De mers, merg pe jos. Întotdeauna. Fie că frământă colbul drumurilor de țară, fie că sunt aliniați de-a lungul asfaltului, pasul este cel care le măsoară distanțele. Iar ele nu sunt scurte. Se trezesc odată cu soarele și se culcă atunci când ultima geană de lumină se stinge. Merg așezat, zile întregi. Și cântă. Mai ales cântă.
"Nu lăsa Măicuță, să pierim pe cale,
Că noi suntem fiii lacrimilor tale”.
Acesta este rostul lor, al pelerinilor Prea Curatei. Sunt printre ultimii din Europa și printre puținii din lumea întreagă. Călătoresc la fel ca cei de acum o mie sau două mii de ani. Nesmintiți de vremurile nebune, neispitiți de confortul zilelor noastre. De mașini nu vor să știe. Le-ar risipi tihna. Și ruga.
Rânduiala pelerinajului lor începe cu câteva zile înainte de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Se strâng la biserică. Întotdeauna. Apoi se roagă împreună cu preotul și cu ceilalți credincioși. În cele din urmă, satul îi petrece. Când se întorc acasă, nu îi mai recunoști. Prăznuirea Prea Sfintei cere jertfă. Și înviere. Sunt alții pentru că fiecare renaște în alt fel. Unii își găsesc liniștea, alții tămăduirea de vreun beteșug, alții izbăvirea de vreo năpastă. Dar nici unul nu mai e la fel. Îi schimbă revederea cu Prea Curata.
În Ardeal, alergă la ea cu sutele de mii. Mai ales la Nicula, acolo unde e icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Ajung la mânăstire și așteaptă praznicul sub cerul liber. Nu se tulbură de ploaie, nu îi alungă frigul. Ocolesc bătrâna bisericuță de lemn pe coate și pe genunchi. Cântă, se roagă și așteaptă. Mai ales așteaptă. Pentru ei, Maica Domnului e prezentă și vie - "O, Măicuță Sfântă, cu drag am venit / La Tine Măicuță, într-un loc iubit”. Iar dacă ai răbdare și credință, o întâlnești. La fel ca pe o rudă plecată de acasă. Pentru puțin. Cât să schimbe o vorbă în vecini.
Ca să pătrunzi în evlavia pelerinilor de la Nicula, Rohia sau din orice colț al țării închinat Măicuței lui Dumnezeu trebuie să te apropii de Fecioara Maria. Lucru anevoie de împlinit, pentru că figura ei este sinonimă cu smerenia. Când ți se pare că ai întrezărit-o, se risipește. E ca un abur, ca un fum de tămâie care se ascunde în cer, într-o clipă.
Evangheliile nu ne spun foarte multe despre ea. A fost voia Domnului ca Maica Sa să rămână în umbră. Ființa cea mai delicată a acestui pământ, cea care i-a dat trup lui Dumnezeu însuși, se cerea protejată, învăluită în discreție. Ca să aflăm mai multe despre ea trebuie să iscodim Tradiția, acel mănunchi de istorii care s-au transmis prin viu grai, de la primii apostoli, prin sfinții părinți, până în zilele noastre. Ucenicii direcți ai lui Iisus au cunoscut-o cel mai bine și i-au rămas aproape după Înviere. Au simțit mereu în Ea vuietul Duhului Sfânt și prezența fierbinte și răscolitoare a lui Hristos, Fiul Ei și Fiul lui Dumnezeu. Ani de-a rândul i-a ajutat să-L înțeleagă. A fost norul prin care au putut privi Soarele.
O zămislire minunată
S-a întâmplat acum 2000 de ani. Doi bătrâni înstăriți, grei de ani și de credință, aveau un mare necaz. Dumnezeu nu le dăduse urmași. În Israelul acelor timpuri acest fapt era privit ca un mare blestem, care venea asupra unei familii numai din pricina unor păcate grele. Dar, în ciuda vârstei, nici Ioachim și nici Ana nu își pierduseră nădejdea. Viața, cu necazurile și bucuriile ei, îi oțelise. De acum nu mai băgau de seamă hulele vecinilor și nici faptul că tot satul îi privea ca pe niște ciumați. Se obișnuiseră și știau din lege că trebuie să îți iubești aproapele ca pe tine însuți. Și atunci, cum să te mânii pe ceilalți? Dar, ce era mai minunat la Ioachim și la Ana era nădejdea, acea virtute rară care îți permite să crezi nelimitat. Să te îndoiești de tot, dar nu de Dumnezeu. Așa se face că, deși gârboviți, cu trupuri betege și mădulare topite de ani, aveau credință că Domnul îi va milui și le va da până la urmă un copil.
Adesea, minunile Lui vin după o încercare aprigă. În ea sufletul se călește și se deschide luminii. Așa s-a întâmplat și cu Ioachim. Ani de zile răbdase tăcerea batjocoritoare și insultele preoților. El, omul de vază, foarte înstărit și, altminteri, respectat, era luat în râs pentru că nu avea copii. Se obișnuise cu umilința, își făcuse din ea pâinea zilnică. Până într-o zi...
Era un praznic mare și toți evreii mergeau la templul din Ierusalim pentru a aduce jertfe. Ioachim a fost primul. Întotdeauna se grăbea, covârșit de vină, să aducă ispășire pentru păcatele sale și pentru ale poporului. Dar în acea zi, preotul l-a certat. I-a spus să aștepte. Să se așeze la rând și să vină ultimul, pentru că e un om păcătos. Și atunci ceva s-a rupt în inima lui. A fugit în deșert și s-a jurat: "Nu voi coborî în casa mea după mâncare și băutură, până când Domnul și Dumnezeul meu nu se va uita la mine; până atunci, rugăciunea îmi va ține de foame și de sete”. Umilința lui Ioachim luase sfârșit. Acum, cerea cu îndrăzneală și cu credință, luptându-se cu cerul, ca odinioară Iacob cu Îngerul. Iar Domnului i-a plăcut îndrăzneala bătrânului. L-a trimis pe Arhanghelul Gavriil la Ana, soția sa la fel de bătrână ca el, și i-a vestit nașterea unei copile. Dar nu a unui prunc obișnuit, ci a unuia "prin care va veni mântuirea întregii lumi”. De aceea i-au pus numele Maria, care în limba aramaică însemna "Luminătoarea”.
Viața la templu
Maria era un copil obișnuit. La doar trei ani, părinții au adus-o să slujească la templu, în cetele de fecioare care îi ajutau pe preoți. Ioachim și Ana au crescut-o ca pe lumina ochilor. Era împlinirea vieții lor și bucuria bătrânețelor. Le-a fost greu să se despartă de ea, dar se hotărâseră demult. Domnul le-o dăruise, Domnului îi va sluji. Au adus-o la templul din Ierusalim în procesiune, cu făclii și cântări, consacrând-o unei vieți fără prihană. Maria era copilul unui miracol. În sufletul ei crud, Dumnezeu se imprimase încet, ca o pecete în ceară. Se născuse din rugăciune, așa că s-a obișnuit repede cu viața la templu. Tradiția ne spune că în răstimpul petrecut aici mintea i s-a unit cu inima. Așa a ajuns să pătrundă taina Prea Sfintei Treimi și să fie curățită de har pentru a-L putea primi în pântece pe Fiul Tatălui. Așa a ajuns și la vârsta de 12 ani, când orice copilă a lui Israel se cuvenea să fie măritată. Dar marele preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, știa că Maria are un destin aparte. O ocrotise de mică, încă de când părinții o aduseseră la templu. Așa cum se obișnuia în astfel de situații, pentru a respecta rânduiala, dar și viața consacrată, fecioarele erau logodite cu bătrâni care se îngrijeau de ele, tratându-le mai degrabă ca pe niște fiice decât ca pe soțiile lor. Maria a fost încredințată lui Iosif, un tâmplar de 70 de ani, văduv și evlavios.
Întruparea
Nu trecuse un an de când Iosif o luase pe Maria la el. Era dimineața, în zori, în prima zi a săptămânii, cea în care, spune Legea, Domnul a "făcut cerul și pământul”. Întotdeauna, zorile o prindeau în rugăciune. La fel ca monahii de astăzi, Maria priveghea întreaga noapte. Întunericul și liniștea îi zăvorau simțurile și se putea retrage înlăuntru. Acolo gusta din dulceața rugăciunii. Rămânea așa, pierită din astă lume, plecată cu sufletul în adâncul luminii dumnezeiești. Într-o astfel de stare, Arhanghelul Gavriil i-a vestit Întruparea. Dumnezeu însuși avea să-și plămădească din ea Trup, coborându-se pe pământ pentru a ne înălța pe noi la cer. Clipa fusese vestită de veacuri de profeți. O așteptau și păgânii, o presimțeau și mai marii templului. Lumea avea să se schimbe, dar totul depindea de o copilă smerită, de doar 12 ani, pierdută într-un sat din Israel. De deschiderea inimii ei atârna întreaga omenire. Trebuia să-și lărgească sufletul, ca în el să încapă Dumnezeu însuși. Și asta nu se putea fără o smerenie deplină. Pentru ca Domnul să se așeze pe deplin în inima ta, trebuie să renunți la tine. Maria avea să fie din ce în ce mai puțin fiica lui Ioachim și Ana, fecioara sfântă consacrată la templu. Va deveni din ce în ce mai mult Maica lui Iisus. Cel căruia I se rugase întreaga viață se zămislea în pântecele ei. Avea să-L nască pe Dumnezeu însuși. Zidul de nepătruns care înconjura dumnezeirea fusese străpuns.
Maica lui Dumnezeu
Omul-Dumnezeu s-a născut într-o iesle din Bethleem. Ca să ne învețe umilința. Ani de zile a ascultat de bătrânul Iosif, care l-a învățat să lucreze lemnul. Și de Maria, care l-a învățat primele rugăciuni. Maica Sa va fi fost înfricoșată pentru că, dintre toți cei care trăiau în Nazareth, ea era singura care-i știa taina și îi înțelegea pe deplin menirea. Când Iisus a început să propovăduiască, iar mulțimile erau uluite de minunile sale, ea nu s-a tulburat. Martor tăcut și discret, a străbătut colbul drumurilor laolaltă cu gloata care voia semne. Și semne li s-au dat. Tămăduiri cum nu mai văzuse nimeni în Israel, eliberări năpraznice de demoni, ba chiar și învieri. Din ele, a lui Lazăr i-a zguduit de toți, căci trupul începuse să putrezească, iar Iisus i-a întins doar mâna și l-a ridicat din morți. Pentru Maria a fost semnul că pătimirea Fiului ei se apropie. Viața lui Dumnezeu Întrupat printre oameni era pe sfârșite.
A fost acolo. Și atunci când gărzile templului l-au ridicat din grădina Ghetsimani, și în clipa judecății, și a biciuirii, și atunci când l-au răstignit. Inima sa de mamă s-a sfâșiat cu fiecare lovitură și a sângerat mai mult decât Iisus. Prin sufletul ei a trecut fiecare piron, străpungându-i mădularele, sfâșiindu-i fiece gând. A simțit ca un cuțit strigătele mulțimii năpădite de ură. Știa că El pătimea pentru păcatele tuturor și știa că o va face până la moarte. Dacă nu ar fi fost puterea Duhului Sfânt, ar fi murit și ea pe Golgota. De durere și de amărăciune.
Romanii au ales crucea, instrumentul de tortură rezervat criminalilor. Un supliciu care batjocorea și ucidea în același timp. Fecioara Maria a stat la picioarele ei. Până la capăt. Zdrobită, umilită, hulită de farisei și de soldații romani. Lângă ea nu era decât Ioan. Ceilalți apostoli se risipiseră de frică. Petru, bătrânul și înțeleptul pescar galileean, se lepădase, zicând că nu-L cunoaște pe Iisus.
Când Hristos și-a dat duhul, ea a știut că începutul este aproape. Că moartea Lui se va preface în zorii unei alte vieți. Că Fiul ei e Dumnezeu Întrupat și nu poate să rămână țintuit într-o groapă. Dumnezeu fiind, avea să se ridice pentru a ne înălța și pe noi la cer.
De aceea, după ce Iosif din Arimateea l-a așezat în mormântul săpat în stâncă, ea a refuzat să plece. Lacrimile îi secaseră și aștepta cu nădejde revenirea Lui. Îi spălase trupul de cu seară. Poate că atunci când au prăvălit piatra peste intrarea mică și hâdă s-a îndoit pentru o clipă. Doar o clipă, văzându-i trupul țeapăn, s-a întrebat cum se va sfârși totul. Apoi s-a liniștit și s-a cufundat în rugăciune. Îl va fi rugat să învie din morți? Nu vom ști niciodată. Dar știm din povestirile apostolilor că Maica Domnului nu a părăsit niciodată mormântul. A stat nemișcată la intrarea lui. I-a răbdat pe legionarii trimiși de Pilat, țărani recrutați în Siria, care glumeau zgomotos și vorbeau murdar. A fost singura care a văzut Învierea. O aștepta. Se pregătise pentru ea întreaga viață. De atunci au fost nedespărțiti. Ea și Fiul ei. Uniți printr-o legătură de nepătruns pentru ceilalți oameni. Comunicând prin gând, înlănțuiți lăuntric, întrepătrunși ca apele unui râu revărsat în mare.
La început, apostolii au ezitat. Spre deosebire de Maria, ei au înțeles mult mai târziu. Se așteptau la un Mesia războinic și au crezut că Iisus va întemeia Împărăția sa pe pământ. Răstignirea îi risipise și-i deznădăjduise. A fost nevoie ca Hristos să li se arate de mai multe ori, risipindu-le îndoielile, îmbrăcându-i cu har și bucurie.
Maria a fost tot timpul cu ei. După Înviere, Ioan a luat-o în casa sa. L-a însoțit în toate călătoriile, sprijinindu-l în propovăduire. A fost martorul tăcut al răspândirii Evangheliei. Nu a scris nimic. A tăcut mult. Și s-a rugat. Tot timpul. Toată strădania ei de după Înviere s-a revărsat în rugă. La fel ca și în copilăria petrecută în templu, adăsta nopțile în priveghere. Era firul care unea pământul cu oceanul orbitor de lumină în care se retrăsese Fiul ei. Parte din minunile săvârșite de apostoli i s-au datorat.
Adormirea
De câțiva ani se întorsese în Ierusalim. Poate că vârsta, de acum avea aproape 80 de ani, poate că dorul de locurile în care Fiul său pătimise și înviase, o făcuseră să ia calea cetății sfinte, despărțindu-se de Sfântul Apostol Ioan, pe care-l iubea ca pe un fiu și pe care-l însoțise mereu. Cetatea era la fel cum o lăsase, doar că acum creștinii se răspândiseră, și cu ei, și ura celorlalți pentru Evanghelie. Adesea copiii ieșeau seara ca să-i arunce cu pietre în ferestre, iar un grup de bezmetici a dorit într-o zi să-i dea foc casei. Dar Domnul o ocrotea, la fel ca întotdeauna. Îl simțea aproape, adânc împlântat în suflet, ca o suferință dulce. Nopțile și le petrecea de multe ori în mormântul gol. Iosif din Arimateea îl îngrijea cu evlavie și-l păstra deschis pentru pelerinii care veneau să se închine. Se așeza pe lespedea rece, acolo unde stătuse Trupul Domnului. Clipele se făceau ceasuri, iar ceasurile zile. Călătorea între lumi, răpită de întâlnirile cu Fiul Ei.
I se ruga din ce în ce mai puțin pentru sine și din ce în ce mai mult pentru lume. Inima o durea pentru cei de un neam cu ea. Acum, și păgânii primeau vestea iubirii și se botezau, dar Israel se arăta îndărătnic și cumplit, pornit pe ucideri cu pietre ale apostolilor, de parcă învățătura lor ar fi adus iadul pe pământ. Mai cu seamă asta o întrista. Și-ar fi dorit să-i schimbe pe evlavioșii care mergeau zilnic la templu, pentru a aduce jertfe. Știa însă că nu va reuși. Că va pleca din această lume fără să vadă Ierusalimul convertit la învățătura Evangheliei.
Din zi în zi, simțea cum puterile trupului o părăsesc. În inimă, iubirea-i creștea nestingherit, dimpreună cu lumina celeilalte lumi. Uneori, după ceasuri de rugăciune, se întreba dacă se va mai întoarce în trup. Și de fiecare dată, dragostea de oameni o făcea să revină. Până într-o zi...
L-a văzut aievea, la fel ca în dimineața Buneivestiri. Arhanghelul Gavriil stătea în fața ei surâzător și senin, cu chipul strălucind de lumina de dincolo. A știut din clipa în care a privit-o în ochi. "Fiul și Domnul tău te cheamă. Îți poruncește să lași această lume și să urci în sălașele cerești, ca să fii alături de El în viața veșnică și fără sfârșit!” Apoi a pierit. A lăsat în urmă o ramură de finic. O mărturie a faptului că nu fusese o nălucă. Avea mireasma raiului. Prea Sfânta a strâns-o în mână și I-a mulțumit. Avea să plece, lăsând în urmă oceanul de ură care o înconjura. Știa însă că nu se va despărți în veci de ucenicii Lui. Că le va fi călăuză spre Fiul ei.
S-a rugat lui Hristos ca apostolii să afle de plecarea-i spre lumină. Să vină să-i privegheze drumul. An de an se întâlneau la Ierusalim, ca să prăznuiască Învierea. Se strângeau la mormânt și cântau psalmi, după care săvârșeau frângerea Pâinii. Acum avea să-i vadă din nou.
A plecat în Muntele Măslinilor ca să se roage. Nu știe cum au apărut. Pe rând, ca veniți din cer. Mai întâi Ioan, apoi Petru, Andrei și toți ceilalți. Erau trași la față și triști. Știau pentru ce-i adusese Domnul în Ierusalim. Era ultima întrevedere. Fecioara Maria le fusese și mamă, și povățuitor. În răstimpul scurs de la Înviere, le deslușise învățăturile Fiului ei, îi îndemnase la propovăduire, îmbărbătându-i în prigoane, liniștindu-i atunci când se tulburau de cerbicia oamenilor. Dar, mai presus de toate, prin ea simțeau că-L au alături pe Iisus. Așa mică și gârbovită de ani, Maica era o văpaie. Ardea clipă de clipă. Lângă ea, rugăciunea era o continuă vâlvătaie. Harul se scurgea din făptura-i plăpândă și prin gura sa, mai mult decât prin a oricăruia, mai mult decât prin a lui Petru, Verhovnicul, sau prin a lui Ioan, Bogoslovul, vorbea chiar El. Acum se simțeau orfani, părăsiți, singuri. Maria le-a vorbit ca de obicei. I-a îmbărbătat, i-a dojenit. Pentru ce propovăduiau Învierea, dacă se întristau în fața morții? Știau doar că fața-i hâdă fusese nimicită de Domnul pe Cruce?! Și atunci?
Au tămâiat întreaga casă și au cântat psalmi. Măicuța s-a cufundat în rugăciune. O lumină difuză, de o frumusețe nespusă, plutea deasupra trupului ei. Părea că doarme. Atunci s-a întâmplat. În casa devenită neîncăpătoare au început să întrezărească figuri. Erau diafane și discrete, ca un abur. Nu toți le puteau zări. Pe multe nici nu le recunoșteau. Erau prooroci, trecuți demult la Domnul, drepți ai poporului lui Israel, și îngeri veniți din cer să petreacă sufletul Prea Curatei Fecioare. La sfârșit, când sosise clipa, s-a arătat chiar Hristos. Dar nu așa cum îl știau. Doar Petru, Iacov și Ioan îl mai văzuseră astfel pe Muntele Taborului. Acum era luminos ca un fulger și blând. Le-a spus "Pace vouă!”, apoi le-a făgăduit că Maica Sa îi va pomeni mereu în rugăciuni și va revărsa har peste toți cei care o vor chema în ajutor. Îngerii au început să cânte și asupra casei s-au revărsat miresme. Când lumina s-a risipit, au zărit trupul neînsuflețit al Măicuței. Zâmbea ca și cum ar fi dormit și, dacă nu ar fi fost rânduiala îngropării, le-ar fi fost teamă să-l închidă în pereții reci ai mormântului. Petru și Pavel s-au încumetat să-l ridice. Au intrat în mormânt cu Ioan în frunte, care tămâia. Când au prăvălit piatra peste intrare, în inimile tuturor a încolțit o bucurie stranie. Se întristau de plecarea ei, dar dâra de har pe care o lăsase în urmă le covârșea întristarea.
Au petrecut în cântări și privegheri timp de trei zile. Lipsea doar Toma, cel care se îndoise de Învierea Domnului. Într-un târziu, a venit și el. Era a treia de zi de când Fecioara Maria trecuse dincolo. Mormântul fusese pecetluit și s-au mirat foarte când el le-a cerut să-l redeschidă. Mâhnit că nu o prinsese în viață, dorea să-i dea sărutarea de pe urmă. Petru, ca să-i ostoiască durerea, a încuviințat. Dar, când au dat la o parte piatra, nu au găsit înlăuntru decât giulgiurile îngropării. Trupul Mariei, cel din care Dumnezeu își luase carne și sânge, nu mai era. Se mutase la cer.
Peregrini prin lumina Mariei
Când zorile se ridică peste Mânăstirea Nicula, ai impresia că te afli în cer. O ceață deasă stă peste văile adânci, iar vălătucii nu urcă vârful de deal pe care e așezată bisericuța. Oamenii care continuă să vină ies din nori și privesc mirați la revărsarea de lumină. E dimineață. Cei care au ajuns de cu seară au privegheat. Toată noaptea. Valea a răsunat de cântările lor, ca niște suspine venite din negura vremurilor. Au plâns-o pe Măicuța lor dragă, i-au cerut iertare și au chemat-o să vină. Să li se arate. Să-i bucure. Peste câteva ceasuri, va să înceapă liturghia praznicului Adormirii Maicii Domnului. Același ritual pe care Iisus l-a săvârșit cu apostolii înainte de Răstignire - frângerea Pâinii devenite Trup. Când preoții dau semn, mulțimea începe să freamăte. Un murmur ca de început de furtună răzbate până la altar. Apoi cântarea începe. Mai întâi ca un susur lin, apoi, din ce în ce mai puternică, năvalnică, revărsată, victorioasă.
"Roagă-te, Măicuță, pentru-al tău popor,
Care strigă-ntruna pentru ajutor.
Maică Preacurată, roagă-te mereu
Pentru lumea-ntreagă, pentru neamul tău”.