de sănătatea și integritatea sa. Trebuie să dai tot ce poți, tot ce ai, tot ce știi mai bine pentru a salva o viață care pâlpâie în mâinile tale. Pentru a deveni mai puternic și mai dornic de a face mai mult. Înțelegem că lumea medicală de la Târgu Mureș este o altă lume, reală, palpabilă, unde se fac minuni cu pasiune. Unde oameni cu suflet salvează vieți care în alte părți nu mai au șanse. O lume unde totul a început, probabil, în anii '90, cu pasiunea unui medic rezident care alerga dintr-un capăt în altul al orașului cu un Opel Kadett, transformat în mașină de medic de urgență, pentru a salva vieți fără a cere și fără a accepta nimic în schimb.
CARLA ROTARU