- Poet, prozator, profesor universitar la universităţi de peste hotare, iubit de public şi încununat de premii - aţi fi putut rămâne liniştit în turnul de fildeş al literaturii. Şi totuşi, aţi ales să coborâţi în cetate, în miezul evenimentelor, semnând în presă editoriale angajate politic. Ce v-a determinat să părăsiţi zona însorită a poeziei, pentru linia întâi?
- În februarie, anul acesta, dacă nu mă-nşel, am vrut să-mi încetez activitatea de publicist, începută cu vreo zece ani în urmă, în primul rând pentru că mă apucasem de o carte nouă şi voiam să mă concentrez asupra ei. Pe de altă parte, eram resemnat în privinţa evoluţiilor politice de la noi: nu mai găseam nimic de salvat între partide şi persoane, toţi mi se păreau terminaţi şi compromişi. Le-am spus colegilor de la "Evenimentul zilei” că mă retrag, dar ei m-au rugat să rămân în echipă şi să scriu orice vreau. Aşa că am continuat, şi jumătate de an am scris pe teme diverse, în afara politicii. Iată că au venit însă evenimentele de la începutul lunii iulie. Ce se-ntâmpla acum nu mai ţinea de politica obişnuită, ci era un atac al unui grup organizat, la instituţiile statului, în dispreţul total al legii, al democraţiei şi al lumii civilizate. Un puci, adică, bine planificat, pentru cucerirea puterii şi subordonarea justiţiei, poate chiar şi pentru reorientarea politicii noastre către Moscova. Vă daţi seama cât de ridicol ar fi fost ca eu să îmi scriu mai departe articolele pe teme culturale sau general-sociale în acest context. Am avut de ales între a tăcea complet, adică a-mi da demisia de la ziar, şi a reveni la comentariul politic. Am vorbit întâi cu soţia mea şi am pus-o-n gardă cu ce s-ar putea întâmpla dacă mă implic, căci de data asta nu mai e glumă şi riscurile sunt reale. Ea m-a sprijinit însă total şi am putut vorbi, apoi, şi cu cei mai buni prieteni ai mei. Toţi aveau aceeaşi problemă: ori stăm liniştiţi, ne scriem cărţile şi ne ducem viaţa normal, ori reacţionăm la ororile ce se întâmplă. Prima perspectivă era infinit mai tentantă, totuşi cu toţii, după multe discuţii şi ezitări, am ales a doua cale. Şi cred că am făcut alegerea normală şi corectă. Există situaţii în care a apăra principiile care fac viaţa demnă de a fi trăită e mai important decât să-ţi aperi opera. Aş vrea să subliniez ce nu se-nţelege de multe ori: eu n-am apărat nici un moment o persoană. Nu mă interesează soarta preşedintelui din ultimii ani decât în măsura în care acum, el e simbolul statului de drept, pe când adversarii lui promovează fărădelegea. Dacă debarcarea preşedintelui s-ar fi făcut normal şi legal, adică dacă ar fi existat motive pentru asta şi paşii legali s-ar fi respectat, n-aş fi avut nici o problemă. Dar cine calcă legea într-o situaţie o va călca mereu, asta e problema noilor guvernanţi ai României.
- Grija ţării, a dreptăţii, a legilor care trebuie să o apere, este o dovadă de patriotism. Dar nu e oare patriotismul un sentiment desuet?
Cu fiul său, Gabriel
- Patriotismul ţine de intimitatea convingerilor noastre, el nu se declamă şi nu se face public. Nimeni nu strigă-n gura mare că îşi iubeşte soţia sau părinţii. E la fel şi cu legătura noastră intimă cu naţiunea din care facem parte. Uneori, oameni asemenea lui Caragiale sau Cioran au fost acuzaţi de lipsă de patriotism pentru că ne-au arătat aşa cum suntem, de parcă o minciună frumoasă ar fi vreodată preferabilă unui adevăr urât. Numai că adevărul, favorabil sau nefavorabil nouă, trebuie spus mereu, cu orice preţ. Eu sunt mulţumit că sunt român. Nu am nici o problemă cu asta. N-am nici complexe de inferioritate, nici de superioritate. Cred că există oameni civilizaţi în toate naţiunile, după cum există şi ticăloşi. Mai cred că marea problemă a naţiunii noastre e educaţia. Mai precis, foarte slaba aderenţă a multora dintre noi la valorile sigure ale civilizaţiei: respectul legii, al moralei, al culturii, al ştiinţelor, al credinţei religioase, al fiecărui seamăn în parte.
- Destul de puţini intelectuali au avut curajul să ia atitudine într-un moment politic atât de tensionat. Cum vă explicaţi lipsa lor de iniţiativă?
- Problema nu e că mulţi intelectuali nu reacţionează. Unii nu au unde s-o facă în mod vizibil, dar au semnat liste şi petiţii şi au participat la proteste, precum cel al papioanelor, în favoarea ICR. Deconcertant e că mulţi intelectuali, şi nu doar dintre cei de multă vreme compromişi, au înţeles să sprijine un grup de asalt antidemocratic. Între ei sunt chiar şi lideri ai unor ONG-uri a căror singură menire e să depisteze ameninţările la adresa democraţiei şi-a statului de drept, fraude electorale etc. Nu vreau să spun că nu există şi oameni cinstiţi între ei. Există, toată lumea deplânge poeţi, prozatori, istorici, ale căror prestaţii la Antene sunt lamentabile. Ei sunt victimele propagandei acestor posturi securistice. Dar cei mai mulţi sprijinitori ai noii puteri sunt universitari şi oameni de cultură, care ştiu bine ce fac, ştiu ce e un plagiat, ştiu ce-nseamnă să pleci la un eveniment internaţional, în ciuda unui verdict al Curţii Constituţionale, ştiu şi văd bine cum se fraudează un referendum, dar reaua lor credinţă rămâne stupefiantă. Nu vreau nici să presupun, măcar, ce e-n spatele acestei atitudini.
"Mi-e frică, dar sunt decis să merg mai departe şi să scriu ce cred”
- Nu vă simţiţi singur în lupta pe care o duceţi? Nu vă e frică?
- Ba da, mi-e frică. Ştiu ce mă aşteaptă. Un scriitor nu are decât propria sa reputaţie. Voi fi discreditat şi murdărit tot mai mult, aşa cum sunt deja de câţiva ani încoace. Înainte eram ţinta campaniilor şi calomniilor doar din motive literare. Azi mă gândesc la acele vremuri ca la o epocă binecuvântată. Dar nici cei mai înverşunaţi adversari ai mei, literari sau politici, nu vor scrie vreodată nici "Nostalgia”, nici "Levantul”, nici "Orbitor”. Acesta este eternul meu răspuns la orice murdărire. De asemenea, în ultima vreme am ajuns să mă tem de arestare, de persecuţii politice, am ajuns în punctul de unde totul devine posibil. Numai că sunt decis să merg mai departe şi să scriu ce cred, în ciuda acestor strângeri de inimă, uneori greu de suportat. Din fericire, nu sunt singur, am prieteni buni care gândesc ca mine şi pe care-i simt alături.
Cu Ioana, soţia sa
- Simţiţi în jur şi solidaritate, nu doar ură...
- De la Vadim încoace, ura a fost reinventată în societatea noastră de Antena 3 şi de secondanţii ei tot mai numeroşi. Forumurile au preluat mesajul urii şi l-au transformat în regulă. Ura e azi sentimentul central în România. Suntem o naţiune scăldată în ură, desfigurată de ură. Ură pentru cine e mai bun decât noi, ură pentru cine gândeşte altfel decât noi, ură pentru cine ajunge mai sus decât noi. Ură direcţionată, intenţionată, instrumentalizată. Se spune că în infern, cei sfâşiaţi de demoni se sfâşie şi între ei, ca pedeapsa să le fie deplină. Acolo am ajuns şi noi. Solidaritatea e firavă, deşi s-a văzut recent în câteva cazuri. Am menţionat protestul papioanelor, de pildă. Nimeni însă nu trebuie să mizeze pe solidaritate, dacă i se-ntâmplă ceva grav. Mai bine să se bazeze pe puterile proprii.
- Aţi devenit un luptător de linia întâi. Campania continuă în care v-aţi angajat, agitaţia politică, nu vă tulbură zona de linişte a literaturii? Cum rămâne cu detaşarea şi contemplarea poetului?
- S-a scris literatură în vremuri de ciumă, de războaie şi-n lagărele de concentrare. S-a scris în dictaturi fanatice şi sângeroase. Se va scrie literatură şi mai departe. Eu sunt neliniştit şi speriat în perioada de-acum, dar uite că tocmai în lunile astea, m-am găsit să-ncep prima mea carte importantă de după "Orbitor”. Cum însă e o carte despre ruină şi melancolie, despre sarcopţi şi durere, într-un fel, irespirabilul politicii de azi îmi face bine. Scriu, cumva (ca metaforă de luat cum grano salis), cum a scris Thomas Mann "Doktor Faustus”, pe când tragedia grotescă a Germaniei naziste era în plină desfăşurare.
Problema mea cu scrisul nu e nici lipsa liniştii, nici a seninătăţii. Eu am scris mereu din pură inspiraţie, simţindu-mă cumva locuit de cineva mult mai inteligent şi mai profund decât sunt eu cu adevărat. Dar locatarul ăsta capricios te poate părăsi oricând. Ce te faci atunci, rămas cu bietele tale puteri? Ce lucru vei spune despre tine, pe care să nu-l fi ştiut dinainte? Cum te vei mai putea surprinde şi uimi pe tine însuţi? Răspunsul meu la aceste înspăimântătoare întrebări nu mai poate fi din păcate cel dat adversarilor mei. Nici "Nostalgia”, nici "Levantul”, nici "Orbitor” nu mă apără, nici nu mă consolează în ochii mei proprii. Trebuie o carte nouă, la fel de bună ca ele, altfel simt că viaţa nu mai merită trăită.
"Când închizi uşa, poezia lumii se revarsă pe fereastră”
- Cum reuşiţi să apăraţi spaţiul iluminat al creaţiei, de toate agresiunile zilei? Aveţi metode sau e la voia întâmplării?
- De obicei, închid uşa după mine când mă apuc de scris. E singura mea metodă constantă. Nu e, din păcate, prea eficientă, dar simbolic funcţionează. Cafeaua nelipsită de pe masă funcţionează şi ea, tot simbolic. De fapt, am tot felul de ziduri simbolice-n jur, ca noi toţi, şi tot felul de trape împotriva lumii exterioare, cum alţii, în alte locuri, au agăţate deasupra patului plase de prins visele rele. Înseşi pleoapele noastre sunt astfel de ziduri diafane: le-nchizi strâns şi - minune! Demonul a dispărut... Dar când închizi uşa, poezia lumii se revarsă înăuntru pe fereastră. De fapt, lumea nu e numai stres, frică şi suferinţă. E şi un rezervor de frumuseţe inepuizabilă. Geamurile mele sunt acum, în august, verzi de la vegetaţia căţărată atât de abundent pe casa noastră, că abia i se mai zăresc contururile.
La Cambridge, în Anglia
- Care sunt lucrurile în care mai credeţi încă, cele care vă dau forţă să mergeţi mai departe?
- Dragostea, bunătatea, fericirea, prietenia, candoarea, înţelepciunea... credinţa... puterea de-a admira... raţiunea... cinstea... Cred în multe lucruri, în toate valorile care fac din noi oameni adevăraţi şi care-au rămas neschimbate de la începuturile civilizaţiei. Sunt valorile care luptă cu natura noastră de fiare, într-o bătălie etern inegală, cele care pierd toate luptele, dar care câştigă fiecare război, căci, aşa cum în basme, cel mai slab câştigă mereu, natura noastră slabă învinge forţa brută din noi, prin tenacitate şi toleranţă. Aparent, toţi ticăloşii lumii triumfă şi se caţără tot mai sus. Vezi peste tot miliardari analfabeţi, delatori şefi de partide, femei rău famate stăpâne pe imperii financiare. Dar lumea stă, de fapt, pe umerii celor fără putere şi fără nume, oamenii cinstiţi care n-ar pune mâna pe un fir de aţă ce nu le aparţine.
"O fântână în mare”
- Domnule Cărtărescu, mai ţineţi minte cum a pătruns poezia în viaţa dvs.? A fost joc, întâmplare, predestinare?
- Pentru mine, de fapt, scrisul de literatură e o fântână în mare. Prin literatură capeţi acces la o fâşie foarte îngustă din tine şi din lumea înconjurătoare (dacă astea două nu sunt unul şi acelaşi lucru). În ultimii ani, m-am interesat mult mai mult de ştiinţe şi de filozofie decât de ficţiune. Numai că în toate domeniile astea, eu caut numai poezia originară. Restul nu mă interesează. Chiar şi-n ce scriu eu însumi dispreţuiesc tot ce nu e poezie: construcţie, personaje, descripţii, dialoguri. Eu nu sunt prozator, sunt poet şi tot ce-am scris e poezie. Am început să scriu "romane” pe la nouă ani şi "poezii” la 14. Primul poem pe care l-am publicat în volum l-am scris la 20 de ani, se numea "Căderea” şi era o mare întreţesere de citate culturale, pe schema coborârii, în spirală, din paradis către infern. Absolut tot ce-am scris apoi provine, într-un fel sau altul, din acest poem arhetipal. Scriu şi jurnal, de la 17 ani: am publicat ultimii 21 de ani din el în trei volume, dar şi restul e interesant. Acolo, în paginile de jurnal, se vede cât de mult e biografic tot ce scriu, şi cât de multă influenţă are scrisul meu asupra vieţii mele de fiecare zi. Ştiam, de la 16 ani, că voi scrie poezie, că voi fi poet şi nimic altceva. Şi, într-adevăr, n-am fost nimic altceva vreodată: n-am avut funcţii sau demnităţi, şi chiar ca universitar, m-am ocupat aproape numai cu predarea poeziei.
- Care sunt cele mai vechi amintiri legate de scris şi literatură?
- Două mari cărţi de aventuri, "Contele de Monte-Cristo” şi "Toate pânzele sus!”, au fost printre motoarele iniţiale care mi-au împins imaginaţia înainte. Le-am citit de zeci de ori, până le-am făcut praf. Nu sunt genul erudit sau învăţat, n-am stat prin biblioteci. Am citit numai ce m-a interesat cu adevărat şi ceea ce se potrivea cu cărţile la care scriam. Într-un fel, toate cărţile mele au venit la timp: poezia în adolescenţă şi-n facultate, romanele după aceea, până la 40 de ani, şi apoi, mai ales filozofia şi cărţile ştiinţifice. După 50 de ani, am citit intens Biblia, din care avusesem lecturi consistente şi un deceniu înainte, dar şi scrieri care ţin de filozofia conştiinţei.
- Aveţi un fiu, Gabriel. Recunoaşteţi în el ceva din gena dvs. poetică?
- Gabriel e prietenul meu cel mai bun, avem discuţii fermecătoare împreună. Seamănă mult cu mine, de când aveam şi eu 9 ani, mă recunosc în el, dar sunt foarte înveselit de trăsăturile lui care-mi sunt străine. E un băiat de treabă, foarte stăpân pe tot ce înseamnă device electronic, de la computere la iPad şi iPhone, pe care se joacă la nesfârşit, jocuri de simulare şi construit, non-violente. Cărţile au fost mereu obiecte cam exotice pentru el, ca pentru tot clanul lor de mici mutanţi, dar vara asta a citit intens câteva cărticele şi chiar i-au plăcut, ceea ce m-a făcut să cred că mai sunt speranţe.
"E o minune că o am pe Ioana”
- Sunteţi soţ şi tată, un familist. Aţi ales liniştea căminului, în locul traiului boem, pe care l-au îmbrăţişat mulţi dintre colegii dvs de generaţie. Cât de importantă a fost opţiunea aceasta pentru dvs.? V-aţi dorit-o de tânăr?
Profesor...
- La drept vorbind, eram deja în facultate, şi tot nu credeam c-o să am o prietenă vreodată. Am rămas şi azi la fel de timid cu femeile, în ciuda reputaţiei pe care mi-a adus-o "De ce iubim femeile”. Mi-e greu şi acum să cred că sunt căsătorit, că am o familie, copii... Ca şi lui Kafka, a avea o familie mi se pare cea mai mare realizare la care poate ajunge un om. Dacă mă simt mândru de ceva pe lume, nu e de scrisul meu, ci de faptul că am această familie. E o minune, pentru mine, că am alături o femeie ca Ioana. Când venea la cenaclul pe care-l conduceam, la facultate, acum vreo 15 ani, îmi spuneam mereu în sine, oftând: "Nu e de nasul meu..." şi o evitam cât puteam, ca să nu mai simt inutila strângere de inimă de câte ori o vedeam. Acum suntem împreună de ani de zile, avem şi un copil bun şi iubitor... Ioana a avut mult de suferit pentru că e soţia mea. Toţi adversarii mei îşi revarsă ura şi asupra ei. I s-au atribuit versuri obscene, care nu-i aparţin, ei, care e o fiinţă credincioasă şi decentă, ce n-a scris niciodată un cuvânt urât. S-au scris cronici nedrepte despre cărţile ei, de către aceiaşi critici care scriu la fel şi despre mine. Dar mizeriile trec şi scrisul rămâne.
- Până la urmă, literatura se naşte din linişte sau din tumultul vieţii? Ce aţi câştigat şi ce aţi pierdut trăind o viaţă adevărată de familie?
- Literatura se naşte din puterea unei minţi. Poţi trăi într-o coajă de nucă şi să te simţi stăpânul universului, spunea cineva. Eu nu scriu despre lumea socială, despre divorţuri şi societăţi transnaţionale. Scriu despre mine. Aş scrie la fel dacă aş fi singur. Doar că nu cred că aş fi supravieţuit singur până la vârsta asta. A fi căsătorit înseamnă un confort, o stabilitate şi un sprijin care ajută chiar şi la bunăstarea fizică, nu mai vorbesc de cea sufletească. Eu sunt un om neconfruntaţional, mulţumit dacă e lăsat în pace, iubitor de singurătate, dar şi de prieteni, aşa că am avut mereu nevoie lângă mine de o femeie calmă, care să-mi semene. Nu am probleme să scriu lângă Ioana şi Gabriel.
"Aştept cu bagajele făcute în gând”
- Vă mai simţiţi acasă în România? Care sunt bucuriile româneşti ale lui Mircea Cărtărescu?
Autografe pe cărţi
- Vă bate câteodată gândul acesta?
- Uneori mă bate gândul ăsta, într-adevăr, cât se poate de serios. Mai ales de două luni încoace. Peste tot am prieteni care s-au anunţat gata să mă primească cu braţele deschise şi să mă ajute cât pot. Dar nu voi pleca decât silit: dacă voi fi persecutat, în cadrul unui stat autoritar, dacă nu voi mai avea încotro. Dacă libertatea de exprimare va fi restrânsă şi dacă vor începe răzbunările politice. Sper totuşi să nu se-ntâmple asta, să avem toţi înţelepciunea să ne opunem acestui curs. Deocamdată aştept, ca atâţia alţii, cu bagajele făcute în gând. Sper să nu mi le fac de-adevăratelea vreodată, căci va fi fără întoarcere.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
