FÂNFEST - ediţia cu numărul 7 - "Ţinem munţii în loc. Roşia Montană rezistă prin cultură”

* O iapă ia cina în stuful tăului întins între tălpile noastre şi apus. Mânzul ei nechează, surprins de râsetele unui sfârşit de festival şi început de entuziasm. Cu sentimentul că suntem aici dintotdeauna şi niciodată nu vom mai şti de blocuri, trafic şi omul stresat, înotul în apa Tăului Mare e o baie de fericire *

Oamenii ţin munţii în loc. De 10 ani

E duminica celei de-a şaptea ediţii FânFest, şi niciun gând ucigaş că ograda munţilor Roşiei Montane ar putea să dispară nu întunecă orizontul. Au fost cinci zile în care aproximativ patru mii de oameni au colindat pe coclauri, au dansat şi s-au bucurat de raiul Munţilor Apuseni.
Cea de-a şaptea ediţie FânFest s-a desfăşurat sub sloganul "Ţi­nem munţii în loc. Roşia Mon­tană rezistă prin cultură”. An­gajament respectat. Festivalul a cu­prins o mare de evenimente cul­turale, de la teatru la film, de la muzică la întâlniri cu per­sonalităţi din lumea artei şi cu activişti de mediu din toată ţara, toate pentru ca munţii să rămână aşa cum sunt şi cum i-a făcut Dum­ne­zeu: maiestuoşi, acoperiţi de pă­duri, locuiţi de animale sălbatice, ogra­dă pentru roşienii care nu au ple­cat şi loc de visare pentru oră­şeni.
Dacă lupta pentru salvarea Ro­şiei Montane a început ca o încăpă­ţânare a unor ţărani de a nu-şi vinde pământul şi s-a trans­format în cea mai vizibilă luptă a societăţii civile din România, FânFest a devenit singurul festi­val cultural organizat exclusiv pe bază de voluntariat. "Am senti­mentul că Roşia Montană e a noastră deja. Facem turism - acti­vist, ce-i drept, dar e turism”, spune de sub pălăria de paie Eu­gen David, cu zâmbetul său care pare hotărât să nu dispară niciodată. Nu îşi aduce aminte cui i-a venit ideea festivalului, dar spune că e cea mai bună dintre toate pe care le-au avut de-a lungul celor 10 ani de rezistenţă.

Solidaritate sub cer înstelat

În curtea lui Eugen David, acolo un­de şi-au instalat corturile invitaţii, or­ga­nizatorii şi voluntarii festivalului, atmo­sfera l-a convins pe Tudor Brădăţan, unul dintre organizatori, de faptul că eta­pa în care se află campania "Salvaţi Ro­şia Montană!” este a unei "solidarităţi fără precedent”.
Participanţii la manifestările din Apuseni au sosit din Chişinău, Italia, Statele Unite ale Americii, Franţa, Esto­nia, Canada, Olanda, Polonia şi alte ţări care şi-au lăsat urma culturii lor în iarba munţilor noştri. E iarba pe care vacile roşienilor o rumegă mirate de valul de oameni sosiţi peste noapte, neobosiţi parcă să bată în sus şi în jos drumurile care duc spre eve­nimentele culturale sau spre monu­men­tele naturii din Roşia. Pentru cei cu­rioşi de astronomie, dar mai ales pentru cei care ar dormi cu ochii deschişi sub cerul liber, doar ca să-şi pună dorinţe cu fiecare stea căzătoare, astronomul Adrian Şonka a dezvăluit secretele cerului Roşiei Mon­tane. Astfel, vizitatorii au aflat denumirile, for­mele şi legendele constelaţiilor. Astrono­mia i-a fascinat şi pe copiii de la festival, care, pe parcursul celor 5 zile, au descoperit Roşia Mon­tană ca pe un imens loc de joacă.
Una dintre noutăţile pe care organizatorii le-au adus în această ediţie a festivalului este "Forumul activist”, adică întâlniri cu mili­tanţi pentru diverse cauze, atât din România, cât şi din străină­tate. "Foru­mul mi s-a părut cel mai bun lucru din festival”, spu­ne unul din participanţii pe care i-am întâlnit la dezba­terea "Jurna­lismul social - jurnalism de nişă sau asu­ma­rea propriei con­ştiin­ţe?”. Despre ideea de a orga­niza un astfel de forum, organizatorii spun că "a fost o necesitate pen­tru societatea civilă care se tre­zeşte din ce în ce mai mult în Ro­mâ­nia”. La FânFest s-au cu­nos­cut protestatarii din Piaţa Uni­ver­sităţii, cu cei din Piaţa Uni­rii din Cluj-Napoca, activiştii care nu doresc exploatarea gazelor de şist, cu cei care nu doresc distru­gerea naturii pentru aur, dar şi cu su­porterii care, în luna ianuarie, au fost personaje centrale în rândul protestatarilor. Cadoul acestora pentru FânFest a fost transfor­ma­rea platoului pe care s-au desfă­şu­rat con­cer­tele într-un imens amfi­teatru de iarbă verde, pământ şi linişte luminată în roşu, pentru trei minute în care au aprins torţele.

Atelierul de muls vacile

Biserica Unitariană e răcoroasă ca di­mineţile în Roşia Montană. "Dumne­zeu e unul”, scrie în ma­ghiară deasupra altarului, un pic mai sus de frunţile noastre, numai cât să nu ţii capul plecat. E ultima plenară, şi Eugen David stă la masă alături de trei membri ai campaniei. Îşi pune pă­lăria pe masă, închide pumnii şi aşteaptă să ia cu­vântul. "La început, cred că nici nu ştiam ce în­seam­nă societate civilă.[...] O singură dată am purtat discuţii cu Gold Corporation şi au înţeles din prima: Nu vând. Eu am proprietate, Goldul are proprietate, angajaţii au proprietăţi în Roşia Montană. Un singur lucru, însă, ne aparţine tuturor: patrimoniul.[...] Mie mi-e teamă de mărul otrăvit, de cadourile care nu ştiu de unde, de la cine vin.”... Dacă asculţi liniştea dintre cuvintele lui Eugen, auzi mirarea, oftatul, gândurile celor aproape o sută de oameni din biserică. Nu ştiu cum sunt slujbele aici, dar ceva din ecoul unei rugă­ciuni se sparge în fiecare din cei prezenţi.
Eugen David spune, de 10 ani, aceeaşi poveste, ca unui copil care nu mai creşte, iar noi suntem copiii care vor mereu să audă cum a început, cum rezistă, de ce nu cedează, câţi au plecat, câţi mai sunt. Spune po­vestea ca pe un destin pe care i l-a citit Dumnezeu într-o zi, la coasă, din cartea al cărei sfârşit îl intuieşte zâmbind. Zâmbeşte şi când ne spune că el nu înţelege cum cei care vorbesc la televizor vor un loc de muncă, iar el nu are timp să îşi ia concediu. "Am un «atelier» de muls vacile, dimineaţa şi seara, non-stop. Aşa e viaţa de ţăran”. La balconul Bisericii Unitariene, Bogdan, activist de trei ani în campania "Salvaţi Roşia Montană!”, zâmbeşte cu ochii închişi în fiecare mo­ment de linişte.
"De-a lungul timpului, am acţionat împotriva egou­rilor noastre”, spune la aceeaşi plenară Ramona Dumi­ni­cioiu, activista care a descoperit problema Roşiei Mon­tane în "Formula AS”, în urmă cu 10 ani. La între­barea unuia dintre participanţii la eveniment, în legă­tură cu o posibilă implicare politică a membrilor cam­pa­niei, ea zâmbeşte şi răspunde scurt: "În momentul în care am intra în zona politică, lupta e ca şi pier­dută”. Un alt vorbitor, Tudor Brădăţan, consideră că, prin campania "Salvaţi Roşia Montană!”, trebuie creat un precedent prin care o astfel de luptă să fie câştigată de societatea civilă.

"No Tav” pentru Roşia Montană

Unul din exemplele de rezistenţă fără suport politic este cazul "No Tav” ("Nu trenului”). No Tav este o miş­care de rezistenţă din Italia în care, de 20 de ani, zeci de mii de oameni se împotrivesc construcţiei căii ferate care ar distruge o întreagă vale. Cum se asea­mă­nă Roşia Montană şi Valea Susa? În primul rând, prin determinarea oamenilor de a milita pentru conservarea peisajului natural, refuzul de a da banilor o valoare mai mare decât principiilor şi felul în care presa boicotează subiectul. Una dintre cele mai puternice asemănări este, însă, faptul că atât activiştii No Tav, cât şi cei care vor Apusenii liberi de cianuri au făcut din luptă un fel de a trăi.
"Eram la marele marş No Tav din februarie, anul acesta, unde au parti­cipat peste 50 de mii de oameni. Toţi aveau steagurile No Tav, eu îl aveam pe al vostru, Roşia Montană”, spune Nemo, activist No Tav încă din anul 1996. Se află la Roşia Montană pentru a doua oară şi a susţinut un atelier în cadrul festivalului FânFest, în care a împărtăşit experienţa rezistenţei italie­ne. De 10 ani, de când s-a mutat în Va­lea Susa, normalitatea vieţii lui Nemo include, pe lângă oamenii cu care îm­părtăşeşte aceeaşi încăpăţânare, con­frun­tări dese cu autorităţile. Sunt câţiva ani de când valea a început să fie ocupată de activiştii care se opun construcţiei căii ferate - "Poate intra oricine aici, în afară de politicieni şi poliţişti”. Totuşi, autorităţile vin des în comunitate - "Nu ne mai trimit poliţie, ne trimit robocopi, oameni pregătiţi pentru război [...] Aşa e viaţa în societatea noastră - te supui sau mori”.
Activistul care se recomandă în patru litere se în­treabă cum este posibil să dăm natura pe bani şi nu crede că există industrie curată. De pe băncile Bisericii Unitariene, publicul îl ascultă pe Nemo ca pe un pre­dicator conştient de prea multe realităţi. Despre frumu­seţea pericolelor, tot Nemo ne-a spus, citând din Victor Hugo: "Pericolele aruncă lumină asupra frăţiei dintre oamenii care nu se cunosc”. Ascultându-l pe Nemo, am senzaţia că oamenii hotărâţi seamănă mult între ei. Pentru o clipă, Nemo a fost Eugen David.

Planeta Moldova

Între invitaţii la FânFest care au surprins publicul în mod plăcut este şi scriitorul Mitoş Micleuşanu. Cunoscut ca membru al "Planetei Moldova”, el a venit la festival în calitate de scriitor şi prieten al festiva­lului. La capitolul literatură, printre cei prezenţi se nu­mără şi câţiva dintre reprezentanţii generaţiei de astăzi ai scrisului, respectiv Mihail şi Alexandru Vakulovski, Livia Ştefan, Mugur Grosu şi Flavius Ardelean.

Amintiri din trecut: "Nunta de piatră”

"Uite, aici cred că era leagănul din film..”, spune Bogdan, pe dru­mul dinspre Tăul Mare spre Piaţa Veche. În lac, un turn de apă folosit pe vremuri de mineri se înalţă greu, ruginit, um­brind un cilindru de apă.De aici, din vârful dealu­lui, lacul pare că este Tăul din "Nunta de pia­tră”, filmul lui Dan Piţa şi al lui Mircea Veroiu, pe care publicul l-a des­coperit la FânFest, în tan­dem cu "Duhul Auru­lui”. Acesta a fost unul dintre cele mai importante evenimente culturale, pro­iecţiile fiind însoţite de ansamblul muzical Einuiea. În sunet de fluier, chitară, drâmbă şi vioară, tobe şi vântul de seară de pe văile apusene, aproximativ o mie de oa­meni au descoperit peisajele vechii Roşii Montane, aşa cum le-au surprins regizorii în filmele lor. În privirea personajelor, ceva parcă strigă la noi, generaţiile care descoperă lăcomia veche, să lăsăm munţii din film în pace.
Despre legende, spi­ritele minelor şi bles­temul aurului, partici­pan­ţii la FânFest au aflat de la poves­titorii de la focul de tabără şi de la ghizii care i-au plimbat pe cărările ro­şiene. Erau drumuri de piatră odată, iar oame­nii nu erau împărţiţi între "goldişti” şi ro­şieni care nu vor să plece, la fel cum pe ziduri nu era însemnat numele unei companii canadiene care pro­mite restaurarea, odată cu demararea proiec­tului de minerit. Bise­ricile pe care lacul de decan­tare le-ar înghiţi sau care ar cădea în urma dinamitării mun­ţilor sunt parte din le­genda aurarului Grita, cel mai bogat om din Roşia, care, temător de pute­rea vâlvei, a con­struit ceea ce aceasta i-ar fi cerut într-o întâl­nire în mină: şapte bi­serici şi şapte şcoli!

30 de zile pe bicicletă pentru o săptămână de fericire

Iese din apa rece a Tăului Mare, se trânteşte pe iarbă cu privirea spre nori, dârdâie şi strigă: "Ce fru­moasă e viaţa!”. Mai jos de el, alţi visători cu părul luminat de apus îl aprobă cu un zâmbet lung. E zâm­betul pe care îl dai răspuns fiecărei întâlniri cu Tică Darie, băiatul de 20 de ani, care a vestit în fiecare oraş dintre Copenhaga şi Roşia Montană că, între 15 şi 19 august, România se bucură de rezistenţa societăţii civile la FânFest. Pe numele întreg, Dumitru Vărzariu-Darie, iubeşte natura şi spune despre el că e născut ca să ajute şi ca să călătorească. "Mă simt mai ceva ca aca­să!”, spunea Tică, înconjurat de oamenii care l-au aşteptat cu steagurile "Salvaţi Roşia Montană!”, ca pe un fiu rătăcit al campaniei. Roşianul Zeno Cornea l-a întâmpinat cu pâine, sare şi pălincă, în timp ce bucu­roşii care îi cântau "la mulţi ani” ocupaseră strada principală.
Tică este student la design în Copenhaga, iar dru­mul spre FânFest a început pe 15 iulie, când pleca din graniţele daneze cu 500 de coroane, 800 de forinţi, 10 lei şi steagul campaniei Salvaţi Roşia Montană. Erau banii primiţi de la prietenii din Danemarca, cu o zi înainte de marea plecare. Precaut, economiile lui le-a dat pe echipamentul de cicloturist plecat spre Apuseni, iar ce a primit i-a ajuns jumătate de drum.Mai departe, spune că a avut "ajutor din cer”, şi astfel a ajuns la destinaţia finală. A plecat cu patru tricouri şi şase perechi de şosete, câteva foi pentru jurnalul de călă­torie şi camera de filmat, în care i-a adunat pe toţi prie­tenii de pe drum. A plecat singur, dar drumurile l-au dus mereu la un om care, dacă nu l-a cazat, şi-a împăr­ţit mâncarea, îmbrăţişările şi amintirile cu el, iar el a împărtăşit tuturor povestea Roşiei Montane. Pri­mul om care îi vine în minte din călătorie este o fată din Viena, care după o discuţie nocturnă pe o bancă pe care îşi aşezase resemnarea că în noaptea aceea va rămâne acolo, i-a oferit două nopţi de cazare. "Nu aveam unde să dorm, nu aveam ce mânca şi nu aveam bani. Singur în Viena, na! Şi nu aveam tele­fon”. Avea, în schimb, steagul "Save Roşia Mon­tană!”, în cazul în care un român l-ar fi re­cunoscut mai uşor.
Ca şi cum plecarea la drum a scos haiducul din el şi l-a aşezat pe bici­cletă, pe 15 iulie a uitat să îşi pună în bagaj harta şi, ca toate să fie parte din povestea lui Tică haiducul, în a doua zi de călătorie a scăpat telefo­nul într-unul din râurile Germaniei. Prea târziu şi prea încăpăţânat ca să se întoarcă în Copenhaga, şi-a continuat călătoria fără ca cei dragi şi îngrijoraţi din Suceava să mai ştie de el, preţ de 5 zile. De atunci şi până acum, când încă nu a plecat din Roşia Montană, deşi festivalul s-a terminat de două zile, a râs mult, a ascultat poveştile de la foc, a dansat, a cântat, a muls vaca lui Eugen David, a înotat în Tăul Mare, s-a jucat cu cei mici la Cortul Copiilor de la FânFest şi i-a strâns pe toţi prietenii în mica lui cameră de fil­mat, de care este de nedespărţit.

"O să fac înconjurul lumii pentru Roşia Montană”

Se întinde pe spate şi răspunde ca şi cum şi-ar citi în nori gân­durile. De fapt, cred că doar de acolo, din cer, poate să vină în­ţelepciunea cu care zâmbeşte ca de o pros­tie omenească: "Cum să le zici oa­me­nilor care au crescut în natură să se mute, să îşi vândă pămân­tul, ca să distrugă Ro­şia Montană?”. Caută răspunsul în pădurile întunecate la ora pri­melor concerte de la FânFest şi îşi amin­teşte de întâia întâl­nire cu munţii de aici. A descoperit Roşia Montană în urmă cu câţiva ani, când hoinărea prin Carpaţi pe bicicletă, împreună cu fraţii lui. De atunci şi până în ziua în care s-a oprit iar aici, după 3000 de kilometri de pedalat, dragostea pentru munţii Roşiei nu a dispărut. De fapt, în inima lui e un loc atât de mare, încât par să încapă toate pă­durile, toate apele, toţi munţii şi toţi oamenii pe care îi vede drept cele mai frumoase cadouri din călătoria sa. La capătul ei a întâlnit alţi oameni, la fel de frumoşi, cărora, în emoţia primei întâlniri, nu mai ştia să le spu­nă decât "Mulţumesc, mulţumesc frumos!”. Din prima zi şi până în a şaptea, când s-a urcat iar pe bicicletă, spre sucevenii care îi duc dorul, spune că s-a simţit iubit. "Am întâlnit mulţi oameni, poate mai mulţi decât în toată călătoria asta, oricum, la fel de faini. Foarte faini”. Pentru el, "călătoria înseamnă întotdeauna aven­tură. Mereu obişnuiesc să plec singur. În Copen­haga, pe lângă şcoală, făceam curăţenie în hoteluri. Din banii pe care îi câştigam, îmi rezervam bilete de avion. Odată, aveam bilete rezervate în Oslo, Berlin şi România, dar încă nu plecasem nicăieri. Aveam bile­tele rezervate, dar nu mai aveam niciun ban”.
Ca şi cum ştie sigur că cineva i-a pregătit deja o viaţă foarte frumoasă, iar el trebuie doar să facă ce sim­te, râde cu poftă când îl întreb care e visul lui. Cu ochii luminaţi de stelele cerului Roşiei la început de seară, răspunde: "O să fac înconjurul lumii pentru Roşia Montană”.

"E fain, calcă-l nevoile”

Cu mâinile în şold şi chipul rumenit în soarele dimineţii, când laptele trebuie muls, Maria, soţia lui Eugen, spune că e "fain copiluţul” şi că i-ar plăcea să mai stea, "dacă tot o venit atâta drum”. Tică a rămas încă două zile după terminarea festivalului şi pleacă de aici cu acelaşi zâmbet, fără de care nu ţi-l poţi imagina. În urma lui, de stelele căzătoare ale Roşiei Montane se vor agăţa dorinţe de bine pentru el. De roţile bicicletei lui se va auzi mereu în sat, la fel cum de sat se va auzi mereu în drumul lui Tică.

"Pun bâta pe vaci ca jandarmii pe protestatari”

Soarele nu are niciun nor de ocolit, iapa lui Eugen încă nu a terminat de păscut iarba începută la miezul nopţii, liniştea se întinde iar peste lume, iar vacile sunt puse pe şotii. Pentru toţi care mai dorm, alarma o dă Eugen, în goana după animalele neastâmpărate. Înalt, cu veşnica pălărie de paie, spune că asta e gimnastica de dimineaţă. În mână flutură o coadă de mătură în­doită pe spatele vitelor, mai cuminţi cu fiecare fluie­rătură. Din curtea lui, corturile se risipesc cu fiecare oră. Mai sunt câţiva inşi, pe care munţii îi ţin în loc, veseli şi entuziasmaţi, să mai prindă încă o baie în Tău, un apus pe Piatra Corbului, un borcan de miere de la vestitul Remus Cenuşă, orice, numai să mai rămână în Roşia.
OANA MOISIL