Un artist al bidinelei
- Dacă cineva ți-ar fi spus, cu un an înaintea plecării, că vei emigra în Australia, te vei lăsa de muzică și vei lucra ca zugrav, ce i-ai fi răspuns?
- Hai să lămurim lucrurile. Voiam să plec cât mai departe de trupă, eram mult prea dezamăgit de felul în care se schimbaseră lucrurile, de mult nu mai era ce trebuie. Mă refer la relațiile între noi, membrii trupei, la felul în care mă simțeam între ei. Muzica mergea înainte, dar și ea avea de suferit, nu mai exista feelingul. Dezamăgirea era atât de mare, încât nici nu mai aveam puterea să o iau de la capăt, cu altă trupă. Voiam doar să nu-i mai văd, să fiu departe. Aveam de ales între State și Australia, iar cea mai eficientă soluție, financiar vorbind, s-a dovedit a fi Australia. N-a fost ușor, m-am perpelit șase luni până m-am hotărât, apoi mi-am luat soția și am plecat. Ea era deja însărcinată în luna a cincea.
- Vestea că ai plecat a fost o dublă surpriză, multă lume nici nu știa că te-ai căsătorit.
- Ne-am cunoscut în '99, la un concert în Clubul Phoenix din Constanța. Am văzut-o în public, după concert am intrat în vorbă și, în rest, știi cum e... Nebunia era distanța între Arad și Constanța, 900 de kilometri, până când am pus mâna pe telefon și i-am spus să vină la Arad. Nu simt că m-a schimbat căsătoria, sau faptul că sunt tată, doar că am o responsabilitate față de familie.
- Ați ajuns împreună la capătul lumii, fără să cunoașteți pe nimeni acolo...
- Amândoi am avut sentimentul că ne-am mai născut o dată, că am luat-o de la zero. Totul era altfel, diferit de ceea ce știam. Aici era simplu, coborai joi dimineață din bloc, musai te întâlneai cu careva, "Ce faci, hai la o cafea”. Acolo-i alt sistem, e plictiseală mare. Am încercat să intrăm în comunitatea românească, apoi am renunțat. Avem două-trei familii de români cu care ne vizităm, în rest, cu croații și cu sârbii ne înțelegem cel mai bine. Înainte de accident, eu eram un tip ceva mai sociabil, după aia am simțit că poate nu mai merită să bei și să-ți pierzi nopțile, m-am mai cumințit. Odată ajuns în Australia, mai important decât relațiile sociale este să te apuci de lucru. Eu aici uram orice altă meserie în afară de cântat. Acolo am devenit zugrav, habar n-aveam să țin pensula aia în mână, dar se pare că sunt bun în tot ce fac, se prinde de mine și fac bine, iar acum sunt un artist al bidinelei (râde). Am o firmă, primesc comenzi, îmi caut oameni pe internet și pornesc la treabă. Financiar o ducem bine.
- În interviul precedent ne spuneai că atunci când ai intrat în prima trupă, ai simțit că asta e menirea ta în viață, să cânți, să fii pe scenă. N-a fost frustrant să stai departe de muzică?
- Hotărârea era luată, trebuia să îmi susțin financiar familia. Veneam obosit de la muncă, la șase seara începe să se întunece, la nouă deja îți cad ochii în gură de somn, și a doua zi începe iar munca. La sfârșit de săptămână, mergem în vizită la familiile de care îți spuneam, sau mă urc pe motocicletă și-mi văd de drum. Suntem înconjurați de deșert, dar într-o oră poți ajunge la ocean, și tot într-o oră la munte. Mă urc pe Harley și merg încotro văd cu ochii. La jumătate de an de la stabilirea acolo, am încercat să văd ce-i cu lumea lor muzicală, dar nivelul e atât de scăzut, că am renunțat la idee. Orice trupă ridică un pic ștacheta pleacă în State sau în Anglia.
- Copiii știu cine ești, au și ei talent muzical?
- Unul dintre prietenii noștri are un studio muzical și am o filmare cu copiii mei. Fata dă serios la tobe, are ritm, și băiatul e cu chitara în brațe, sunt haioși, trebuie să-i vezi. Cel mic are trei ani, iar fata are nouă. Mi-a ascultat discurile, știe la ce nivel am fost aici și mai sunt. Pe 6 august a fost ziua ei, i-ar fi plăcut foarte mult să fie la concertul din Vama Veche, nu m-a văzut niciodată pe scenă, dar ar fi fost foarte complicat să meargă peste tot cu mine în iureșul ăsta. Au fost de câteva ori în România, la Arad și la Constanța și, cu copiii de la bloc, au reușit să învețe repede toate dedesubturile limbii române. Noi, oricum, acasă vorbim numai în română, dar în rest, la grădiniță, la școală, pe stradă, se vorbește numai în engleză.
- Ți-a fost dor de casă?
- A trebuit să stau în Australia doi ani și jumătate până ce am primit cetățenia, după aia am putut să mă întorc. Trebuia să mă întorc, chiar dacă pentru asta veneam pe jos, în zbor sau înot. Un prieten m-a avertizat că s-ar putea să am o surpriză neplăcută, să nu mă mai simt acasă nici aici, și nici acolo, și, în parte, a avut dreptate.
"Rockul nu a murit și nu va muri vreodată”
- Ce ai zis când soția ta, întoarsă din România, ți-a povestit că s-a întâlnit întâmplător cu Tavi Iepan și că s-ar putea să faceți o trupă împreună?
- Mai întâi, eu nu cred în coincidențe sau în întâlniri întâmplătoare, toate au un rost, se întâmplă pentru că așa trebuie. Când mi-a spus, prima mea reacție a fost: "Bine, când plec? Când ne apucăm de treabă?”. Pe Tavi îl cunoscusem la mare, în '89, când am intrat în trupă, știam că a scris toate piesele alea bune pe care le-am cântat ani la rândul. Iar acum, când mi-a trimis variantele noi, mi-au plăcut și mai mult, le-am simțit foarte actuale. Anul trecut am tras singur vocea pentru disc în Timișoara, ceea ce a fost un pic ciudat, dar în vara asta m-am întâlnit cu băieții pentru repetiții intense și pentru primele concerte.
- Cum a fost să urci din nou pe scenă, să reintri în matcă?
- Când m-am întâlnit cu colegii din Rezident EX eram înlemnit de frică. Nu mai cântasem de opt ani și jumătate cu o trupă, nu știam cum funcționează, dacă mai merge vocea. Am închis ochii și am început să cânt, iar când am terminat, i-am deschis. Băieții mă băteau pe umăr și-mi ziceau: "Bă, da bine mai cânți, bă, ce tare!”, iar eu "Da, da, știu, desigur, mulțumesc”, dar în sinea mea, simțeam că mi s-a luat o uriașă piatră de pe inimă, că pot să cânt. La primul nostru concert, în Ungaria, un soi de repetiție cu public, am urcat pe scenă cu mâinile în buzunare să nu se vadă cât de tare îmi tremură. Apoi, după un minut, totul a reintrat în normal.
"Nu am pe cine să păcălesc. Știu că viața mea e aici”
- Cum ai regăsit lumea muzicală românească?
- Partea bună e că trupele o duc mai bine financiar, nu sunt plătite ca în occident, dar sunt bani buni. Partea proastă e că nu se mai cântă rock, se cântă manele și tot tacâmul de muzică de rahat. Acum 20 de ani eram o grămadă de trupe rock, acum fie au dispărut, fie au trecut la alt registru. Asta, pentru că mass-media bagă oamenilor pe gât numai gunoaie, numai asta auzi la radiourile și la televiziunile românești. Știu că un om nu poate schimba lumea, dar noi, cu Rezident EX, vrem să schimbăm optica în ceea ce privește muzica rock, că asta mă doare pe mine. Aici, la Vama Veche, festivalul a început la șapte seara, iar noi am intrat ultimii, de la ora două. Dacă oamenii au rămas în fața scenei spre patru dimineața, înseamnă că au rămas doar pentru noi, care cântăm hard-n-heavy. Iar asta e foarte important pentru mine. Pentru că arată că oamenii așteaptă și au nevoie de muzica asta, că rockul trăiește, nu a murit și nu va muri vreodată.
- Spectatorii au strigat în repetate rânduri să nu mai pleci, că aici e locul tău.
- Avem două discuri de scos cu Rezident Ex și vrem să continuăm, anul ce urmează, cu o nouă serie de concerte. Însă copiii mei sunt născuți în Australia și cred că acolo au șanse mai mari să reușească în viață, să crească într-o țară civilizată. Eu nu am renunțat la cetățenia română, și dacă ar fi după mine, mâine aș reveni cu totul aici. E țara mea, îi știu bubele și mentalitățile și tot în România aș vrea să fiu. Nu am pe cine să păcălesc, știu că viața mea e aici.
Carte de vizită
Ovidiu Ioncu s-a născut pe 18 august 1966 la Arad. Porecla - numele faimosului golgeter argentinian de la sfârșitul anilor '70 - și-a căpătat-o în perioada în care juca fotbal la juniorii echipei UTA. În clasa a zecea a înființat, împreună cu câțiva colegi, prima trupă de rock, ce avea să ia numele "Capricorn”. În 1989 se alătură formației timișorene Cargo, care devine una dintre cele mai apreciate trupe rock din România. În 1995 are un accident de motocicletă ce-i pune cariera în pericol, iar fanii și colegii de breaslă își arată solidaritatea într-un concert la Sala Polivalentă din București, unde cântă nume precum Vali Sterian, Iris, A.G. Weinberger. Într-un interviu acordat "Formulei AS”, în 1999, declară că relațiile din cadrul trupei nu mai sunt atât de strânse, dar că se vor lipi la loc. Nu s-a întâmplat așa și, în 2003, s-a stabilit în Brisbane, Australia. După o pauză de nouă ani, în vara lui 2012, revine pe scenă alături de instrumentiști de marcă, bănățeni ce trăiesc în Germania, Franța și Ungaria. Primul single al trupei Rezident Ex conține piesele "Povestiri din gară” și "Catedrala sufletului”. Pe 21 septembrie, Rezident Ex va susține un prim concert la București, la Arenele Romane.