Muntele de aur - Piatra Tomii

Rugăciune la un stâlp ruginit

Cândva, nu acum, în călătoriile noastre ciudate, care ne scot deasupra lumii ştiute, ar trebui să înţele­gem, odată şi pentru totdeauna, rostul indicatoarelor ruginite. Cu capetele plecate, opriţi la răspântiile pră­foase, n-ar fi nevoie decât să atingem stâlpii metalici, să mângâiem literele scorojite şi să ne rugăm încet, în gând, pentru drumul care ne aşteaptă. Şi ne scoate pe noi la lumină şi nu ne rătăci pe coclauri şi dă-ne nouă poveştile noastre şi nu ne arunca în prăpastie, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, amin. Şi poate că stâlpii aceia metalici ar scârţâi uşor în vânt şi am şti că rugăciunea ne-a fost primită. Poate că aşa n-am mai fi atât de miraţi că un drum ceva mai lung de 10 kilo­metri, cum e cel dintre satele Blan­diana şi Răcătău, devine unul fără sfârşit. Poate aşa am pricepe că un indica­tor pe care scrie "Spre Re­zervaţia Naturală Piatra Tomii” îţi ascunde tot ceea ce urmează să vezi, să trăieşti, să simţi. Important e să te încrezi în direcţia pe care ţi-o arată, să iei toate şleaurile pietroa­se, pan­tele abrupte şi întortocheate, desi­şurile şi văgăunile ca pe ceva fi­resc, de la sine înţeles, să uiţi că pe lume mai există şi drumuri asfal­tate, să te rogi neîntrerupt ca sus­pensiile maşinii să ţină şi Bunul Dumnezeu să te aibă în pază şi doar aşa, după o oră şi mai bine, vei ajunge sus, la lumină, acolo unde poţi opri maşina şi, odată cu ea, şi timpul.

Piatra care respiră

De fapt aici, deasupra Mureşului şi în inima Munţilor Metaliferi, timpul se opreşte singur, uimit şi el de atâta linişte, năuc de atâta frumuseţe binecuvân­tată. Simţi. Respiri. Te bucuri. Ai ajuns în miezul lu­cru­rilor, iar creatura asta ciudată care muşcă din dea­lurile Răcătăului, Piatra Tomii, respiră şi ea odată cu tine. O respiraţie veche, şoptită, uitată, care ar putea fi totuna cu vântul, doar că aici nimic nu se clinteşte din loc, nici măcar vântul. Poţi privi oriunde, de jur îm­prejurul tău, până în prăselele lumii. Ai crede că eşti singur, că nu mai există oameni, ci doar pietre: Piatra Găunoasă, Piatra Vulpii, Piatra Calului, Piatra Tomii şi, undeva în dreapta, platoul înierbat, Pogăceaua. Doar că dacă te uiţi bine, de aici, din preajma troiţei care străjuieşte cele patru zări, vei vedea ascunse cruci şi morminte, vei vedea drumuri şi acoperişuri de case, vei vedea turla unei biserici. Pitit printre dealuri şi păduri e satul Răcătău, iar mai încolo de el, mai mic şi mai ferit, satul Bulbucu. Oamenii sunt aici, n-au plecat niciodată, doar s-au schimbat între ei, unii deasupra, alţii dedesubt, de mii de ani încoace.

Oamenii bogaţi

Ion Vlad e unul dintre cei care a rămas. El, cu soţia Ana, cu nepoţii Andrei şi Andreea, cu nora Petronela.Băieţii sunt în munţi acum, cu vitele. Una dintre cele 10 familii care mai locuieşte în casele astea răsfirate pe dealuri. Au curent, izvorul de apă e aproape, au livezi, au turme de oi, au tot ce le trebuie ca să nu plece altundeva. Toată bogăţia de care au nevoie. Cred în munca cinstită, cea pe care o cunosc de când se ştiu, şi mai cred, ca toţi oamenii din satele neştiute de munte, că, atunci când munceşti, nu ai cum să fii sărac. Celelalte bogăţii, cele dosite sub pietrele astea stranii, nu sunt pentru ei, n-au fost niciodată. Nu le-au fost trebuincioase, n-au vrut să scotocească pământul, să le scoată la iveală, deşi poveştile despre ele le-au aflat de copii. Le-au fost spuse de părinţi şi de bunici, le ştiau şi străbunicii, au văzut cu ochii lor cum zeci şi zeci de oameni, străini de locurile astea, s-au tot perindat pe aici cu aparatele lor, scormonind pământul, dând la o parte pietrele. "Mă”, le-a spus învăţătorul de­mult, pe când şcoala din Răcătău încă mai era deschisă, iar Ion Vlad un ţânc, "voi când alergaţi de nebuni pe Pogăceaua, tropăiţi pe un munte întreg de aur! Aveţi grijă pe unde călcaţi, să nu scoateţi bleste­mul din pământ, că ăia sunteţi, v-a mâncat Gaia, v-aţi smintit la cap!” Ion Vlad ridică din umeri şi se uită la cer: "Că de bogăţiile astea noi n-avem trebuinţă. Ce să faci cu ele?! Că aşa, dacă mă întrebaţi pe mine, eu ştiu din bătrâni că aici, şi pe Pogăceaua, şi pe Piatra Tomii, au fost locurile sfinte ale dacilor, că, uite, doar aşa să scobeşti ţărână şi ies cioburile lor din pământ.” Ion Vlad ne duce spre pietre. E cald, vântul a încremenit în loc, nepoţii lui culeg mere. Omul ăsta abia aşteaptă să ne povestească tot ce ştie. Au mai urcat oameni străini în satul lui, dar ei erau ocupaţi cu aurul, să sape după el. Au mai fost şi arheologi, o echipă întreagă, cu nici trei ani în urmă, "naiba ştie ce-or mai cătat, că de spus, nouă nu ne-or spus nimic. Doar trosc, trosc, râ­mau pământul mai ceva ca mistreţii, pe cuvânt. Şi noaptea, şi tot or săpat, da, da, la Piatra Tomii, acolo. No las' că vedeţi acu'”.

Istoria de sub tălpile tale

Ajungem din nou la Piatra To­mii, de data asta călăuziţi de omul ăsta iute, atent şi binevoitor. Şi-a lăsat coasa în livada cu meri şi acum umblă în soarele arzător pentru noi, să ne arate. Ne arată. "Uite izvorul ăstă. No, beţi, să vedeţi ce apă bună îi”. Bem. Iz­vorul e ascuns, umbrit sub o stâncă, n-ai şti că e acolo, n-ai şti ce apă limpede, vie, iese de sub Piatra Tomii."No”, zice Ion, "că am să­pat odată un jgheab la izvoru' ăsta, şi nici n-am dat bine cu lopata, ce să zic, aşa, la fo juma' de braţ de pământ, şi ce n-am găsit, numa' cioburi şi cioburi întregi de căni, de oale, am găsit şi o lamă de pia­tră, ca de cuţit, aşa, şi asta numa' dintr-o lopată singură, înţele­geţi?”. Înţe­le­gem şi ne mirăm. În­trebăm doar ce a făcut cu ele. "Ni­mic”, ce să facă, "că doar toată Pia­tra Tomii e plină numa' şi numa' de cioburile astea. Numa' să vedeţi, haide”. Ion Vlad merge înainte, prin soarele ăsta uriaş, urcă încet pe Piatra de unde se vede tot, lumea aşa cum a fost făcută, cu munţii ei, Apuseni, Retezat, Şu­reanu, cu Mureşul undeva în vale, cu pădurile fără sfârşit, cu vegetaţia pitică, cu fâneaţa şi oraşele ascunse sub aburul înşelător al amiezii. La fiecare pas pe care îl face, Ion Vlad se opreşte, se apleacă şi ne arată: "Hm, ciob. Ăsta o fi fost de oală, sau ceva. Hm. Uite altul”. Şi altul. Şi altul. Pur şi sim­plu, odată ce începi să urci Piatra Tomii, fiecare pas pe care îl faci calcă pe mii de ani de istorie. Nu-ţi vine să crezi. Totul e la suprafaţă, istoria, lăcustele şi iarba pipernicită. Ajungem în vârf. Cineva a cioplit aici o cruce mică de lemn, a lă­sat-o să fie pavază lumii. Băr­batul e mândru. Ne ara­tă turla bisericii, casele satului adunate, ne arată drumul şerpuit spre Ceru Băcăinţi, spre Blandiana, spre schitul sihaştrilor care s-au ascuns aproape, în mijlocul frumuseţii ăsteia de neclinitit, în inima vie a lui Dumnezeu, pentru ru­gă­ciune. "Dar la ei să nu mergeţi acum, că n-or să vă primească. Lasă rar oa­menii să intre la ei. Şi nu­mai bărbaţii. Şi nici noi nu dăm buzna. Că dacă n-ar fi ei, cine s-o mai ruga pentru sufletele noastre? Că asta fac ei şi ziua şi noaptea: se roagă. Îi mai vezi că mai coboară în sat, da' rar. Atunci poţi să vorbeşti cu ei: tot oameni sunt”. De pe Piatra Tomii se vede tot. Tot. Tot ce trebuie să vezi, ca să simţi, ca să înţelegi. Ca să înţelegi că aici e ini­ma vie a lumii, că de aici, la picioarele tale, se află is­toria încă neştiută a ome­ni­rii, că dincolo, într-o pădure, aproape, sunt oameni ascunşi care se roagă pentru rosturile de aici şi de din­colo, că aici, la adăpostul pietrei ăsteia, sunt nişte sate cu fa­milii puţine, care au rămas să trudească bogăţia din­totdeauna: pământul. Mai sunt şi alte comori care se află la picioarele tale, multe au rămas încă nedez­gro­­pate. Altele, des­pre care o să-ţi povestească Ion Vlad, au fost luate, duse şi dosite de străini cărora li s-a pier­dut, în timp, urma.

Găunii

"Că, uite”, zice Ion Vlad, arătând din ochi spre tăp­­şa­nul dealului Pogă­ceaua, "aici, ne zi­cea învăţă­to­rul nos­tru, şi nu numai el, şi bătrânii, aici a fost locul de rugă­ciune al dacilor, şi aici au ascuns ei o comoară mare, poa­te cea mai mare care o fi fost. Vin s-o găsit aici, vin care s-o fă­cut mar­meladă de vechi ce era, că un strop din vinul ăla să bei şi ţi-o luat minţile pe vecie. Da' cin' să bea din el, hm? Întreb şi eu acuma.Că o fost un bătrân din Bul­bu­cu, care o săpat el după comoară, că naiba l-o pus, sau cine, că nu e om de pe la noi să nu ştie că nu ne trebuie nouă comorile as­tea, că toate-s le­gate cu blestem şi mai mare rău îţi faci dacă dai peste una. Dar, no, omul ăsta o vrut el să cate, că i-or spus lui unii, poate mumă'sa, poate tată'su, unde se ascunde auru'. Omu-i tot om şi-i curios. Şi o săpat, o săpat mult, da' noi i-am zis să nu sape, că-l aşteaptă beleaua, da' el ne-o râs în nas, şi-o scobit mai departe. Şi când o dat el de ceva, că sigur c-o dat, dar nu vrea să spuie, or ieşit din văgăuna aia găunii, muştele alea mari, şi l-or înţepat din toate păr­ţile de l-or lăsat beteag. Aşa cu bătrânu' nostru din satu' Bulbucu. Comoară i-o trebuit, găuni o găsit. Nici să mai meargă n-o putut, că l-or dus unii înapoi acas' şi zdravăn n-o rămas el după povestea asta. No”. Şi Ion Vlad clatină din nou din cap, se apleacă şi ne mai arată cioburile de ceramică veche. "Din satele noastre, nima, în afară de bătrânul ăsta, nu s-o pus să caute comori. Tot alţii or venit, cu aparatele lor de te şi miri ce-o putut să inventeze omu', şi iaca, tot au bâzăit şi pe Pogăceaua, şi pe Piatra Tomii, şi pe jos, pe la izvor, numa' aşa, de-a surda, doar doar or afla ceva. Vă spun eu, şi când or găsit, că or găsit ei ceva, prea mulţi or tot venit aici, tot pe dracu' l-or aflat. Găuni. Na!”

Samsarul de lână şi căprioara de piatră

Bătrânul ăsta din Bulbucu a fost singurul de aici care s-a încumetat să sape după comori. Nici un alt om de-al locului, din Blandiana, Ceru Băcăinţi, Răcătău sau aiurea n-a mai îndrăznit să tulbure liniştea pămân­tului. Chiar dacă ştiau. Iar unii bărbaţi ştiau bine unde era aurul, zice Ion Vlad. Povestea samsarului de lână o ştiu cu toţii. Omul care a venit acum mai bine de 20 de ani să adune lâna de prin satele răsfirate şi s-a întors cu o oală cu galbeni. A venit cu calul, din poartă în poartă, a intrat în vorbă cu lumea, iar un bătrân i-a povestit despre ce a găsit el, sub pietre, aproape. Nu s-a atins de comoara aia, ştia de blestem, n-avea tre­buinţă de aur, de necazurile pe care le aduce. Doar că omului venit după lână i-au lucit ochii. A mai întrebat o dată, a aflat locul, s-a mirat de seninătatea bătrânului care-i povestea, de nepăsarea lui, de tot. "O fi zis că-i prost, no, să găseşti tu atâta bănet şi să-l laşi acolo neatins”.Iar străinul acela a mers să vadă cu ochii lui şi a văzut. Galbenii erau acolo, neatinşi. I-a luat. "Că aşa fac toţi străinii, cred că l-au apucat pe Dumnezeu de picior şi că aurul îţi aduce bucuria”. A lăsat şi lână şi tot şi a dispărut din Răcătău pentru totdeauna. Ducea la oraş mai mult de o găleată de bani. Nu s-a bucurat de ei. Lumea a mai auzit de casele pe care şi le-a construit în Sibiu, de magazinele pe care le-a deschis, de o viaţă scurtă de huzur. Apoi, aceiaşi oameni au dus vorba de copiii samsarului de lână, care s-au îmbol­nă­vit grav, de o boală ciudată, de un accident de maşină al soţiei, de toate relele din lume, care au venit din­tr-odată pe omul ăla. "No, că de murit n-o murit, dar vă întreb şi eu acuma: viaţă să fie asta? Îţi cumpără comorile astea liniştea? Nu mai bine stai tu aicea şi-ţi vezi frumos de treabă, grijeşti de copii şi de pământu' pe care-l ai şi nu te spurci la banii veniţi de-a gata? Întreb şi eu, zic”.
Poveşti ar mai tot fi şi toate-s legate de comorile de aici. "Alta acum, că ăştia ştiau ei ce ştiau şi erau chi­tiţi să găsească. S-au oprit ei lângă Piatra Gău­noa­să, cam unde staţi voi acum, şi or văzut, naiba să-i ieie, aşa, ca o căprioară din piatră. Şi or zâs s-o sfarme, să dea cu toporu-n ea, că prea arăta altfel. No, şi când or dat, zice satu', din ea tot or curs numa' şi numa' galbeni, de nu mai ştiau unde să-i puie. Duşi or fost până seara. De ăştia nu mai ştie nimeni nimic. Oamenii dracului! Cum or venit, aşa or şi dispărut, cu tot bănetu' ăla după ei. Cum să ştii tu, om, ce se ascunde într-o căprioară de piatră? Cum? Dacă or fost oameni, nu le e bine acum. Dacă or fost draci, mai bine, şi-au luat auru-napoi şi ne-or lăsat în pace”.
E linişte pe Piatra Tomii, e soare. Coborâm încet, cu grijă, să nu călcăm pe cioburile astea de mii de ani. Ion Vlad vrea să ne arate unde au săpat arheologii după mormintele dacice. "Şi au găsit ceva?”, am întrebat. "Apăi, eu ştiu? Că ei or tot săpat toată vara, numa' nouă nu ne-or spus nimic din ce-or găsit”.

Cultura Coţofeni

S-ar putea să nu fie morminte dacice, ci aşezări preistorice, de la începutul epocii bronzului. Cultura Coţofeni, veche de 5000 de ani şi mai bine.Rămăşiţe ale unei civilizaţii ce a dăinuit pe locurile astea aproa­pe un mileniu. Pe urmele lor, spun istoricii, am călcat, la fiecare pas, pe Piatra Tomii. Să păşeşti pe mii de ani de istorie neîntreruptă, să păşeşti pe locul unde s-a făurit lumea aşa cum o ştim. Istoria asta, care ţâşneşte, pur şi simplu, din pământ, care strigă la tine de cum urci pe muntele ăsta ciudat, Piatra Tomii. Asta a găsit aici echi­pa de arheologi con­dusă de profesorul Cristian Popa de la Universi­ta­tea din Alba Iulia. Una dintre pu­ţinele din lu­me şi sin­gura mină din Transil­vania în care se ex­tră­gea, din calcar, cre­me­nele. Cremenele, chert sau cuarţ, roca asta dură, albă, gri, nea­gră sau maro, care, prelu­crată, devenea uneal­­tă. De aici, din inima lumii, porneau la vale, pe Mureş, acum 5000 de ani, ros­turile unei civilizaţii uita­te. Aici existau cup­­toa­rele, topoarele şi ciocanele, aici, din Piatra asta, ţâşnea miezul unei civi­lizaţii care s-a răs­pândit de-a lungul aşe­zărilor de pe Mu­reş. Şi mai de­parte. Probabil, spun isto­ri­cii, sud-estul unei Eu­rope preistorice îşi avea inima în ţinutul acesta singuratic, pro­babil că lucrurile înce­peau de aici.
E ceea ce simţi, fără săpături şi fără adevăruri isto­rice. E ceea ce simţi, pur şi simplu, privind de pe Piatra Tomii până în prăselele lumii, e ceea ce înţelegi tă­când, încercând să desluşeşti liniştea, şoaptele şi for­fota ei neîntrerupte. E ceea ce ştiu sihaştrii din apro­piere, e ceea ce ştiu oamenii puţini din Răcătău şi cei şi mai puţini din Bulbucu. Şi e ceea ce nu înţeleg toţi cei care au venit şi vor mai veni să răscolească pietrele astea veşnice, în căutarea unor comori care nu vor însemna niciodată bogăţie.

Mai încearcă o dată

"Până la urmă”, spune Mihai Căstăian, director al Muzeului de istorie din Orăştie, "sunt puţine feluri prin care pot fi opriţi căutătorii de comori”. Autori­tă­ţile, de cele mai multe ori, ridică din umeri. Asta, în ca­zul în care nu sunt direct implicate în a-i face nevă­zuţi pe cei care scormonesc şi găsesc aur în locuri pre­cum Piatra Tomii. Şi au fost destule astfel de cazuri. O adevărată reţea, cu poliţişti, avocaţi şi experţi isto­rici, care avea grijă ca, odată găsit, aurul să dispară din nou, pe mai multe căi, spre casele celor care îşi doresc ca istoria să rămână doar afacerea lor privată, trofeul ţinut sub cifru, într-un seif de care nu ştie ni­meni. Şi nici căutătorii nu mai sunt de mult doar sim­pli mâ­nuitori ai unor aparate de detactat metale. "Într-un fel, au deve­nit un soi de arheologi”, spune Mihai Căs­tăian.Oa­meni care studiază istoria, care au învăţat să dateze monedele şi brăţările fără greş. Adevăraţi spe­cia­lişti, oameni cu şcoală, pasionaţi, febrili şi scormo­nitori, pentru care adrenalina căutării înseamnă uneori mai mult decât descoperirea în sine. Au hărţi, au infor­maţii, fac muncă de teren. Apar întotdeauna spre înse­ra­re, tăcuţi, gata oricând să dispară pe alte poteci decât cele pe care au venit. Sunt şi dintr-aceia care merg atât de departe, încât îşi încalţă cizmele invers, pentru ca urmele să arate o cu totul altă direcţie. Sunt de neoprit, sunt mulţi şi încă bântuie, neştiuţi, toate locurile aces­tea încărcate de istorie, de urme dacice, de poveşti. Arheologii, cum e şi Mihai Căstăian, pot face prea puţine lucruri împotriva lor. Cu munca lor migăloasă, cu fondurile veşnic insuficiente, lipsiţi de ajutorul unui minister indolent, ar trebui să se resem­neze ori de câte ori cercetările lor sunt spulberate de entuziasmul agre­siv al goanei după au­rul dacic. Ceva, însă, tot se poate face. Şi nu e vorba de petiţii, nici de înăspriri ale legii, nici de comisii specia­le. Nu. Mihai Căs­tă­ian zâmbeşte şi spune, fără teamă, soluţia simplă: "Iei o rangă şi o înfigi cam 40 de centimetri în pă­mânt. Apoi, în groapa aia, pui un capac de bere şi îl îngropi liniştit la loc. Şi asta de jur îm­prejurul oricărui sit arheologic, aşa, ca apa­ratele lor să bâ­zâie neîn­trerupt, iar ei să se sature să tot dez­groape zeci şi sute de capace”. Odată ce sapi, şi sapi, şi sapi, chiar ajungi să te sa­turi. Iar par­tea cea mai frumoa­să a soluţiei simple de descurajare au fost capacele de la promoţie. "Capa­ce­le care îţi promiteau ma­şini, case, te miri ce, şi pe care, de cele mai multe ori, scria doar atât: mai încearcă o dată. Ee, n-aveţi idee ce bu­cu­rie a fost pe echi­pa noastră de ar­heologi să tot în­gro­păm în pământ mesa­jele astea cu «mai în­cearcă o dată». Sunt sigur că cetăţile daci­ce n-au răsunat nicio­dată de atâtea vorbe grele ca atunci când oamenii ăia au găsit capacele de la pro­mo­ţie”.
Mihai Căstăian nu crede în blestemele cu care sunt legate como­rile. Dar crede, crede cu tărie, că orice co­moa­ră găsită îţi aduce griji, spaime, neferi­cire. "Unde s-o as­cunzi, cui s-o vinzi, ce să faci cu avuţia venită peste noapte, cum să te fereşti de ochii lumii. Iar toate astea ajung în timp să te îmbolnă­veas­că de-adevăra­telea”. În fond, e acelaşi lucru cu ceea ce oamenii din Răcătău, de pildă, numesc bles­tem.

Cât vezi cu ochii şi mai mult de atât

Până la urmă, credinţa şi ştiinţa ajung, pe căi dife­rite, în acelaşi punct. Doar cuvintele sunt altele, doar drumurile se despart la un moment dat, pentru o vre­me. Săpăturile arheologice de la Piatra Tomii au re­început acum, în august. Va mai dura un timp şi va fi nevoie de mai multe dovezi ca să ştim cu siguranţă, ştiinţific, cât de important este locul acesta binecuvân­tat.Până atunci, nu ne rămâne decât să-l urmăm în tăcere pe Ion Vlad mai departe, să deschidem şi să închidem porţile de lemn ale păşunilor. "Să puneţi leasa, să nu împungă vacile poarta cu coarnele”. Pu­nem "leasa”. Apoi ne odihnim la umbră, în livada cu meri şi pruni. Băiatul, Andrei, ne priveşte curios, şu­şoteşte ceva la urechea bunicii. Apoi se plictiseşte, vrea la berbecuţi. "La bebecuţi, să megem la bebe­cuţi”. E bucuria lui, aici, sus, în Răcătău, o bucurie mai mare ca toate jucăriile pământului. Bunicii râd, îl întreabă dacă o să meargă la şcoală. Andrei devine grav şi sigur: "Eu mă duc la mieluţi, eu nu mă duc la şcoală”.Râde şi bunicul Ion, râde şi bunica Ana, râde şi mama, Petronela, râdem şi noi. Andrei e singurul serios, un omuleţ mic şi blond, care ştie bine ce vrea, oricât ar încerca bunica lui să-i spună că "da­că o să faci şcoală, ajungi domn, dacă nu faci, rămâi cu ber­becuţii”. O să facă şcoală, în Blandiana, părinţii lui au casă acolo, e mai simplu aşa, mai la îndemână. Mulţi oameni din Răcătău locuiesc jos pe timp de iarnă. "Că-i greu aici, dar de dus, nu m-aş da dus nicio­dată”. Ion Vlad întinde mâna şi-mi arată pă­mân­tul lui. "Cât vezi cu ochii şi mai mult de atât. Că e de muncă, dar nimeni de la noi nu s-o speriat vreo­dată de muncă”. Apoi ar mai fi şi cel mai important loc al satu­lui. Mergem încet în urma lui, deschidem şi închidem porţi de lemn.Ajungem la biserica semeaţă, ardele­nească, în care preotul slujeşte o dată la trei săptămâni, pentru cele 10 familii din Răcătău. "O săptămână îi dus în Bulbucu, alta-i în Ceru Băcăinţi”. Ion Vlad merge cu el. Preotul, venit de departe, din Maramureş, îi e prieten de ani buni; locuieşte cu el, în casa din Răcătău. Ion Vlad cântă în strană şi e mândru de asta. Ne arată acoperişul bisericii, e nou. Ne arată tencuiala scorojită, "aici şi aici”, toate reparaţiile pe care satul o să le facă în curând. "Aici ne adunăm cu toţii, câţi suntem, câţi om mai fi. Aici e comoara noastră”. Aici, sus, în Răcătău, în inima lumii, lângă Piatra Tomii, unde acum 5000 de ani au început lucrurile şi încă nu s-au sfârşit, aici, unde oamenii sunt bogaţi, fără să aibă nevoie de comorile de aur de la picioarele lor.
Ne suim în maşină. Deschidem şi închidem porţi. Ne aşteaptă un drum lung, greu şi întortocheat, despre care indicatoarele n-or să spună niciodată nimic.