E suficient să-i priveşti icoana şi te cutremuri instantaneu. Sfântul Ioan Botezătorul are două aripi mari, întunecate şi deschise nervos spre înafară, gata de zbor şi, în acelaşi timp, ţine pe tavă chiar propriul său cap! E ceva crâncen în această scenă a tipsiei, dar mai e şi ceva ce ţine de lumină şi de speranţă. Ioan Botezătorul a biruit moartea şi ne-o arată concret, prin chiar prezenţa sa. Moartea nu e nici hâdă, nici inexorabilă. Moartea este, pentru cei drepţi, cea mai mare răsplată. Un alt început.
Enigma bisericii "Sfântul Ioan - Piaţă”, din Bucureşti
Dacă te uiţi mai atent la chipul lui zugrăvit în icoană, observi ceva ciudat, care trebuie să te pună pe gânduri - Ioan Botezătorul e şi nu e din lumea aceasta. Îmbrăcămintea lui nu are nimic în comun cu hainele noastre. Trupul lui e cuprins de o dulamă, de un înveliş grosolan făcut din piele de capră sau păr de cămilă, ceea ce-i conferă un aer aparte, de neîmblânzire şi duritate. Poziţia capului, înclinarea umerilor şi încordarea molatecă a braţului - toate arată că Sfântul nu mai e cu noi. E deja dincolo. A ieşit din mizeria şi servituţile clipei. S-a ridicat deasupra lumii, vorbind drept şi acuzator - ca orice prooroc şi trăitor în pustie; ca orice om mai întâi aspru cu sine şi abia apoi cu alţii.
În orice icoană ar fi, Marele Ioan priveşte fix, întunecat şi nu lipsit de o profetică exasperare. Aşa cum stă şi se uită drept în ochii tăi, Ioan Botezătorul îţi dă un frison de gheaţă. Figura lui e ca un verdict. La fel de aspru şi de înnegurat la faţă, de neclintit şi inflexibil, ca un paragraf de lege. La fel... Se vede că timpul a expirat. Nu mai e nimic de făcut. Doar pereţii încăperii mai păstrează încă ecoul imprecaţiilor sale: Pui de năpârcă... Pocăiţi-vă... Vremea a sosit!
Sfântul Ioan Botezătorul purtându-şi capul - icoană de la Mănăstirea Filotea, de pe Muntele Athos
Nu există biserică în care să nu găseşti icoana sa. Nici nu ar fi fost cu putinţă să lipsească de pe tâmpla vreunei biserici. Hristos nu putea să intre pe furiş în casa Lui, în casa noastră. Cineva trebuia să-L întâmpine şi, aplecându-se cu multă umilinţă, să-I încheie măcar încălţările. Sfântul Ioan este Înaintemergătorul Domnului, Dascălul Dreptăţii, Învăţătorul neprihănirii, Îngerul Pustiei. El este poarta intrării lui Iisus ca Mântuitor al lumii. El pregăteşte Calea şi taina botezului, recunoscând măreţia lui Hristos înainte de a-L vedea, cum a făcut-o încă din burta mamei sale, tresărind atunci când Maria s-a întâlnit cu Elisabeta sau când ne-a făcut pe toţi părtaşi la un adevăr cutremurător şi greu de înţeles chiar şi astăzi: "Cel ce vine după mine a fost înaintea mea, pentru că înainte de mine era”.
*
Sunt multe lucruri ciudate şi greu de înţeles legate de Ioan Botezătorul. De ce, în icoană, el este singurul profet înaripat, fiind ilustrat mai ceva ca marele şi inegalabilul Ilie, cel purtat printre nori de miraculosul lui car de foc, cu care s-a înălţat la cer? De ce din toate bisericile Bucureştiului (zeci, dacă nu sute), numai una, biserica Sfântul Ioan - Piaţă, poartă hramul "Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul”? Nimeni nu poate răspunde. Ezită chiar şi părintele Anatolii Scurtu, parohul bisericii, deşi a studiat cu multă răbdare istoria sfântului lăcaş. În loc de mărturii şi acte, putem avea doar nişte simple supoziţii, cea mai credibilă din toate fiind legată de caracterul extrem de sobru al acestei sărbători; faptul că bisericile evită să aibă hramul într-o zi de post negru, o zi lipsită de agape, de veselie şi alte bucurii lumeşti.
Fără să insiste prea tare, părintele vorbeşte despre existenţa anumitor taine şi fapte ceva mai ascunse, cărora nu trebuie să le găsim neapărat o explicaţie. E bine să le lăsăm aşa cum sunt, acceptând că nimic nu e întâmplător şi că totul are un rost anume al lui. De ce trebuie să ne mire că, din mulţimea tuturor Sfinţilor, doar Fecioara Maria şi Ioan Botezătorul îşi prăznuiesc şi ziua naşterii, nu numai ziua morţii, aşa cum se întâmplă la martiri sau alţi mari Cuvioşi? Cele două sărbători înfrăţite arată felul nostru de a ne manifesta preţuirea. Arată importanţa lor mistică şi teologică. Locul pe care îl ocupă în sufletele noastre. Locuri pereche.
Singurele icoane nefăcătoare de minuni
Din toate sinaxarele şi mărturiile credincioşilor mai rezultă un fapt curios - anume că, până acum, nu se cunoaşte ca vreo icoană a lui Ioan Botezătorul să se fi arătat făcătoare de minuni. Părintele Anatolii ştie acest lucru, dar nu se grăbeşte să tragă vreo concluzie, mai ales că în biserica lui a observat cum, în ultimii ani, a început să săvârşească minuni o altă icoană - o icoană simplă a Mântuitorului, aşezată modest şi fără prea multe pretenţii pe stâlpul de lângă pangar. Degeaba a încercat părintele să o înlocuiască sau să mute icoana în altă parte. Credincioşii au sărit imediat şi au protestat, fiecare mărturisind cum, rugându-se la această icoană, şi-a rezolvat o problemă gravă de sănătate, cum şi-a găsit serviciu după mai mulţi ani de căutări sau cum în casa lui au pogorât sporul şi duhul iubirii, după ce fusese la un pas de divorţ. Nu încape îndoială că orice icoană e făcătoare de minuni, dacă cel ce se închină la ea are credinţă, răbdare şi gând curat. Cu icoana lui Ioan Botezătorul se întâmplă însă altceva. Ca pe malul Iordanului, icoana lui Ioan Botezătorul pare că se cutremură când apare Iisus. Face un pas în spate, îşi pleacă grumajii cu sfială în faţa Creatorului şi strigă: "Iată Mielul Domnului!". Chiar şi în icoană, pare că Ioan, fiul lui Zaharia, nu vrea să umbrească prin nimic strălucirea Dumnezeirii. Smerit, se micşorează pe sine, pentru a face loc să crească Marele Împărat - Iisus Hristos.
O biserică tragică
Biserica „Sfântul Ioan-Piaţă”
În mijlocul marelui oraş şi al păcatelor lui fumegoase, biserica lui Ioan Botezătorul trebuia să aibă o misiune. Trebuia să iasă în calea oamenilor, să-i tragă de mânecă, să-i mustre tunător şi profetic. Trebuia să poarte ceva din neclintirea Sfântului din pustiul Enghedi, unde îşi umezea buzele doar cu roua dimineţii şi se hrănea arar cu miere sălbatecă sau lăcuste, fără să fi cunoscut vreodată aroma ameţitoare a vinului sau a altei băuturi alcoolice. Încet şi cu răbdare, trecând peste încercări şi incendii, Sfântul şi-a făcut din biserică o icoană zidită în mortar şi piatră. Aşa cum stă surghiunită între blocuri, magazine şi case de schimb valutar, Ioan-Piaţă e ca imaginea Sfântului cu capul pe tipsie. O biserică tragică, ridicată cu greu de breslaşii ceaprazari şi boiangii de la Podul Belicului. O biserică simplă şi fără zorzoane. Modestă şi cenuşie pe dinafară, dar plină de comori şi rafinate trăiri mistice pe dinăuntru. Interior înnobilat cu vechi icoane ferecate în argint masiv, cu fresce mângâiate spre îndreptare de marea artistă Olga Greceanu şi în capăt de tot, ca o răsplată vizuală absolută, superba catapeteasmă de stejar aurit din secolul al XVII-lea, ce nu o mai găsim decât în trei locuri din ţară - la Blaj, la Rucăr şi la Biserica Albă.
Chiar dacă oamenii trec grăbiţi şi indiferenţi spre marile centre comerciale din zonă, "bisericuţa dintre blocuri” nu se dă bătută. E aidoma Sfântului ce-i poartă numele - un suflet de foc, sub foşnetul cenuşiu şi aspru al unui veşmânt din păr de cămilă şi o cingătoare de piele deasupra, stârnind potop de gânduri şi de trăiri, desprinse parcă din întăririle repetate ale Sfântului Francisc de Sales: "Ioan e mai mult decât martir, căci Ioan îşi dă viaţa pentru Hristos, pe când Hristos este încă în viaţă... Ioan e mai mult decât un evanghelist, căci el predică Evanghelia înainte ca Evanghelia să fie scrisă... Ioan este mai mult decât un Apostol, căci el merge înaintea celui pe care Apostolii îl urmau... În fine, Ioan este mai mult decât un înger, căci îngerul e spirit pur, fără povara trupului, fără patima poftei şi a cărnii. Ioan e un înger cu trup omenesc". E punte între două lumi şi imagine a unei dedublări tragice - muritor şi veşnic în acelaşi timp.
Sfântul cu aripi roşii
În biserica Ioan-Piaţă sunt mai multe icoane ale Sfântului. Una îl înfăţişează pe Botezătorul Domnului lângă o buturugă, cu o secure aşezată alături, iar alta îl arată... cu aripi roşii, aripi de foc, făcute parcă anume să întărească uimirea iconarului, care, ca evanghelistul Luca, exclama: "Pe toţi vecinii i-a cuprins frica şi în tot ţinutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre toate aceste lucruri. Şi toţi cei care le auzeau... ziceau: «Oare ce va fi pruncul acesta?». Căci mâna Domnului era, într-adevăr, cu el”.
Icoane de preţ ferecate în argint
Poate că unora le pare greu de crezut, dar pentru a ne închina la sfintele moaşte ale lui Ioan Botezătorul nu trebuie să ajungem neapărat la capătul pământului, la Sevasta Armeniei sau la cetatea Maherus, unde a fost decapitat. E suficient să mergem în Muntenegru, unde se află cinstita mână a Sfântului, sau şi mai aproape, în Bulgaria, la Sozopol, unde s-a făcut de curând (28 iulie 2010) o descoperire de senzaţie - multe documente şi indicii (inclusiv analize de laborator) arătând că osemintele găsite într-un relicvar din alabastru pe insula Sfântul Ioan e foarte posibil să fi aparţinut lui... Ioan Botezătorul.
În timp ce oamenii de ştiinţă se arată tot mai convinşi că acele Moaşte aparţin cu adevărat Sfântului, noi ne vedem pe mai departe de agitaţia noastră zilnică, trecând indiferenţi pe lângă marele Ioan Botezătorul şi bisericuţa lui din Piaţa Unirii. Grăbiţi şi poate fără voie, nu auzim nimic din profeţiile şi strigătul lui de disperare: "Pocăiţi-vă! Vremea a venit". Urechea noastră e atentă doar la sunetul smartfonului de ultima generaţie şi la MP3-ul pe care îl purtăm în buzunarul interior de la piept - acolo unde bunicii noştri ţineau, de regulă, icoana Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan - Îngerul cu trup lumesc şi mai presus decât oricare altă fiinţă omenească.
Despre "aflările” cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul
Evanghelia ne vorbeşte despre tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, dar nu mulţi cunosc că, multă vreme, cinstitul cap a fost îngropat de Irodiada într-un loc ascuns, la castelul din Maherus, unde se săvârşise uciderea. Aici intervine însă Sfânta Ioana, soţia dregătorului lui Irod de care pomeneşte Apostolul Luca în Evanghelia sa. După tradiţie, ea este cea care a luat sfântul cap de acolo şi l-a îngropat în taină la Ierusalim, pe muntele Eleonului, într-un vas de lut. Aşa s-a păstrat întâmplarea aceasta între creştini, din neam în neam. Aceasta e socotită cea dintâi aflare a sfântului cap. Acolo a stat până la vremea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, când cinstitul cap a ajuns la Emesa, în Siria, la un olar. O vreme, el a trecut, din loc în loc, prin mâinile credincioşilor, până în anul 453, când episcopul Uranie al Emesei, aflându-l, l-a aşezat în biserica din această cetate, unde se tămăduiau mulţi bolnavi, şchiopi şi orbi din naştere. Aceasta este socotită a doua aflare a cinstitului cap al Botezătorului.
După mai mulţi ani, capul sfântului va fi dus cu slavă la locul numit Evdomon, în Constantinopol, iar pe vremea luptei iconoclaste, capul a fost ascuns tocmai la Comane, la hotarul împărăţiei cu Armenia, şi îngropat acolo, de unde a fost adus, din nou, în Constantinopol, pe vremea împăratului Mihail, de către Sfântul Ignatie, patriarhul din Constantinopole. Aceasta este cea de-a treia şi cea din urmă aflare a cinstitului cap.
În timpul cruciadelor, la anul 1204, intrând în Constantinopole, catolicii au luat o parte din capul Sfântului şi l-au dus în Franţa, aşezându-l într-o biserică din Amiens, unde se află şi astăzi.
*
Cât despre mâna Sfântului, se mai spune iarăşi că, la praznicul Înălţării cinstitei Cruci, această sfântă mână a Botezătorului era înălţată de arhiereu. Uneori se desfăceau degetele mâinii, iar alteori se strângeau. Desfacerea degetelor însemna belşug de roade, iar strângerea, lipsă şi nerodire. Pentru aceasta, mulţi împăraţi, dar mai ales împăraţii Constantin şi Romano Porfirogeneţii, care au împărăţit în anii 912-959, au dorit cu orice preţ să dobândească cinstita mână, pentru ca nu cumva să ajungă acest sfânt odor în mâinile păgânilor.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
