Un artist al bidinelei
- Dacă cineva ţi-ar fi spus, cu un an înaintea plecării, că vei emigra în Australia, te vei lăsa de muzică şi vei lucra ca zugrav, ce i-ai fi răspuns?
- Hai să lămurim lucrurile. Voiam să plec cât mai departe de trupă, eram mult prea dezamăgit de felul în care se schimbaseră lucrurile, de mult nu mai era ce trebuie. Mă refer la relaţiile între noi, membrii trupei, la felul în care mă simţeam între ei. Muzica mergea înainte, dar şi ea avea de suferit, nu mai exista feelingul. Dezamăgirea era atât de mare, încât nici nu mai aveam puterea să o iau de la capăt, cu altă trupă. Voiam doar să nu-i mai văd, să fiu departe. Aveam de ales între State şi Australia, iar cea mai eficientă soluţie, financiar vorbind, s-a dovedit a fi Australia. N-a fost uşor, m-am perpelit şase luni până m-am hotărât, apoi mi-am luat soţia şi am plecat. Ea era deja însărcinată în luna a cincea.
- Vestea că ai plecat a fost o dublă surpriză, multă lume nici nu ştia că te-ai căsătorit.
- Ne-am cunoscut în '99, la un concert în Clubul Phoenix din Constanţa. Am văzut-o în public, după concert am intrat în vorbă şi, în rest, ştii cum e... Nebunia era distanţa între Arad şi Constanţa, 900 de kilometri, până când am pus mâna pe telefon şi i-am spus să vină la Arad. Nu simt că m-a schimbat căsătoria, sau faptul că sunt tată, doar că am o responsabilitate faţă de familie.
- Aţi ajuns împreună la capătul lumii, fără să cunoaşteţi pe nimeni acolo...
- Amândoi am avut sentimentul că ne-am mai născut o dată, că am luat-o de la zero. Totul era altfel, diferit de ceea ce ştiam. Aici era simplu, coborai joi dimineaţă din bloc, musai te întâlneai cu careva, "Ce faci, hai la o cafea”. Acolo-i alt sistem, e plictiseală mare. Am încercat să intrăm în comunitatea românească, apoi am renunţat. Avem două-trei familii de români cu care ne vizităm, în rest, cu croaţii şi cu sârbii ne înţelegem cel mai bine. Înainte de accident, eu eram un tip ceva mai sociabil, după aia am simţit că poate nu mai merită să bei şi să-ţi pierzi nopţile, m-am mai cuminţit. Odată ajuns în Australia, mai important decât relaţiile sociale este să te apuci de lucru. Eu aici uram orice altă meserie în afară de cântat. Acolo am devenit zugrav, habar n-aveam să ţin pensula aia în mână, dar se pare că sunt bun în tot ce fac, se prinde de mine şi fac bine, iar acum sunt un artist al bidinelei (râde). Am o firmă, primesc comenzi, îmi caut oameni pe internet şi pornesc la treabă. Financiar o ducem bine.
- În interviul precedent ne spuneai că atunci când ai intrat în prima trupă, ai simţit că asta e menirea ta în viaţă, să cânţi, să fii pe scenă. N-a fost frustrant să stai departe de muzică?
- Hotărârea era luată, trebuia să îmi susţin financiar familia. Veneam obosit de la muncă, la şase seara începe să se întunece, la nouă deja îţi cad ochii în gură de somn, şi a doua zi începe iar munca. La sfârşit de săptămână, mergem în vizită la familiile de care îţi spuneam, sau mă urc pe motocicletă şi-mi văd de drum. Suntem înconjuraţi de deşert, dar într-o oră poţi ajunge la ocean, şi tot într-o oră la munte. Mă urc pe Harley şi merg încotro văd cu ochii. La jumătate de an de la stabilirea acolo, am încercat să văd ce-i cu lumea lor muzicală, dar nivelul e atât de scăzut, că am renunţat la idee. Orice trupă ridică un pic ştacheta pleacă în State sau în Anglia.
- Copiii ştiu cine eşti, au şi ei talent muzical?
- Ţi-a fost dor de casă?
- A trebuit să stau în Australia doi ani şi jumătate până ce am primit cetăţenia, după aia am putut să mă întorc. Trebuia să mă întorc, chiar dacă pentru asta veneam pe jos, în zbor sau înot. Un prieten m-a avertizat că s-ar putea să am o surpriză neplăcută, să nu mă mai simt acasă nici aici, şi nici acolo, şi, în parte, a avut dreptate.
"Rockul nu a murit şi nu va muri vreodată”
- Ce ai zis când soţia ta, întoarsă din România, ţi-a povestit că s-a întâlnit întâmplător cu Tavi Iepan şi că s-ar putea să faceţi o trupă împreună?
- Mai întâi, eu nu cred în coincidenţe sau în întâlniri întâmplătoare, toate au un rost, se întâmplă pentru că aşa trebuie. Când mi-a spus, prima mea reacţie a fost: "Bine, când plec? Când ne apucăm de treabă?”. Pe Tavi îl cunoscusem la mare, în '89, când am intrat în trupă, ştiam că a scris toate piesele alea bune pe care le-am cântat ani la rândul. Iar acum, când mi-a trimis variantele noi, mi-au plăcut şi mai mult, le-am simţit foarte actuale. Anul trecut am tras singur vocea pentru disc în Timişoara, ceea ce a fost un pic ciudat, dar în vara asta m-am întâlnit cu băieţii pentru repetiţii intense şi pentru primele concerte.
- Cum a fost să urci din nou pe scenă, să reintri în matcă?
- Când m-am întâlnit cu colegii din Rezident EX eram înlemnit de frică. Nu mai cântasem de opt ani şi jumătate cu o trupă, nu ştiam cum funcţionează, dacă mai merge vocea. Am închis ochii şi am început să cânt, iar când am terminat, i-am deschis. Băieţii mă băteau pe umăr şi-mi ziceau: "Bă, da bine mai cânţi, bă, ce tare!”, iar eu "Da, da, ştiu, desigur, mulţumesc”, dar în sinea mea, simţeam că mi s-a luat o uriaşă piatră de pe inimă, că pot să cânt. La primul nostru concert, în Ungaria, un soi de repetiţie cu public, am urcat pe scenă cu mâinile în buzunare să nu se vadă cât de tare îmi tremură. Apoi, după un minut, totul a reintrat în normal.
"Nu am pe cine să păcălesc. Ştiu că viaţa mea e aici”
- Cum ai regăsit lumea muzicală românească?
- Partea bună e că trupele o duc mai bine financiar, nu sunt plătite ca în occident, dar sunt bani buni. Partea proastă e că nu se mai cântă rock, se cântă manele şi tot tacâmul de muzică de rahat.Acum 20 de ani eram o grămadă de trupe rock, acum fie au dispărut, fie au trecut la alt registru. Asta, pentru că mass-media bagă oamenilor pe gât numai gunoaie, numai asta auzi la radiourile şi la televiziunile româneşti. Ştiu că un om nu poate schimba lumea, dar noi, cu Rezident EX, vrem să schimbăm optica în ceea ce priveşte muzica rock, că asta mă doare pe mine. Aici, la Vama Veche, festivalul a început la şapte seara, iar noi am intrat ultimii, de la ora două. Dacă oamenii au rămas în faţa scenei spre patru dimineaţa, înseamnă că au rămas doar pentru noi, care cântăm hard-n-heavy. Iar asta e foarte important pentru mine. Pentru că arată că oamenii aşteaptă şi au nevoie de muzica asta, că rockul trăieşte, nu a murit şi nu va muri vreodată.
- Spectatorii au strigat în repetate rânduri să nu mai pleci, că aici e locul tău.
- Avem două discuri de scos cu Rezident Ex şi vrem să continuăm, anul ce urmează, cu o nouă serie de concerte. Însă copiii mei sunt născuţi în Australia şi cred că acolo au şanse mai mari să reuşească în viaţă, să crească într-o ţară civilizată. Eu nu am renunţat la cetăţenia română, şi dacă ar fi după mine, mâine aş reveni cu totul aici. E ţara mea, îi ştiu bubele şi mentalităţile şi tot în România aş vrea să fiu. Nu am pe cine să păcălesc, ştiu că viaţa mea e aici.
Carte de vizită
Ovidiu Ioncu s-a născut pe 18 august 1966 la Arad. Porecla - numele faimosului golgeter argentinian de la sfârşitul anilor '70 - şi-a căpătat-o în perioada în care juca fotbal la juniorii echipei UTA. În clasa a zecea a înfiinţat, împreună cu câţiva colegi, prima trupă de rock, ce avea să ia numele "Capricorn”. În 1989 se alătură formaţiei timişorene Cargo, care devine una dintre cele mai apreciate trupe rock din România. În 1995 are un accident de motocicletă ce-i pune cariera în pericol, iar fanii şi colegii de breaslă îşi arată solidaritatea într-un concert la Sala Polivalentă din Bucureşti, unde cântă nume precum Vali Sterian, Iris, A.G. Weinberger. Într-un interviu acordat "Formulei AS”, în 1999, declară că relaţiile din cadrul trupei nu mai sunt atât de strânse, dar că se vor lipi la loc. Nu s-a întâmplat aşa şi, în 2003, s-a stabilit în Brisbane, Australia. După o pauză de nouă ani, în vara lui 2012, revine pe scenă alături de instrumentişti de marcă, bănăţeni ce trăiesc în Germania, Franţa şi Ungaria. Primul single al trupei Rezident Ex conţine piesele "Povestiri din gară” şi "Catedrala sufletului”. Pe 21 septembrie, Rezident Ex va susţine un prim concert la Bucureşti, la Arenele Romane.