Hollywood-ul este o fortăreaţă greu de cucerit. Puţini români au reuşit să arboreze steagul României deasupra cetăţii de unde se dă ora exactă în lumea mondială a cinematografiei. Alex Rotaru a găsit calea potrivită... Cu rădăcini pe măsură - copil de actor şi de dramaturg - Alex a debutat în cinematografie la vârsta de 9 ani. Şi-a făcut ucenicia copilărind printre "cireşari”, făcând parte din distribuţia cunoscutei trilogii, din anii '80, "Cireşarii” ("Cireşarii”, "Aripi de zăpadă” şi "Cetatea ascunsă”), după care, în anul 1992, şi-a făcut bocceluţa şi a plecat în căutarea succesului pe "pământul făgăduinţei”, pe care scria USA. A fost primul român acceptat cu bursă de merit integrală, de către prestigioasa universitate MIT (Massachusetts Institute of Technology), aflată în Top 3 în lume, pe care a absolvit-o cu "highest honors”, fiind şef de promoţie! Dar, deşi studia fizica, a cotit-o către cea de a 7-a artă, făcând multiple studii de masterat, la University of Southern California, School of Cinematic Arts în Los Angeles, în regie, scenaristică, producţie, montaj, imagine, sunet şi chiar şi actorie, la USC SCA, celebra şcoală a lui Steven Spielberg, George Lucas, Robert Zemekis şi Ron Howard. Eforturile sale academice au fost încununate de succes şi au fost răsplătite cu titlul de Master of Fine Arts in Film/TV Production. Acum lucrează cu nume de rezonanţă din lumea hollywoodiană. Amintesc câţiva dintre aceşti "heavyweights”: Ian McKellen, Michael York, Kevin Spacey, Richard Dreyfuss, Van Cliburn, Marilyn Manson, Hugh Hefner sau Val Kilmer.
Alex Rotaru este unul dintre cei mai buni documentarişti de la Hollywood şi nu ar fi exclus ca în anii următori să vedem numele său încrustat pe una din râvnitele statuete OSCAR, fie pentru documentar, fie, cine ştie, chiar pentru film de ficţiune! De mai bine de 10 ani, Alex locuieşte pe coasta Oceanului Pacific, în Beverly Hills, într-o locaţie paradisiacă - locul unde s-a filmat celebrul serial "Beverly Hills - 90210”. Recent, am avut plăcerea să stau de vorbă cu el, un român care menţine steagul României pe cele mai înalte catarge ale industriei filmului, steag arborat pe redutabila fortăreaţă numită Hollywood. Un veritabil premiant al României.
"Unele mistere merită păstrate”
- Te rog să îmi spui, în câteva fraze, cine este Alex Rotaru...
- M-am născut în Bucureşti, dintr-o mamă actriţă, Maria Rotaru, şi un tată dramaturg - Eugen Rotaru, şi am avut parte de o copilărie extrem de plină, norocoasă şi aventuroasă. Am avut şansa de a fi actor de film încă din copilărie; dar şi membru al lotului olimpic naţional de fizică, în adolescenţă; iar la prima tinereţe, student în America. Înainte de obţinerea licenţei ca şef de promoţie al departamentului de fizică al MIT, am gustat experienţa unui stagiu de studiu al filmului la Sorbona. Sub influenţa acestuia, după facultate, mi-am întrerupt doctoratul în fizică şi m-am transferat la şcoala de regie a USC, pentru masteratul în cinema. M-am stabilit apoi la Los Angeles, oraşul marii mele iubiri, profesând în prezent ca regizor, producător, scenarist şi, uneori, actor.
- Nu pot să nu te întreb şi despre experienţa ta din trilogia "Cireşarii”, regizată de Adrian Petringenaru, unde ai interpretat rolul lui Dan. Ce a reprezentat pentru tine acest rol? Regreţi că nu ai continuat o carieră în actorie?
- Experienţele de pe platourile de filmare pentru "Cireşarii”, "Aripi de Zăpadă” şi "Cetatea Ascunsă” au fost printre cele mai frumoase şi importante din întreaga mea viaţă; au hrănit puternic în mine dorinţa de a face film, dorinţă sădită de simplul fapt de a fi copilărit printre oameni de prim rang din teatrul şi cinematografia română. Simţul aventurii creaţiei unui film s-a-ntipărit de-a pururi în mine, fie că este vorba de lucrul pe platou, deplasarea într-o prospecţie, discuţiile cu actorii sau colaboratorii ori, pur şi simplu, actul de a sta de vorbă cu propria mea imaginaţie. Iar de aici şi până la a îndrăzni să întind pasul spre Los Angeles n-a mai fost decât distanţa dintre obsesie şi ocazie. Cât despre regrete, nu am. Actoria îmi place enorm (ca menire expresivă, dar mai puţin ca monogamie profesională), şi cred că pot lucra pe scenă sau în faţa aparatului de filmat la orice vârstă, dacă îmi place rolul şi există oferta. De exemplu, chiar săptămâna aceasta, am acceptat să joc un rol destul de important, într-un film de artă francez, care va rula atât în mari muzee de artă modernă (ca "Armand Hammer” în Los Angeles), cât şi în cinematografe din America. Nu-mi pot imagina viaţa fără impulsul actoricesc, dar, să fiu sincer, nici nu mi-o pot imagina cedându-i în întregime.
- Pe când erai încă în România, ţi s-a oferit un rol în celebrul film "Liceenii”, pe care însă l-ai refuzat din cauza părinţilor, care au considerat că este mai bine să te concentrezi pe activitatea şcolară, cu prioritate, pe fizică... Poate dacă acceptai rolul din "Liceenii”, nu ai mai fi ajuns şef de promoţie la MIT...
- Ţin minte, cu extremă claritate, momentul în care regizorul Nicolae Corjos m-a sunat să mă invite să joc în "Liceenii”. Eram în clasa a X-a şi tocmai aflasem că luasem premiul de interpretare masculină la Festivalul de Film pentru Copii şi Tineret de la Piatra Neamţ, cu rolul din "Cetatea Ascunsă”... S-a-ntâmplat că eram acasă şi am răspuns la telefon. Am ascultat cu surprindere oferta lui Corjos: era vorba de un rol principal, foarte important în noul lui film, "Liceenii”, şi nu se punea problema unei audiţii, rolul îmi era oferit direct. Deşi aş fi putut decide de capul meu - slavă Domnului, o mai făcusem de atâtea ori - nu ştiu de ce în acel moment instinctul m-a îndemnat să-l chem pe tata şi să-i înmânez telefonul. "Anul ăsta Alex are de studiat pentru treapta a II-a,” a precizat tata, după ce s-a salutat şi a vorbit puţin cu Nicolae Corjos, iar apoi, ţintuindu-mi privirea în a lui, parcă pentru a-mi opri un posibil regret, a adăugat: "Aşa încât ne pare rău, dar nu poate să facă un film acum”. După câteva politeţuri, convorbirea lua sfârşit. În mod straniu, nu am simţit regret, nici pe moment, nici mai târziu, când am văzut "Liceenii” şi uriaşul lui succes. Poate datorită faptului că între timp devenisem extrem de pasionat de fizică şi matematică. La Sf. Sava, unde eram elev, concurenţa pe subiectele acestea era acerbă, şi mie întotdeauna mi-au plăcut competiţiile - cu cât mai dificile, cu atât mai bine. N-am aflat nici până în ziua de azi despre ce rol era vorba, şi nici nu sunt curios. Unele mistere merită păstrate.
"Geniu şi tradiţie”
- Cum ţi se pare sistemul de învăţământ din Statele Unite? Cum ai fost primit şi acceptat de către profesori şi colegi, ca român?
- Norocul şi destinul au conspirat să mă pună în situaţia de a studia la două dintre cele mai puternice instituţii de învăţământ superior din lume. Ceea ce mi s-a părut fantastic la MIT era atmosfera aproape palpabilă de geniu şi tradiţie, iar ca sistem, în general, insistenţa pe rotunjirea studiilor. Prin asta înţeleg cerinţa ca cei care studiau domenii ştiinţifice să aibă şi un procent din studii dedicat domeniilor aşa-zis "umane” - artă, sociologie, istorie, filozofie, lingvistică etc. Această cerinţă m-a abilitat să studiez serios film, muzică şi istorie chiar la MIT, şi, paradoxal, mi-a facilitat pregătirea umanistă universitară de care aveam nevoie ca să părăsesc apoi fizica şi să intru pe făgaşul filmului!
Forţa USC-ului constă, de asemenea, în tradiţie şi în profesorii săi extraordinari, profesionişti de vârf din Hollywood, care între proiecte vin să predea un an sau doi. Sentimentul competiţiei şi colaborării erau induse în noi în egală măsură, prin faptul că toţi studenţii de la regie erau obligaţi să lucreze ca operatori sau sunetişti, monteuri sau asistenţi la filmele altora: o pregătire optimă, pentru o industrie în care multe personalităţi de primă mărime trebuie să colaboreze zilnic, fără să cedeze nervos. În ce priveşte acomodarea, primirea pe care ambele locuri mi-au făcut-o, a fost extraordinară. Niciunde nu m-am simţit mai protejat şi ajutat ca în mediul academic american. Poate că nu se ştia exact atunci ce-i cu România (am auzit-o pe viu şi eu pe aia cu "Capitala voastră este la Budapesta, nu?”; am fost întrebat dacă îi cunosc personal pe Nadia Comăneci, Hagi sau Năstase, şi chiar dacă sunt strănepotul lui Dracula...), dar asta era în anii '90 şi între timp multe s-au schimbat în ceea ce priveşte percepţia României în SUA. Din punctul meu de vedere, calitatea esenţială a învăţământului american este aceea că sistemul oferă studentului şansa de a se răzgândi şi de a-şi schimba direcţia de studiu, chiar şi radical, la o etapă care poate fi percepută ca tardivă în alte părţi ale lumii. În plus, sistemul împinge înainte şi răsplăteşte, fără echivoc, valoarea.
- Peste succesul studiilor pe care le-ai făcut se suprapune şi şansa de a intra în pâine imediat. Care sunt filmele documentare realizate de tine până acum şi cu cine colaborezi în lumea de la Hollywood?
- Încă din timpul studiilor de la USC am început să fiu angajat ca scenarist şi, mai-mai că mi-am luat nasul la purtare, pentru că eram singurul dintr-o promoţie de 45 de oameni care deja era plătit să scrie, şi asta în limba engleză, care nu este limba mea maternă.Paradoxal, însă, îmi era teamă de lumea reală a Hollywood-ului şi adăstam la umbra culoarelor universităţii, luând aproape toate cursurile posibile pentru toate direcţiile de masterat (regie, scenaristică, imagine, montaj, sunet, producţie, plus studiile suplimentare de actorie, muzică şi design vizual). După ce am fost rugat de profesori, cu multă blândeţe, să-mi iau, totuşi, diploma(ele) şi zborul, având în vedere că lucram deja în industrie, ca scenarist profesionist, nu a mai durat mult până mi-am dat seama că zona scenariilor de film nu era de mine. Duceam dorul platoului. M-am reîntors pentru sfaturi la foştii mei profesori de la USC, care, după cum mi-a fost norocul, erau nişte regizori şi producători cu multe nominalizări şi câştiguri la box office, cu precădere la mentorul meu, Mark J. Harris, care are trei statuete ale unchiului OSCAR. Toţi mi-au recomandat să mă reîntorc către producţie, dându-mi două căi de ales: film de ficţiune sau film documentar.
Am ales documentarul, ştiindu-mă nesubordonat şi nerăbdător, însă având şi conştiinţa faptului că nu voi renunţa niciodată la filmul de ficţiune. Mark m-a trimis să lucrez cu bătrânul Mel Stuart, un mare regizor şi producător din perioada clasică a televiziunii americane, care în mod paradoxal îmi era cunoscut din copilărie, datorită unor seriale şi filme difuzate în România comunistă, precum "The Chisholms”, "Dacă e marţi, e Belgia” şi, bineînţeles "Willy Wonka and the Chocolate Factory”. După câţiva ani, în care am făcut o duzină de filme alături de Mel Stuart, am decis să încep regia, întâi de filme documentare. Nu vreau să vorbesc despre toate. "Kids With Cameras” ("Copii cu aparate de filmat”), de exemplu, un film despre un grup de copii autişti care fac filme şi terapie prin filme, a fost selecţionat şi a câştigat câteva festivaluri, inclusiv Monaco. "They Came To Play” ("Au venit ca să caute”), o peliculă despre concursul de pianişti amatori Van Cliburn, a fost selecţionat şi a câştigat mai multe festivaluri, inclusiv B-EST Film Fest şi Ft. Lauderdale. A rulat în cinematografele din America şi pe canalul de televiziune publică PBS. Selecţionat de New York Times drept "Critic's Choice”. În fine, "Shakespeare High” ("Şcoala lui Shakespeare”) este un film despre cel mai vechi concurs de teatru shakespearian pentru tineri din America.Produs alături de Kevin Spacey, avându-i în distribuţie şi pe Richard Dreyfuss, Val Kilmer şi Mare Winningham, filmul a avut premiera la Tribeca, a câştigat un premiu al publicului la Palm Springs şi a fost selecţionat şi a câştigat la un număr relativ mare de alte festivaluri. De asemenea, a rulat în cinematografele din SUA, şi începând din 13 septembrie va rula şi pe canalul Showtime. Şi fiindcă m-ai întrebat cu cine colaborez, pe lângă actorii menţionaţi deja, am lucrat cu Sir Ian McKellen, Michael York, Darren Criss, şi am cunoscut pe mulţi alţii, inclusiv pe Robert de Niro.
- Eşti ambasador cultural al USA în lume. Ce implică acest titlu?
- Cea mai înaltă onoare profesională pe care am primit-o până acum este includerea mea în programele culturale ale Departamentului de Stat american, sub direcţia lui Hillary Clinton. "American Documentary Showcase” şi "American Film Showcase” sunt programe care aleg în fiecare an 15-20 de documentare independente, produse şi/sau regizate de cetăţeni americani, care să reprezinte valori tipic americane, prin călătorii în toată lumea, în care cei aleşi au titlul neoficial de ambasadori culturali ai Americii. Un detaliu care continuă să mă onoreze este acela că am fost primul şi singurul documentarist ales în acest program care nu era cetăţean american din naştere. În această calitate, de reprezentant cultural al SUA, am călătorit în Kazahstan, Cipru, România şi Liban.
- Anul trecut ai ajuns în România. Cu ce ocazie ai mers acasă?
- Anul trecut, în noiembrie, am fost invitat de ambasada SUA de la Bucureşti să particip la un program sub egida American Documentary Showcase, cu unul din filmele mele, "Kids With Cameras”, dar şi cu alte proiecte personale. A fost un turneu extrem de intens şi interesant, la Bucureşti, Cluj şi Târgu Mureş, cu multe întâlniri cu studenţi, cineaşti, profesori, edili, membri ai presei sau ai programului Fulbright, etc.
- Vizita în România a avut şi o semnificaţie sentimentală...
- Într-adevăr, prietena mea pe atunci, Gabriela Oltean, pe care am cunoscut-o la Los Angeles, este designer şi model de origine română şi se trage din Târgu Mureş. De fapt, ca să fiu sincer, de asta am şi insistat să includ Târgu Mureş pe lista oraşelor din turneu, voiam să profit de ocazie şi să mă prezint cât se poate de bine, alături de ea, în faţa familiei ei, pe care, încă, nu o cunoscusem! Lucrurile au mers foarte bine în turneu, iar când ne-am întors acasă, în Los Angeles, am descoperit că peregrinarea în România ne-a adus şi un alt cadou nesperat - Gabi rămăsese însărcinată (fie la Bucureşti, fie la Târgu Mureş). Între timp, a trecut prin etapele prietenă-logodnică-soţie, iar foarte recent, pe 4 august, a devenit mamă, odată cu naşterea primului nostru fiu, Max. De altfel, ar fi - cred - cazul să le mărturisim cititorilor tăi că în secunda aceasta, eu vorbesc cu tine chiar după ce am sosit de la maternitatea spitalului Cedar Sinai, de unde mi-am adus acasă soţia şi fiul.
- Locuieşti în Beverly Hills, o zonă paradisiacă din zona LA, locul unde s-a filmat celebrul serial "Beverly Hills 90210”. De cât timp stai acolo?
- Am început să frecventez zona în care locuiesc în urmă cu 16 ani. Compania de producţie unde lucram ca student era la marginea liniei de demarcaţie a oraşului Beverly Hills. Acum vreo 7 ani, mi-am mutat biroul chiar în Beverly Hills şi, de 3 ani, atât biroul, cât şi locuinţa sunt aici. Sunt fericit că nu trebuie să conduc maşina, zona este uşor de bătut cu piciorul, un privilegiu care la Los Angeles nu prea există.
- Ce hobby-uri ai? Ce îţi place şi ce nu îţi place în USA?
- A face film profesionist este un hobby în sine! Pe lângă asta, ador muzica şi natura. Pe cât de des pot, mă plimb într-un minunat şi foarte mare parc ascuns între Mulholland Drive şi Coldwater Canyon, o comoară arătată mie prima dată de prietenul meu, scriitorul Petru Popescu, de care mă leagă o veche şi puternică admiraţie. Nu sunt încântat de ideea lipsei de siguranţă socială şi a scumpetei asigurărilor medicale în America, deşi, calitativ, aici medicina este extraordinară. De asemenea, distanţele intra-americane pot fi extrem de obositoare. Trăind în Europa, poţi călători în orice colţ al continentului, la fiecare sfârşit de săptămână. Aici este mult mai greu - spre imposibil. Însă libertatea de expresie, libertatea de a-ţi alege drumul în viaţă, de-a te-nconjura numai de oameni pe care tu îi selectezi, şi de-a-ţi plasa oricât de sus ştacheta succesului personal - toate acestea, chiar dacă nu sunt valori exclusiv americane, rămân tipice acestei ţări. Chiar dacă "The American Dream” a devenit mai greu de atins, el supravieţuieşte, reinventat de fiecare nouă generaţie de imigranţi, în colaborare cu autohtoni.
- Care este reţeta succesului în USA? Cum ai reuşit să îmblânzeşti "monstrul” din Hollywood şi să îl faci să te accepte ca pe unul de-al lor?
- Nu ştiu să existe vreo reţetă universală a succesului. În cazul meu, a contat foarte mult pregătirea de acasă: limba engleză învăţată la sânge şi educaţia cinematografică datorată părinţilor mei şi cercului lor de prieteni. Apoi, şcoala la care am avut norocul să studiez, USC, are un cerc de absolvenţi despre care se spune că dacă ar intra toţi în grevă pentru o zi, în acea zi, toate producţiile de film din America ar fi obligate să se oprească. Nu în ultimul rând, Hollywood-ul este compus din foarte mulţi "venetici”, ca şi mine. În anii '30, erau atât de mulţi imigranţi din estul Europei care lucrau în marile studiouri ca scenarişti, regizori sau producători, încât marele cineast de origine maghiară, Sir Alexander Korda emisese un panseu care figura pe panourile publicitare ale vremii în Hollywood: "It's not enough to be Hungarian; you also need to have talent” ("Nu este suficient să fii ungur; trebuie, de asemenea, să ai talent.”).
- Eşti singurul regizor român care a făcut filme la Hollywood, filme care să fie distribuite în cinematografe?
- Din câte ştiu, de la Jean Negulesco încoace, cu excepţia lui Petru Popescu, care între două din multele lui romane de succes a regizat şi un film, în urmă cu câţiva ani, sunt singurul cineast român care regizează şi produce în prezent filme în circuitul de finanţare hollywoodian, în limba engleză, şi care să aibă distincţia pentru a fi distribuite în cinematografe.
- Ce proiecte de viitor ai?
- Sincer, proiectele mele profesionale nu mi se mai par atât de importante acum, că mi s-a născut un copil... Dar cariera merge înainte, odată cu viaţa... Pe lângă continuarea dezvoltării de proiecte documentare şi de ficţiune, de călătoriile mele ca ambasador cultural, sunt în discuţii să predau un curs de regie la USC curând, şi - poate în primul rând! - mă aflu în derularea producţiei cu primul meu film de ficţiune, finanţat de CNC (Centrul National al Cinematografiei - n.a.), în urma câştigării concursului acestuia. Nu vă spun mai mult, decât că va fi prima oară când CNC produce un film în Hollywood, în limba engleză, şi că am emoţii puternice.