Cândva, nu acum, în călătoriile noastre ciudate, care ne scot deasupra lumii știute, ar trebui să înțelegem, odată și pentru totdeauna, rostul indicatoarelor ruginite. Cu capetele plecate, opriți la răspântiile prăfoase, n-ar fi nevoie decât să atingem stâlpii metalici, să mângâiem literele scorojite și să ne rugăm încet, în gând, pentru drumul care ne așteaptă. Și ne scoate pe noi la lumină și nu ne rătăci pe coclauri și dă-ne nouă poveștile noastre și nu ne arunca în prăpastie, acum și pururea și-n vecii vecilor, amin. Și poate că stâlpii aceia metalici ar scârțâi ușor în vânt și am ști că rugăciunea ne-a fost primită. Poate că așa n-am mai fi atât de mirați că un drum ceva mai lung de 10 kilometri, cum e cel dintre satele Blandiana și Răcătău, devine unul fără sfârșit. Poate așa am pricepe că un indicator pe care scrie "Spre Rezervația Naturală Piatra Tomii” îți ascunde tot ceea ce urmează să vezi, să trăiești, să simți. Important e să te încrezi în direcția pe care ți-o arată, să iei toate șleaurile pietroase, pantele abrupte și întortocheate, desișurile și văgăunile ca pe ceva firesc, de la sine înțeles, să uiți că pe lume mai există și drumuri asfaltate, să te rogi neîntrerupt ca suspensiile mașinii să țină și Bunul Dumnezeu să te aibă în pază și doar așa, după o oră și mai bine, vei ajunge sus, la lumină, acolo unde poți opri mașina și, odată cu ea, și timpul.
Piatra care respiră
De fapt aici, deasupra Mureșului și în inima Munților Metaliferi, timpul se oprește singur, uimit și el de atâta liniște, năuc de atâta frumusețe binecuvântată. Simți. Respiri. Te bucuri. Ai ajuns în miezul lucrurilor, iar creatura asta ciudată care mușcă din dealurile Răcătăului, Piatra Tomii, respiră și ea odată cu tine. O respirație veche, șoptită, uitată, care ar putea fi totuna cu vântul, doar că aici nimic nu se clintește din loc, nici măcar vântul. Poți privi oriunde, de jur împrejurul tău, până în prăselele lumii. Ai crede că ești singur, că nu mai există oameni, ci doar pietre: Piatra Găunoasă, Piatra Vulpii, Piatra Calului, Piatra Tomii și, undeva în dreapta, platoul înierbat, Pogăceaua. Doar că dacă te uiți bine, de aici, din preajma troiței care străjuiește cele patru zări, vei vedea ascunse cruci și morminte, vei vedea drumuri și acoperișuri de case, vei vedea turla unei biserici. Pitit printre dealuri și păduri e satul Răcătău, iar mai încolo de el, mai mic și mai ferit, satul Bulbucu. Oamenii sunt aici, n-au plecat niciodată, doar s-au schimbat între ei, unii deasupra, alții dedesubt, de mii de ani încoace.
Oamenii bogați
Ion Vlad e unul dintre cei care a rămas. El, cu soția Ana, cu nepoții Andrei și Andreea, cu nora Petronela. Băieții sunt în munți acum, cu vitele. Una dintre cele 10 familii care mai locuiește în casele astea răsfirate pe dealuri. Au curent, izvorul de apă e aproape, au livezi, au turme de oi, au tot ce le trebuie ca să nu plece altundeva. Toată bogăția de care au nevoie. Cred în munca cinstită, cea pe care o cunosc de când se știu, și mai cred, ca toți oamenii din satele neștiute de munte, că, atunci când muncești, nu ai cum să fii sărac. Celelalte bogății, cele dosite sub pietrele astea stranii, nu sunt pentru ei, n-au fost niciodată. Nu le-au fost trebuincioase, n-au vrut să scotocească pământul, să le scoată la iveală, deși poveștile despre ele le-au aflat de copii. Le-au fost spuse de părinți și de bunici, le știau și străbunicii, au văzut cu ochii lor cum zeci și zeci de oameni, străini de locurile astea, s-au tot perindat pe aici cu aparatele lor, scormonind pământul, dând la o parte pietrele. "Mă”, le-a spus învățătorul demult, pe când școala din Răcătău încă mai era deschisă, iar Ion Vlad un țânc, "voi când alergați de nebuni pe Pogăceaua, tropăiți pe un munte întreg de aur! Aveți grijă pe unde călcați, să nu scoateți blestemul din pământ, că ăia sunteți, v-a mâncat Gaia, v-ați smintit la cap!” Ion Vlad ridică din umeri și se uită la cer: "Că de bogățiile astea noi n-avem trebuință. Ce să faci cu ele?! Că așa, dacă mă întrebați pe mine, eu știu din bătrâni că aici, și pe Pogăceaua, și pe Piatra Tomii, au fost locurile sfinte ale dacilor, că, uite, doar așa să scobești țărână și ies cioburile lor din pământ.” Ion Vlad ne duce spre pietre. E cald, vântul a încremenit în loc, nepoții lui culeg mere. Omul ăsta abia așteaptă să ne povestească tot ce știe. Au mai urcat oameni străini în satul lui, dar ei erau ocupați cu aurul, să sape după el. Au mai fost și arheologi, o echipă întreagă, cu nici trei ani în urmă, "naiba știe ce-or mai cătat, că de spus, nouă nu ne-or spus nimic. Doar trosc, trosc, râmau pământul mai ceva ca mistreții, pe cuvânt. Și noaptea, și tot or săpat, da, da, la Piatra Tomii, acolo. No las' că vedeți acu'”.
Istoria de sub tălpile tale
Ajungem din nou la Piatra Tomii, de data asta călăuziți de omul ăsta iute, atent și binevoitor. Și-a lăsat coasa în livada cu meri și acum umblă în soarele arzător pentru noi, să ne arate. Ne arată. "Uite izvorul ăstă. No, beți, să vedeți ce apă bună îi”. Bem. Izvorul e ascuns, umbrit sub o stâncă, n-ai ști că e acolo, n-ai ști ce apă limpede, vie, iese de sub Piatra Tomii. "No”, zice Ion, "că am săpat odată un jgheab la izvoru' ăsta, și nici n-am dat bine cu lopata, ce să zic, așa, la fo juma' de braț de pământ, și ce n-am găsit, numa' cioburi și cioburi întregi de căni, de oale, am găsit și o lamă de piatră, ca de cuțit, așa, și asta numa' dintr-o lopată singură, înțelegeți?”. Înțelegem și ne mirăm. Întrebăm doar ce a făcut cu ele. "Nimic”, ce să facă, "că doar toată Piatra Tomii e plină numa' și numa' de cioburile astea. Numa' să vedeți, haide”. Ion Vlad merge înainte, prin soarele ăsta uriaș, urcă încet pe Piatra de unde se vede tot, lumea așa cum a fost făcută, cu munții ei, Apuseni, Retezat, Șureanu, cu Mureșul undeva în vale, cu pădurile fără sfârșit, cu vegetația pitică, cu fâneața și orașele ascunse sub aburul înșelător al amiezii. La fiecare pas pe care îl face, Ion Vlad se oprește, se apleacă și ne arată: "Hm, ciob. Ăsta o fi fost de oală, sau ceva. Hm. Uite altul”. Și altul. Și altul. Pur și simplu, odată ce începi să urci Piatra Tomii, fiecare pas pe care îl faci calcă pe mii de ani de istorie. Nu-ți vine să crezi. Totul e la suprafață, istoria, lăcustele și iarba pipernicită. Ajungem în vârf. Cineva a cioplit aici o cruce mică de lemn, a lăsat-o să fie pavază lumii. Bărbatul e mândru. Ne arată turla bisericii, casele satului adunate, ne arată drumul șerpuit spre Ceru Băcăinți, spre Blandiana, spre schitul sihaștrilor care s-au ascuns aproape, în mijlocul frumuseții ăsteia de neclinitit, în inima vie a lui Dumnezeu, pentru rugăciune. "Dar la ei să nu mergeți acum, că n-or să vă primească. Lasă rar oamenii să intre la ei. Și numai bărbații. Și nici noi nu dăm buzna. Că dacă n-ar fi ei, cine s-o mai ruga pentru sufletele noastre? Că asta fac ei și ziua și noaptea: se roagă. Îi mai vezi că mai coboară în sat, da' rar. Atunci poți să vorbești cu ei: tot oameni sunt”. De pe Piatra Tomii se vede tot. Tot. Tot ce trebuie să vezi, ca să simți, ca să înțelegi. Ca să înțelegi că aici e inima vie a lumii, că de aici, la picioarele tale, se află istoria încă neștiută a omenirii, că dincolo, într-o pădure, aproape, sunt oameni ascunși care se roagă pentru rosturile de aici și de dincolo, că aici, la adăpostul pietrei ăsteia, sunt niște sate cu familii puține, care au rămas să trudească bogăția dintotdeauna: pământul. Mai sunt și alte comori care se află la picioarele tale, multe au rămas încă nedezgropate. Altele, despre care o să-ți povestească Ion Vlad, au fost luate, duse și dosite de străini cărora li s-a pierdut, în timp, urma.
Găunii
"Că, uite”, zice Ion Vlad, arătând din ochi spre tăpșanul dealului Pogăceaua, "aici, ne zicea învățătorul nostru, și nu numai el, și bătrânii, aici a fost locul de rugăciune al dacilor, și aici au ascuns ei o comoară mare, poate cea mai mare care o fi fost. Vin s-o găsit aici, vin care s-o făcut marmeladă de vechi ce era, că un strop din vinul ăla să bei și ți-o luat mințile pe vecie. Da' cin' să bea din el, hm? Întreb și eu acuma. Că o fost un bătrân din Bulbucu, care o săpat el după comoară, că naiba l-o pus, sau cine, că nu e om de pe la noi să nu știe că nu ne trebuie nouă comorile astea, că toate-s legate cu blestem și mai mare rău îți faci dacă dai peste una. Dar, no, omul ăsta o vrut el să cate, că i-or spus lui unii, poate mumă'sa, poate tată'su, unde se ascunde auru'. Omu-i tot om și-i curios. Și o săpat, o săpat mult, da' noi i-am zis să nu sape, că-l așteaptă beleaua, da' el ne-o râs în nas, și-o scobit mai departe. Și când o dat el de ceva, că sigur c-o dat, dar nu vrea să spuie, or ieșit din văgăuna aia găunii, muștele alea mari, și l-or înțepat din toate părțile de l-or lăsat beteag. Așa cu bătrânu' nostru din satu' Bulbucu. Comoară i-o trebuit, găuni o găsit. Nici să mai meargă n-o putut, că l-or dus unii înapoi acas' și zdravăn n-o rămas el după povestea asta. No”. Și Ion Vlad clatină din nou din cap, se apleacă și ne mai arată cioburile de ceramică veche. "Din satele noastre, nima, în afară de bătrânul ăsta, nu s-o pus să caute comori. Tot alții or venit, cu aparatele lor de te și miri ce-o putut să inventeze omu', și iaca, tot au bâzăit și pe Pogăceaua, și pe Piatra Tomii, și pe jos, pe la izvor, numa' așa, de-a surda, doar doar or afla ceva. Vă spun eu, și când or găsit, că or găsit ei ceva, prea mulți or tot venit aici, tot pe dracu' l-or aflat. Găuni. Na!”
Samsarul de lână și căprioara de piatră
Bătrânul ăsta din Bulbucu a fost singurul de aici care s-a încumetat să sape după comori. Nici un alt om de-al locului, din Blandiana, Ceru Băcăinți, Răcătău sau aiurea n-a mai îndrăznit să tulbure liniștea pământului. Chiar dacă știau. Iar unii bărbați știau bine unde era aurul, zice Ion Vlad. Povestea samsarului de lână o știu cu toții. Omul care a venit acum mai bine de 20 de ani să adune lâna de prin satele răsfirate și s-a întors cu o oală cu galbeni. A venit cu calul, din poartă în poartă, a intrat în vorbă cu lumea, iar un bătrân i-a povestit despre ce a găsit el, sub pietre, aproape. Nu s-a atins de comoara aia, știa de blestem, n-avea trebuință de aur, de necazurile pe care le aduce. Doar că omului venit după lână i-au lucit ochii. A mai întrebat o dată, a aflat locul, s-a mirat de seninătatea bătrânului care-i povestea, de nepăsarea lui, de tot. "O fi zis că-i prost, no, să găsești tu atâta bănet și să-l lași acolo neatins”. Iar străinul acela a mers să vadă cu ochii lui și a văzut. Galbenii erau acolo, neatinși. I-a luat. "Că așa fac toți străinii, cred că l-au apucat pe Dumnezeu de picior și că aurul îți aduce bucuria”. A lăsat și lână și tot și a dispărut din Răcătău pentru totdeauna. Ducea la oraș mai mult de o găleată de bani. Nu s-a bucurat de ei. Lumea a mai auzit de casele pe care și le-a construit în Sibiu, de magazinele pe care le-a deschis, de o viață scurtă de huzur. Apoi, aceiași oameni au dus vorba de copiii samsarului de lână, care s-au îmbolnăvit grav, de o boală ciudată, de un accident de mașină al soției, de toate relele din lume, care au venit dintr-odată pe omul ăla. "No, că de murit n-o murit, dar vă întreb și eu acuma: viață să fie asta? Îți cumpără comorile astea liniștea? Nu mai bine stai tu aicea și-ți vezi frumos de treabă, grijești de copii și de pământu' pe care-l ai și nu te spurci la banii veniți de-a gata? Întreb și eu, zic”.
Povești ar mai tot fi și toate-s legate de comorile de aici. "Alta acum, că ăștia știau ei ce știau și erau chitiți să găsească. S-au oprit ei lângă Piatra Găunoasă, cam unde stați voi acum, și or văzut, naiba să-i ieie, așa, ca o căprioară din piatră. Și or zâs s-o sfarme, să dea cu toporu-n ea, că prea arăta altfel. No, și când or dat, zice satu', din ea tot or curs numa' și numa' galbeni, de nu mai știau unde să-i puie. Duși or fost până seara. De ăștia nu mai știe nimeni nimic. Oamenii dracului! Cum or venit, așa or și dispărut, cu tot bănetu' ăla după ei. Cum să știi tu, om, ce se ascunde într-o căprioară de piatră? Cum? Dacă or fost oameni, nu le e bine acum. Dacă or fost draci, mai bine, și-au luat auru-napoi și ne-or lăsat în pace”.
E liniște pe Piatra Tomii, e soare. Coborâm încet, cu grijă, să nu călcăm pe cioburile astea de mii de ani. Ion Vlad vrea să ne arate unde au săpat arheologii după mormintele dacice. "Și au găsit ceva?”, am întrebat. "Apăi, eu știu? Că ei or tot săpat toată vara, numa' nouă nu ne-or spus nimic din ce-or găsit”.
Cultura Coțofeni
S-ar putea să nu fie morminte dacice, ci așezări preistorice, de la începutul epocii bronzului. Cultura Coțofeni, veche de 5000 de ani și mai bine. Rămășițe ale unei civilizații ce a dăinuit pe locurile astea aproape un mileniu. Pe urmele lor, spun istoricii, am călcat, la fiecare pas, pe Piatra Tomii. Să pășești pe mii de ani de istorie neîntreruptă, să pășești pe locul unde s-a făurit lumea așa cum o știm. Istoria asta, care țâșnește, pur și simplu, din pământ, care strigă la tine de cum urci pe muntele ăsta ciudat, Piatra Tomii. Asta a găsit aici echipa de arheologi condusă de profesorul Cristian Popa de la Universitatea din Alba Iulia. Una dintre puținele din lume și singura mină din Transilvania în care se extrăgea, din calcar, cremenele. Cremenele, chert sau cuarț, roca asta dură, albă, gri, neagră sau maro, care, prelucrată, devenea unealtă. De aici, din inima lumii, porneau la vale, pe Mureș, acum 5000 de ani, rosturile unei civilizații uitate. Aici existau cuptoarele, topoarele și ciocanele, aici, din Piatra asta, țâșnea miezul unei civilizații care s-a răspândit de-a lungul așezărilor de pe Mureș. Și mai departe. Probabil, spun istoricii, sud-estul unei Europe preistorice își avea inima în ținutul acesta singuratic, probabil că lucrurile începeau de aici.
E ceea ce simți, fără săpături și fără adevăruri istorice. E ceea ce simți, pur și simplu, privind de pe Piatra Tomii până în prăselele lumii, e ceea ce înțelegi tăcând, încercând să deslușești liniștea, șoaptele și forfota ei neîntrerupte. E ceea ce știu sihaștrii din apropiere, e ceea ce știu oamenii puțini din Răcătău și cei și mai puțini din Bulbucu. Și e ceea ce nu înțeleg toți cei care au venit și vor mai veni să răscolească pietrele astea veșnice, în căutarea unor comori care nu vor însemna niciodată bogăție.
Mai încearcă o dată
"Până la urmă”, spune Mihai Căstăian, director al Muzeului de istorie din Orăștie, "sunt puține feluri prin care pot fi opriți căutătorii de comori”. Autoritățile, de cele mai multe ori, ridică din umeri. Asta, în cazul în care nu sunt direct implicate în a-i face nevăzuți pe cei care scormonesc și găsesc aur în locuri precum Piatra Tomii. Și au fost destule astfel de cazuri. O adevărată rețea, cu polițiști, avocați și experți istorici, care avea grijă ca, odată găsit, aurul să dispară din nou, pe mai multe căi, spre casele celor care își doresc ca istoria să rămână doar afacerea lor privată, trofeul ținut sub cifru, într-un seif de care nu știe nimeni. Și nici căutătorii nu mai sunt de mult doar simpli mânuitori ai unor aparate de detactat metale. "Într-un fel, au devenit un soi de arheologi”, spune Mihai Căstăian. Oameni care studiază istoria, care au învățat să dateze monedele și brățările fără greș. Adevărați specialiști, oameni cu școală, pasionați, febrili și scormonitori, pentru care adrenalina căutării înseamnă uneori mai mult decât descoperirea în sine. Au hărți, au informații, fac muncă de teren. Apar întotdeauna spre înserare, tăcuți, gata oricând să dispară pe alte poteci decât cele pe care au venit. Sunt și dintr-aceia care merg atât de departe, încât își încalță cizmele invers, pentru ca urmele să arate o cu totul altă direcție. Sunt de neoprit, sunt mulți și încă bântuie, neștiuți, toate locurile acestea încărcate de istorie, de urme dacice, de povești. Arheologii, cum e și Mihai Căstăian, pot face prea puține lucruri împotriva lor. Cu munca lor migăloasă, cu fondurile veșnic insuficiente, lipsiți de ajutorul unui minister indolent, ar trebui să se resemneze ori de câte ori cercetările lor sunt spulberate de entuziasmul agresiv al goanei după aurul dacic. Ceva, însă, tot se poate face. Și nu e vorba de petiții, nici de înăspriri ale legii, nici de comisii speciale. Nu. Mihai Căstăian zâmbește și spune, fără teamă, soluția simplă: "Iei o rangă și o înfigi cam 40 de centimetri în pământ. Apoi, în groapa aia, pui un capac de bere și îl îngropi liniștit la loc. Și asta de jur împrejurul oricărui sit arheologic, așa, ca aparatele lor să bâzâie neîntrerupt, iar ei să se sature să tot dezgroape zeci și sute de capace”. Odată ce sapi, și sapi, și sapi, chiar ajungi să te saturi. Iar partea cea mai frumoasă a soluției simple de descurajare au fost capacele de la promoție. "Capacele care îți promiteau mașini, case, te miri ce, și pe care, de cele mai multe ori, scria doar atât: mai încearcă o dată. Ee, n-aveți idee ce bucurie a fost pe echipa noastră de arheologi să tot îngropăm în pământ mesajele astea cu «mai încearcă o dată». Sunt sigur că cetățile dacice n-au răsunat niciodată de atâtea vorbe grele ca atunci când oamenii ăia au găsit capacele de la promoție”.
Mihai Căstăian nu crede în blestemele cu care sunt legate comorile. Dar crede, crede cu tărie, că orice comoară găsită îți aduce griji, spaime, nefericire. "Unde s-o ascunzi, cui s-o vinzi, ce să faci cu avuția venită peste noapte, cum să te ferești de ochii lumii. Iar toate astea ajung în timp să te îmbolnăvească de-adevăratelea”. În fond, e același lucru cu ceea ce oamenii din Răcătău, de pildă, numesc blestem.
Cât vezi cu ochii și mai mult de atât
Până la urmă, credința și știința ajung, pe căi diferite, în același punct. Doar cuvintele sunt altele, doar drumurile se despart la un moment dat, pentru o vreme. Săpăturile arheologice de la Piatra Tomii au reînceput acum, în august. Va mai dura un timp și va fi nevoie de mai multe dovezi ca să știm cu siguranță, științific, cât de important este locul acesta binecuvântat. Până atunci, nu ne rămâne decât să-l urmăm în tăcere pe Ion Vlad mai departe, să deschidem și să închidem porțile de lemn ale pășunilor. "Să puneți leasa, să nu împungă vacile poarta cu coarnele”. Punem "leasa”. Apoi ne odihnim la umbră, în livada cu meri și pruni. Băiatul, Andrei, ne privește curios, șușotește ceva la urechea bunicii. Apoi se plictisește, vrea la berbecuți. "La bebecuți, să megem la bebecuți”. E bucuria lui, aici, sus, în Răcătău, o bucurie mai mare ca toate jucăriile pământului. Bunicii râd, îl întreabă dacă o să meargă la școală. Andrei devine grav și sigur: "Eu mă duc la mieluți, eu nu mă duc la școală”.Râde și bunicul Ion, râde și bunica Ana, râde și mama, Petronela, râdem și noi. Andrei e singurul serios, un omuleț mic și blond, care știe bine ce vrea, oricât ar încerca bunica lui să-i spună că "dacă o să faci școală, ajungi domn, dacă nu faci, rămâi cu berbecuții”. O să facă școală, în Blandiana, părinții lui au casă acolo, e mai simplu așa, mai la îndemână. Mulți oameni din Răcătău locuiesc jos pe timp de iarnă. "Că-i greu aici, dar de dus, nu m-aș da dus niciodată”. Ion Vlad întinde mâna și-mi arată pământul lui. "Cât vezi cu ochii și mai mult de atât. Că e de muncă, dar nimeni de la noi nu s-o speriat vreodată de muncă”. Apoi ar mai fi și cel mai important loc al satului. Mergem încet în urma lui, deschidem și închidem porți de lemn. Ajungem la biserica semeață, ardelenească, în care preotul slujește o dată la trei săptămâni, pentru cele 10 familii din Răcătău. "O săptămână îi dus în Bulbucu, alta-i în Ceru Băcăinți”. Ion Vlad merge cu el. Preotul, venit de departe, din Maramureș, îi e prieten de ani buni; locuiește cu el, în casa din Răcătău. Ion Vlad cântă în strană și e mândru de asta. Ne arată acoperișul bisericii, e nou. Ne arată tencuiala scorojită, "aici și aici”, toate reparațiile pe care satul o să le facă în curând. "Aici ne adunăm cu toții, câți suntem, câți om mai fi. Aici e comoara noastră”. Aici, sus, în Răcătău, în inima lumii, lângă Piatra Tomii, unde acum 5000 de ani au început lucrurile și încă nu s-au sfârșit, aici, unde oamenii sunt bogați, fără să aibă nevoie de comorile de aur de la picioarele lor.
Ne suim în mașină. Deschidem și închidem porți. Ne așteaptă un drum lung, greu și întortocheat, despre care indicatoarele n-or să spună niciodată nimic.