Ovidiu Ioncu "Kempes” - "Trebuia să mă întorc, chiar dacă veneam pe jos, în zbor sau înot”

"Ne vedem după nouă ani şi sunt teribil de emoţionat. Gata, trebuia să zic asta”, s-a adresat Ovidiu Ioncu "Kempes” celor câteva mii de spectatori ce l-au ovaţionat pe plaja din Vama Veche, până la patru dimineaţa, la con­cer­tul Rezident Ex, super­grupul cu care a revenit pe scenă. Publicului îi era ta­re dor de Kempes, s-a vă­zut asta de la probele de su­net, când oa­menii s-au adunat în fa­ţa scenei şi i-au aplaudat fie­care voca­liză. Kempes ne-a re­amin­tit de ce este atât de iubit: are o prezenţă elec­tri­zan­tă, o bucurie a­proa­pe copi­lă­rească, pură, de a cânta pe sce­nă şi, în plus, şi-a păs­trat intactă vocea lui sen­za­ţională. A do­ua zi du­pă concert, la ora la care co­legii de trupă se tre­zeau du­pă o noapte al­bă, Kem­pes era de mult la Cons­tan­ţa, pentru a vor­bi pe in­ternet cu "prun­cii” săi din Australia. O schim­bare ma­joră faţă de ro­ckerul dezlănţuit din anii '90. În rest, la doi­spre­ze­ce ani după primul in­ter­viul rea­lizat în Arad, am regăsit acelaşi Kempes in­te­riorizat, sin­­cer şi di­rect.

Un artist al bidinelei

- Dacă cineva ţi-ar fi spus, cu un an înaintea plecării, că vei emigra în Australia, te vei lăsa de muzică şi vei lucra ca zugrav, ce i-ai fi răspuns?

- Hai să lămurim lucrurile. Voiam să plec cât mai departe de trupă, eram mult prea dezamăgit de felul în care se schimbaseră lucrurile, de mult nu mai era ce trebuie. Mă refer la relaţiile între noi, membrii trupei, la felul în care mă simţeam între ei. Muzica mergea îna­­­­inte, dar şi ea avea de suferit, nu mai exista feelingul. Dezamăgirea era atât de mare, încât nici nu mai aveam puterea să o iau de la capăt, cu altă tru­pă. Vo­iam doar să nu-i mai văd, să fiu departe. Aveam de ales între State şi Australia, iar cea mai eficientă soluţie, fi­nanciar vorbind, s-a dovedit a fi Australia. N-a fost uşor, m-am perpelit şase luni pâ­nă m-am ho­tărât, apoi mi-am luat soţia şi am plecat. Ea era deja însărcinată în luna a cincea.

- Vestea că ai plecat a fost o dublă surpriză, multă lume nici nu ştia că te-ai căsătorit.

- Ne-am cunoscut în '99, la un concert în Clubul Phoenix din Constanţa. Am văzut-o în public, după con­cert am intrat în vorbă şi, în rest, ştii cum e... Ne­bunia era distanţa între Arad şi Constanţa, 900 de kilo­metri, până când am pus mâna pe telefon şi i-am spus să vină la Arad. Nu simt că m-a schimbat căsătoria, sau faptul că sunt tată, doar că am o responsabilitate faţă de familie.

- Aţi ajuns împreună la capătul lumii, fără să cunoaşteţi pe nimeni acolo...

- Amândoi am avut sentimentul că ne-am mai născut o dată, că am luat-o de la zero. Totul era altfel, di­ferit de ceea ce ştiam. Aici era simplu, coborai joi dimineaţă din bloc, musai te întâlneai cu careva, "Ce faci, hai la o cafea”. Acolo-i alt sistem, e plictiseală mare. Am încercat să intrăm în comunitatea româ­neas­că, apoi am renunţat. Avem două-trei familii de ro­mâni cu care ne vizităm, în rest, cu croaţii şi cu sâr­bii ne înţelegem cel mai bine. Înainte de acci­dent, eu eram un tip ceva mai sociabil, după aia am simţit că poate nu mai merită să bei şi să-ţi pierzi nopţile, m-am mai cu­min­ţit. Odată ajuns în Australia, mai important decât relaţiile sociale este să te apuci de lucru. Eu aici uram orice altă meserie în afară de cântat. Acolo am devenit zu­grav, habar n-aveam să ţin pensula aia în mână, dar se pare că sunt bun în tot ce fac, se prinde de mine şi fac bine, iar acum sunt un artist al bi­di­nelei (râde). Am o firmă, primesc comenzi, îmi caut oameni pe internet şi pornesc la treabă. Financiar o ducem bine.
- În interviul precedent ne spuneai că atunci când ai intrat în prima trupă, ai simţit că asta e menirea ta în viaţă, să cânţi, să fii pe scenă. N-a fost frustrant să stai departe de muzică?
- Hotărârea era luată, trebuia să îmi susţin financiar fa­milia. Veneam obosit de la muncă, la şase seara în­cepe să se întunece, la nouă deja îţi cad ochii în gură de somn, şi a do­ua zi începe iar munca. La sfâr­şit de săptămână, mergem în vizită la familiile de care îţi spu­neam, sau mă urc pe motocicletă şi-mi văd de drum. Suntem în­con­juraţi de deşert, dar într-o oră poţi ajunge la ocean, şi tot într-o oră la mun­te. Mă urc pe Harley şi merg în­cotro văd cu ochii. La jumătate de an de la stabilirea aco­lo, am în­cercat să văd ce-i cu lumea lor muzi­ca­lă, dar nivelul e atât de scăzut, că am renunţat la idee. Orice trupă ri­di­că un pic ştacheta pleacă în State sau în Anglia.

- Copiii ştiu cine eşti, au şi ei talent muzical?

- Unul dintre prietenii noştri are un studio muzical şi am o fil­mare cu copiii mei. Fata dă serios la tobe, are ritm, şi băiatul e cu chi­tara în braţe, sunt haioşi, tre­buie să-i vezi. Cel mic are trei ani, iar fata are nouă. Mi-a as­cul­tat discurile, ştie la ce nivel am fost aici şi mai sunt. Pe 6 august a fost ziua ei, i-ar fi plă­cut foarte mult să fie la concertul din Vama Veche, nu m-a văzut niciodată pe scenă, dar ar fi fost foarte com­plicat să meargă peste tot cu mine în iureşul ăsta. Au fost de câteva ori în România, la Arad şi la Constanţa şi, cu copiii de la bloc, au reuşit să înveţe repede toate dedesubturile lim­bii române. Noi, oricum, acasă vor­bim numai în ro­mână, dar în rest, la grădiniţă, la şcoa­lă, pe stradă, se vorbeşte numai în engleză.

- Ţi-a fost dor de casă?

- A trebuit să stau în Australia doi ani şi jumătate până ce am primit cetăţenia, după aia am putut să mă în­torc. Trebuia să mă întorc, chiar dacă pentru asta ve­neam pe jos, în zbor sau înot. Un prieten m-a avertizat că s-ar putea să am o surpriză neplăcută, să nu mă mai simt acasă nici aici, şi nici acolo, şi, în parte, a avut dreptate.

"Rockul nu a murit şi nu va muri vreodată”

- Ce ai zis când soţia ta, întoarsă din România, ţi-a povestit că s-a întâlnit întâmplător cu Tavi Iepan şi că s-ar putea să faceţi o trupă împreună?

- Mai întâi, eu nu cred în coincidenţe sau în în­tâl­niri întâmplătoare, toate au un rost, se întâmplă pentru că aşa trebuie. Când mi-a spus, prima mea reacţie a fost: "Bine, când plec? Când ne apucăm de treabă?”. Pe Tavi îl cunoscusem la mare, în '89, când am intrat în trupă, ştiam că a scris toate piesele alea bune pe care le-am cântat ani la rândul. Iar acum, când mi-a trimis variantele noi, mi-au plăcut şi mai mult, le-am simţit foarte actuale. Anul trecut am tras singur vocea pentru disc în Timişoara, ceea ce a fost un pic ciudat, dar în vara asta m-am întâlnit cu băieţii pentru repetiţii intense şi pentru primele concerte.

- Cum a fost să urci din nou pe scenă, să reintri în matcă?

- Când m-am întâlnit cu colegii din Rezident EX eram înlemnit de frică. Nu mai cântasem de opt ani şi jumătate cu o trupă, nu ştiam cum funcţionează, dacă mai merge vocea. Am închis ochii şi am început să cânt, iar când am terminat, i-am deschis. Băieţii mă băteau pe umăr şi-mi ziceau: "Bă, da bine mai cânţi, bă, ce tare!”, iar eu "Da, da, ştiu, desigur, mulţu­mesc”, dar în sinea mea, simţeam că mi s-a luat o uria­şă piatră de pe inimă, că pot să cânt. La primul nostru concert, în Ungaria, un soi de repetiţie cu public, am ur­cat pe scenă cu mâinile în buzunare să nu se vadă cât de tare îmi tremură. Apoi, după un minut, totul a re­intrat în normal.

"Nu am pe cine să păcălesc. Ştiu că viaţa mea e aici”

- Cum ai regăsit lumea muzicală românească?

- Partea bună e că trupele o duc mai bine financiar, nu sunt plătite ca în occident, dar sunt bani buni. Partea proastă e că nu se mai cântă rock, se cântă manele şi tot tacâmul de muzică de rahat.Acum 20 de ani eram o grămadă de trupe rock, acum fie au dispărut, fie au trecut la alt registru. Asta, pentru că mass-media bagă oamenilor pe gât numai gunoaie, numai asta auzi la radiourile şi la televiziunile româ­neşti. Ştiu că un om nu poate schimba lumea, dar noi, cu Rezident EX, vrem să schimbăm optica în ceea ce priveşte muzica rock, că asta mă doare pe mine. Aici, la Vama Veche, festivalul a început la şapte seara, iar noi am intrat ultimii, de la ora două. Dacă oamenii au rămas în faţa scenei spre patru dimineaţa, înseamnă că au rămas doar pentru noi, care cântăm hard-n-heavy. Iar asta e foarte important pentru mine. Pentru că arată că oamenii aşteaptă şi au nevoie de muzica asta, că rockul trăieşte, nu a murit şi nu va muri vreodată.

- Spectatorii au strigat în repetate rânduri să nu mai pleci, că aici e locul tău.

- Avem două discuri de scos cu Rezident Ex şi vrem să continuăm, anul ce urmează, cu o nouă serie de concerte. Însă copiii mei sunt născuţi în Australia şi cred că acolo au şanse mai mari să reuşească în viaţă, să crească într-o ţară civilizată. Eu nu am renunţat la cetăţenia română, şi dacă ar fi după mine, mâine aş reveni cu totul aici. E ţara mea, îi ştiu bubele şi men­talităţile şi tot în România aş vrea să fiu. Nu am pe cine să păcălesc, ştiu că viaţa mea e aici.

Carte de vizită

Ovidiu Ioncu s-a născut pe 18 august 1966 la Arad. Porecla - numele faimosului golgeter ar­gen­tinian de la sfârşitul anilor '70 - şi-a căpătat-o în pe­rioada în ca­re juca fotbal la juniorii echipei UTA. În clasa a zecea a înfiinţat, împreună cu câţiva colegi, pri­ma trupă de rock, ce avea să ia numele "Ca­pri­corn”. În 1989 se ală­tură formaţiei timişorene Cargo, ca­re de­vine una dintre cele mai apreciate trupe rock din Ro­mânia. În 1995 are un accident de motocicletă ce-i pune cariera în pericol, iar fanii şi colegii de breaslă îşi arată solida­ritatea într-un concert la Sala Poli­va­lentă din Bucu­reşti, unde cân­tă nume precum Vali Sterian, Iris, A.G. Weinberger. Într-un interviu acordat "Formulei AS”, în 1999, de­cla­ră că relaţiile din ca­drul trupei nu mai sunt atât de strân­se, dar că se vor lipi la loc. Nu s-a întâmplat aşa şi, în 2003, s-a sta­bilit în Brisbane, Australia. După o pa­uză de nouă ani, în vara lui 2012, revine pe scenă alături de ins­tru­men­tişti de marcă, bănăţeni ce trăiesc în Germania, Fran­ţa şi Ungaria. Primul single al trupei Rezident Ex con­ţine piesele "Povestiri din gară” şi "Catedrala su­fle­tului”. Pe 21 septembrie, Rezident Ex va susţine un prim concert la Bucureşti, la Arenele Ro­mane.