Damian Drăghici - "Problema romilor trebuie rezolvată local, cu cizmele în picioare”

Virtuoz al naiului, muzician de jazz, lăutar neîmblânzit, rupând scena cu toba de gât, Damian Drăghici a schimbat sărbătoarea şi libertatea pe o funcţie de... bugetar, cu program la birou. Inima lui, aşa de fierbinte, arde acum pentru interesul etniei lui ţigăneşti

"Am vrut să mă implic mult mai intens şi în problemele stricte ale ţiganilor mei”

- Damian, ţi-ai tăiat pletele, ai pus naiul şi toba în pod, ai lăsat scena şi America, devenind func­ţio­nar public. Năvalnicul artist e acum la birou. Ce s-a întâmplat?

- Sunt mai multe explicaţii pentru transformarea asta a mea, dar cea mai importantă din ele este că mu­zi­ca nu mă mai făcea fericit. Am trăit intens fiecare eta­pă a vieţii mele artistice, am vrut neapărat să mai fac un album de jazz, la care visam de mult, am realizat şi acest lucru. După ultimul concert, pe care l-am susţinut cu marele violonist Nigel Kennedy, am pus punct mu­zicii şi m-am implicat foar­te mult în activitatea fundaţiei mele de ajuto­rare a copiilor defa­vo­rizaţi, "Bright Light”. Nu ne ocupăm numai de co­piii romi în cadrul acestei fundaţii, ci de toţi copiii defavorizaţi din România (ar fi culmea ca tocmai eu să fac discriminări...). De asta m-am ocupat în ultimul an şi jumătate, cu toată inima şi puterea mea. Apoi, am vrut să mă implic mult mai intens şi în problemele stricte ale ţiganilor mei, care se ştie că nu sunt deloc puţine. Am încercat pe toate păr­ţile, dar când o uşă mi se deschidea, alta mi se trân­­tea în faţă. Am in­sis­tat foarte mult, iar apoi mi-am dat seama că atâta vre­­me cât vei fi o per­soa­nă particulară, fie ea şi un artist cunoscut, nu eşti cu adevărat ascultat sau ţi se fac promisiuni deşarte. Celebritatea, se­rio­zitatea, insistenţa nu sunt suficiente, trebuie să ajungi într-o poziţie de pe care tu să fii cel care poate lua decizii. Aveam, aşadar, nevoie de o funcţie prin care să mă pot ocupa de problema romilor, ca repre­zen­tant al ad­mi­nistraţiei publice. Nu fac po­litică, mă consider ceea ce se numeşte "tehnocrat”, dar funcţia mea este acum de Consilier de Stat al primului mi­nistru pe pro­blemele romilor. Dar, crede-mă, că e artă sau şedinţe la birou, pa­siunea mea pentru ceea ce fac în viaţă este şi va ră­mâne aceeaşi.

- Ce faci concret în această funcţie?

- Încerc să uşurez integrarea romilor în societatea românească, urmărind nişte direcţii pe care eu le consider deosebit de importante: educaţie, locuri de muncă, locuinţe şi sănătate. Poate altcineva le-ar aşeza în altă ordine, mie însă aceasta mi se pare cea firească. Dacă vrem să schimbăm mentalitatea generaţiei vii­toa­re, numai prin educaţie o putem face. Acest lucru e cu atât mai important printre romi, unde un procent covârşitor nu are educaţia minimă de care ar fi nevoie. Nu mai trebuie să existe cazuri singulare de ţigan cu carte. Toţi ar trebui să ştie suficient încât să poată găsi de muncă şi să se poată astfel întreţine, ca orice ce­tă­ţean al acestei ţări. Al doilea aspect important sunt locu­rile de muncă. Ele trebuie să existe înaintea locu­inţelor, pentru ca romii să-şi poată permite să aibă grijă de acele locuinţe, să poată plăti chiria, cheltuielile. Este obligatoriu ca ei să devină cetăţeni responsabili. Apoi urmează locuinţele şi sănătatea. Iar prin sănătate, nu mă refer la asistenţă socială, ţin foarte mult să men­ţio­nez acest lucru. Dacă oferim pur şi simplu ajutor social, cădem iarăşi în aceeaşi plasă: aceea de a-i da omu­lui ceva degeaba.Nu! Cetăţeanul rom trebuie să de­vină contribuabil, responsabil. Numai aşa îi va creş­te cu adevărat respectul de sine, numai aşa se va inte­gra cu adevărat printre români.

- Nu e prima dată când se încearcă o integrare socială a romilor. Au existat numeroase iniţiative, chiar şi inter­naţionale. De ce n-au avut succes?

- Nu pot spune că ştiu absolut toată istoria ţiganilor din România, dar încerc să fac o sinteză. Noi, romii, am trăit foarte mult timp în sclavie, mai mult decât oricine. Pe la 1860, Alecsandri şi-a eliberat ţiganii care lucrau pe pământurile lui. După două săptămâni, s-au întors dezorientaţi total, că nu ştiau încotro s-o apuce. Atunci Alecsandri le-a dat pământ şi i-a lăsat să-l lu­creze. Lumea a evoluat, iar pe la 1900, toţi romii erau dezrobiţi. Patruzeci şi cinci de ani s-au descurcat cum au putut, au devenit lăutari, meşteşugari, iar apoi li s-a făcut un rău mai mare decât sclavia: comunismul. Oferindu-le case în schimbul angajării prin fabrici, romilor li s-a dat falsa impresie că ar fi proprietari, deşi erau simpli chiriaşi ai statului. După anii '90, însă, a venit tot statul şi le-a luat tot. Şi azi în­tâlnesc bieţi bătrâni care îmi arată câte o hârtie din anii 1960 şi zic că ei sunt pro­prie­tari pe petecul lor de pământ, când pe ea scrie clar că e un sim­plu chi­riaş. Iar petecul acela de pă­mânt, în adevăr, nu este al bie­tu­lui ţigan, dar cred că dacă statul nu are ne­voie de el, prin prisma fap­tului că omul a stat pe el patru­zeci şi cinci de ani, i-l poa­te lăsa, cu o con­diţie majoră: să-l merite. Să-l lucreze, să-l îngri­jeas­că, să plă­teas­că im­po­zite pe el, să fie res­ponsabil.

Ţigan în ţara minunilor

- Damian, pe lângă ruptura din­tre români şi romi, mai există o alta majoră, chiar în rândul ro­milor: o falie incredibilă între eli­tele voastre (fie ele artistice sau nu) şi pătura de foarte jos.

- În ultimii douăzeci de ani, a exis­tat un număr de romi care (mai ales datorită etniei lor, prin diferite pro­gra­me europene) au primit burse la şcoli din străi­nă­tate, s-au adaptat foarte bine acolo, iar odată întorşi, deşi şi-au asumat condiţia de rom, s-au distan­ţat cul­tu­ral şi spiritual, nu s-au mai putut rea­dap­ta la vieţile di­nainte şi astfel nu au putut crea cu ade­vărat un exem­plu pentru cei din comunităţile lor, un exemplu di­rect.Degeaba avem elite care se întâlnesc numai între ele, precum impresioniştii de la începutul seco­lului, vor­besc în cafenea, la Hilton, despre proiec­tele lor profe­sio­nale, au citit Rousseau şi Dosto­ievski... Con­ver­sa­ţiile lor, oricât de preţioase, nu vor schimba cu nimic lu­mea de jos din care au ple­cat. Trebu­ie să mergi în mijlocul romi­lor, să le vorbeşti în limba lor, să le arăţi concret ce au de făcut, nu să le pre­zinţi di­plomele ta­le şi să le vorbeşti de pro­iecte euro­pene. Îi pierzi aşa. Eu am o con­­vin­gere pe care ţin nea­părat să o rostesc: singura şansă de reuşită în această problemă este să te ocupi de ea la nivel local, nu naţio­nal. În sat. Trebuie să mergi acolo, să stai cu ei, să dormi în­tr-un sat din acela din Mol­dova, vai de mama lui. Dacă nu faci asta, este ca şi cum voi, jur­naliştii de la For­mula AS, aţi scrie repor­taje stând în fo­toliu, din au­zite, de la tele­vizor. Or, eu ştiu că voi cutre­ieraţi ţara la mi­limetru, ca să vedeţi cu ochii voştri ce se întâmplă, ca să-i simţiţi pul­sul cu ade­vă­rat. Aşa tre­buie stu­diată şi pro­blema ro­milor: cu ciz­­mele de cau­ciuc în pi­cioa­re, de acolo, din casele lor.

- Există progrese? Putem spera, cândva, la o ho­ră a unirii între romi şi români?

- Pentru a schimba cu ade­vărat percepţia româ­nilor des­­pre romi şi a romilor des­pre ei înşişi, avem nevoie de un "proiect pilot”. Iată cum arată proiectul meu de su­flet: voi face la început un sat, o co­­munitate compactă de romi, în care ei să aibă acces la educaţie, locuri de muncă, case şi sănătate. Vreau să cre­ez un univers precum acela din filmul "The Truman Show”, al lui Peter Weir, o lume pentru romi, în care totul este posibil. O "ţară a minunilor”, dacă vrei. Aşa cum încercăm cu toţii să le creăm copiilor noştri toate condiţiile materiale şi educaţionale, ca până la opt­spre­zece ani să le crească nişte aripi sufi­cient de mari, încât să poată zbura către propriile lor vieţi, tot aşa trebuie să creăm pentru romi un sprijin până se pun pe pi­cioa­re. Aceasta este responsabilitatea mea ca lider de opi­nie, ca om: să le creez acest sprijin. Chiar am început ce­va concret la Pata Rât, în judeţul Cluj, şi vom con­tinua la Iaşi. Bineînţeles că e nevoie de spri­jinul pri­mă­riilor, al consiliilor, al europenilor, al tuturor, dar e per­fect realizabil. E proiectul meu, e inima mea, dacă va func­ţiona, voi fi în al nouălea cer şi voi şti cu certitu­dine că lucrurile vor merge bine de la sine, după aceea.

"Mă voi muta cu ţiganii mei, un an, doi, trei, până va merge treaba”

- E un vis minunat, dar poate uşor utopic...

- Nu-i da omului un peşte, ci învaţă-l să pescu­ias­că. Aceasta este marea revelaţie pe care am avut-o colindând comunitate după comunitate de romi. Că dacă-i înveţi pe ţigani să pescuiască, o fac cu măiestrie, nu numai pentru ei, ci şi pentru alţii. Astfel, s-ar putea ca într-o zi ei să pescuiască atât de mult, încât să ne fie nouă tuturor folositori. Nu! Nu visez! Uite, acum patruzeci de ani, un aşa-zis visător american zicea "I have a dream” (Am un vis). Acel om era Martin Luther King, şi visul lui era legat de negrii americani. Şi pri­viţi unde sunt acum cetăţenii de culoare în societatea americană. Erau la fel de jos ca noi, romii, iar acum sunt per­fect integraţi, ba chiar au pri­mul preşedinte de culoa­re. Pu­tem trăi un miracol ase­mă­­nă­tor, cu ajutorul ro­mânilor. Ro­mânii prin definiţie sunt oa­meni tole­ranţi, oameni care tră­iesc de sute de ani alături de noi, romii, şi vor sigur să ne aju­te. Mult mai mult decât eu­ropenii. Un prim pas este să-i scoatem pe romi puţin din me­diul lor, să aibă şi alte exem­ple decât cele ale fa­mi­liei şi isto­riei lor. Uite, eu da­că nu aş fi plecat, nu din Ro­mânia, ci de lângă familia mea, aş fi rămas la fel ca atâ­ţia şi atâţia ţigani.Sunt născut în mijlocul lor, dar, precum bine ştii, pentru că eşti una dintre primele persoane care mi-a luat un interviu după ce m-am în­tors în România, am ve­nit dezintegrat. Am venit din­tr-o cultură americană, în care mă integrasem atât de bine, cameleonic de-a drep­tul, încât uitasem nu numai că sunt rom, ci şi că sunt român. În primele şase-opt luni m-am făcut din nou român, în următoarele opt m-am făcut ţigan adevărat, în ur­mătorii ani am trăit ca ţi­ganii şi am renăscut acolo un­de mă născusem. La rădăcini. Dacă acum şase ani mi se ofe­rea să fac ceea ce fac acum, nu aş fi fost capabil. Pentru că aş fi văzut lucrurile din afară, superficial. Acum sunt gata să fac acest lucru, acum sunt gata să trăiesc prin­tre ţigani. Eu nu voi urmări desfăşurarea acestui proiect din biroul meu de la Palatul Vic­to­ria. Nu. Mă voi muta, cu ţiganii mei, un an, doi, trei, până va merge treaba.

- În final, o curiozitate personală: chiar nu ţi-e dor de muzică?

- Nu mi-e dor de muzică. Absolut deloc. Particip cu plăcere la orice fel de concert caritabil, în care ştiu exact unde se duc fondurile. Eu mă con­sider un volun­tar al socie­tăţii, funcţia pe care o deţin acum nu-mi ia nimic din acest statut, în care eu m-am simţit mereu confortabil şi împlinit.