Mihai Trăistariu - "Am ales cu bună ştiinţă să fac un pas înapoi”

Stop la scandal

- Unde ai dispărut, Mihai? Erai o prezenţă constantă pe micul ecran, acum te vedem mai rar decât ploaia din vara asta...

- Nu s-a întâmplat ceva anume care să determine apariţiile mele mai rare de pe micul ecran, pur şi simplu, aşa este cursul lucrurilor. În cariera fiecărui ar­tist există perioade mai agitate şi perioade mai liniştite. În ce mă priveşte, am ales cu bună ştiinţă să fac pasul înapoi, hotărând să nu mai dau curs tuturor invitaţiilor la emisiunile TV. Majoritatea lor sunt de o banalitate extremă. Am obosit să tot particip la lucruri neim­portante. Subiectele care se promovează pe micul ecran au ajuns să mă scoată din minţi. Am editat un album nou, acum vreo două luni, şi am apărut la câteva emisiuni să vorbesc despre el. Atât. Refuz să mai merg să comentez certuri, scandaluri, lucruri vulgare, cu care nu am nimic de-a face. Nici măcar nu mă mai uit la posturile româneşti, de mai bine de un an. Stau la Constanţa şi mă simt acolo perfect. M-oi fi maturizat brusc, nu ştiu... Cert este că m-am săturat de tot acest circ mediatic. Ca să mă fac şi mai bine înţeles, mă voi da chiar pe mine de exemplu în acest sens. Cu ceva timp în urmă, am trecut printr-un mare scandal cu Ma­ria Ciobanu, care s-a supărat foarte tare pe mine, pen­tru că mi-am "permis” să cânt Lie Ciocârlie. Scandalul a fost foarte mediatizat, iar urmarea a fost că albumul cu Lie Ciocârlie s-a vândut atât de bine, încât eu am luat discul de aur. Nu mă mândresc cu ce am făcut. Am ştiut foarte bine că voi vinde însutit, dacă particip la fiecare emisiune în care urma să mă cert cu Maria Ciobanu. Şi m-am dus conştient. Ştiu, penibil! Consi­derându-mă absolut nevinovat, m-am coborât la acest şi­retlic ridicol şi am avut un succes nebun. Uite, aşa func­ţionează show-business-ul în România! E trist, e foarte trist, pentru că te zbaţi ani de zile să ajungi acolo sus, prin muncă, prin talent, iar când ajungi, vezi că "acolo sus” e pur şi simplu o mizerie, o lume subţire şi falsă.

- Nu te temi că ai făcut un pas prea mare înapoi? Că retragerea se va transforma în uitare?

- Nu mă tem. Am garanţia că acest lucru nu se va întâmpla. Eu am un mare noroc, deoarece după participarea la Eurovision, s-a creat un brand Mihai Trăistariu, ceea ce mă ajută să fiu chemat în concerte sau la diferite evenimente, indiferent dacă am scos sau nu un album nou, indiferent dacă sunt difuzat la radio sau nu. Numele meu prezintă garanţie şi de aceea continuu să am cel puţin câte un concert pe săptămână. În România s-a creat un paralelism fericit. Chiar dacă nu apar la televizor, artiştii buni sunt invitaţi să cânte pre­tutindeni în ţară. O corecţie necesară, având în ve­dere mizeriile aşa-zis muzicale promovate pe micul ecran. Şi acum, când vorbesc cu tine, sunt în maşină, în drum spre Iaşi. Astfel pot trăi în continuare din mu­zică, iar banii câştigaţi de pe urma ei îi investesc în cele două afaceri ale mele - firma de taxi din Cons­tanţa şi studioul de înregistrări. Aceste două afaceri îmi dau multă linişte, liniştea că, dacă Doamne fereşte chiar se întâmplă să mă înghită uitarea, aşa cum spui, eu tot voi avea din ce trăi. În plus, în urma unui album cu muzică populară pe care l-am scos mai de mult şi care s-a bucurat de succes, sunt invitat des să cânt la nunţi. Unii se feresc să recunoască faptul că merg la nunţi, eu nu. Merg şi îmi place. De ce? Pentru că în jumătatea aceea de oră cât cânt, lumea mă ascultă, dansează, se bucură, e fericită. Prefer această jumătate de oră la o nuntă, decât două ore într-un club de fiţe, în care nimănui nu-i pasă de fapt de muzică, ci stau la mese cu mâncăruri sofisticate şi vorbesc, cât pot de tare, despre haine de firmă.

Iubire, linişte şi pisici

- Te-ai stabilit la Constanţa... Cum se face că un mun­tean ca tine, din Piatra Neamţ, a ajuns să lo­cu­iască la malul mării?

- Sunt Săgetător, chiar în zodiac îmi spune că eu caut zonele însorite, cu apă, cu mare. Am aflat asta du­pă ce m-am stabilit la Constanţa, poate de aceea am ajuns aici. Îmi place, e linişte şi e suficient de aproape de Bucureşti, fără să fie nevoie să stau în capitală, unde sigur nu aş rezista. Dar chiar şi aşa, Piatra Neamţ mi se pare o minune de oraş. Tocmai am fost acolo să or­ga­nizez un concurs de muzică. Doamne, cât e de frumos! Nu îmi venea să mai plec. În mod cert, dacă ar fi să mă mut undeva, acolo m-aş întoarce, dar nu acum, pentru că e prea departe. Oricum, şi eu m-am schimbat enorm. Am obosit, sunt me­reu pe drumuri, iar când ajung la Constanţa stau nu­mai în casă. Nu mă întâlnesc cu nimeni, dorm, citesc, mă uit la diferite reportaje la te­le­vizor. Am ajuns să dorm la prânz, ceea ce nu făceam niciodată şi nici nu-mi place ideea. Am o problemă cu pier­derea timpului, iar dor­mi­tul mi se pare cea mai ma­re risipă de timp. Stau şi citesc până la trei dimi­neaţa, numai să nu dorm.

- Să folosim prilejul că te afli în maşină, ca să îmi spui... ce privelişti se înşiră pe drum...

- Văd sate. Sate cu oa­meni care muncesc. Aici, la ţară, chiar se munceşte. La oraş, oamenii se plâng toată ziua de sărăcie, dar când e vor­ba de muncă... Uite-i, pe şo­sea sunt o mulţime de oa­meni cu pepeni. Vând pe­peni cu un leu, iar la finalul zilei adună şapte lei. Şapte lei!

- Cine te aşteaptă în li­niştea de acasă, pe care ai ajuns să o apreciezi în­tr-atât?

- Prietena mea şi pisicile mele. Ele sunt tot ce mi-a mai ră­mas. Părinţii mei au murit amân­doi de cancer, iar fra­ţii... Deşi sunt cel mai mic, trebuie să am grijă de toţi. Noroc că am acest re­fugiu aca­să, cu prietena mea, şi pi­si­cile. Nu ne gră­bim încă la căsătorie, dar îmi doresc foarte mult familie, copii care să îmi sară în braţe. Sunt liniştit şi împlinit acasă.

- Liniştea pare să fi devenit un laitmotiv al vieţii tale...

- Da, sunt mereu în căutarea liniştii. Simt că dacă nu mă aşez şi nu mă liniştesc, pot claca. Cred că de aceea se întâmplă lucruri groaz­ni­ce cu o mulţime de artişti. De la Mă­dălina Manole şi Mălina Oli­nescu, la Whitney Houston. Re­nunţă la tot pentru ca­riere, obo­sesc enorm, nu mai înţeleg rea­litatea, nu-şi mai dau seama dacă sunt fericiţi sau nefe­riciţi şi se sting. La propriu. De ce? Pentru nişte bani. Sigur, ai clipele acelea frumoase de glorie, dar până la urmă, tot la case, maşini şi haine de firmă se reduce totul. Ţi se pare că odată obţinute, eşti realizat, dar nu e deloc aşa. Artiştii sunt făpturi speciale, sensi­bile: când sunt daţi la o parte sau când lumea nu-i mai aclamă, intră într-o suferinţă soră cu boala, care pe unii chiar îi uci­de. Mă tem de asta şi de aceea în­cerc să mă liniştesc acum, cât am mintea lim­pede, cât ştiu că am alături pe cineva care mă iubeşte.

Fără compromisuri

- Să revenim la muzică. Aminteai de albumul lansat acum două luni, povesteşte-ne despre el...

- Este al treisprezecelea album din cariera mea, şi se numeşte "Balade”. Are optsprezece melodii, unele mai vechi, altele nou-nouţe, câteva pre­lu­ări in­ter­na­ţionale, dar toate melodii lente. Este un album de suflet, în stilul meu preferat. Toc­mai de aceea a trebuit să-l impun pu­ţin casei de discuri Roton. Am ajuns la un moment al carierei mele în care vreau să cânt nu­mai ce îmi place, nu mai pot face com­promisuri, nu mai pot cânta mu­zică de club pe două note. Con­sider că am voce foarte bună, con­sider că sunt un nu­me în muzica ro­mânească, a venit mo­mentul să mă im­pun. De fapt, în general, nu mai fac nimic ce nu-mi place şi mă simt foar­te bine aşa.

- La ce mai visezi, ce-ţi doreşti mai departe?

- Îmi place să organizez tot felul de evenimente, festivaluri, concursuri, să fiu eu şeful responsabil de tot. Îmi plac pro­vocările, dar numai cele care duc că­tre realizări măreţe. Unul dintre visurile mele este să pun pe picioare o mare pen­siune pentru animale. Un loc cu medici, dar şi unde oamenii îşi pot lăsa animalele de companie când sunt plecaţi. Aş face asta, nu pentru că aş vedea o afacere cu un câştig fabulos, ci pentru că iubesc ani­ma­lele. Dragostea asta îmi aduce şi mul­tă bătaie de cap. Am ajuns să îngrijesc cincizeci de animale, fie găsite, fie altele, pe care mi le tot lasă oamenii la uşă, şti­ind că nu am inimă să le abandonez. Au devenit chiar o problemă pentru mine, un cerc din care nu mai pot ieşi. Le ţin pe lângă bloc sau la casele din vecini, dar eu le hrănesc zilnic, eu le perii, eu le duc la me­dic, eu mă ocup de sterilizări. Ju­mă­tate din timpul meu liber este dedicat acestor animale. De aceea, aş face o pen­siune... Un alt plan, şi cel mai important, este să investesc în cercetare pentru boli incurabile. Nu este vorba să ajut copiii defavorizaţi sau bol­navii, dându-le bani să mai trăiască doi ani. Visul meu este să se găsească leac pen­tru bolile lor. Este un lucru pentru care mi-aş da toată agoniseala, fără să clipesc.Chiar in­tenţionez să organizez un turneu prin cel puţin cinci­zeci de oraşe din ţară, scopul lui fiind să trezesc inte­re­sul oamenilor de ştiinţă, al marilor medici români, pentru ca ei să-şi unească minţile şi să găsească soluţii. Îmi trebuie un plan foarte bun, aş pune chiar la bătaie un mare pre­miu, aş vinde tot ce am pentru acest pre­miu, doar să văd că oamenii de ştiinţă români muncesc pe brânci să găsească vindecare, măcar pentru o sin­gu­ră boală incurabilă. Cred că o moştenesc mult pe ma­ma, care avea studii de medicină, de am o astfel de pasiune obsesivă. Tot în acest sens îţi spun, şi nu vreau să sune curtenitor, dar citesc "Formula AS” constant, nu­măr de număr. Am pe cineva care mi-o păstrează şi o citesc din copertă în copertă. Cel mai mult mă pa­sionează ar­ticolele voastre cu leacuri. Când ai mei erau în sufe­rinţă, citeam mereu tratamentele de la voi din revistă şi le făceam tot felul de reţete, dar din păcate pen­tru amândoi a fost prea târziu. Pasiunea însă mi-a rămas. Cam asta fac, cam astea îmi sunt visurile, nu ştiu ce se va alege din ele, dar ştiu sigur că eu nu am lă­sat ni­cio­dată nimic la voia întâmplării, nu am lăsat nimic neter­minat. Cred în mine. Sunt sigur că voi ajun­ge să fac tot ceea ce îmi doresc cu adevărat.