În nopţile ploioase de vară îmi privesc foarte mult mâinile, ca pe un corp străin şi îndepărtat. Le privesc ca pe orice alt obiect transparent, care conţine înăuntrul lui propria imagine răsturnată, propriul lui negativ. Înăuntrul mâinilor mele mi se pare că văd alte mâini. Mă uit la ele ca la acele globuleţe de sticlă pe care atunci când le răstorni, începe să ningă. Numai că în mâinile mele ninge cu mâinile pe care le-am întâlnit cândva, într-o seară cu ploaie, într-o altă parte a timpului.
Stăteam pe balcon şi mă uitam pe rând la cimitir şi la cerul înnorat. Cred că mă gândeam dacă un anume personaj din Truman Capote are dreptate când spune că e mai bine să te uiţi la cer decât să fii în cer şi am simţit că trebuie să ies din casă. Mi-am pus un tricou negru şi m-am îndreptat spre parc. Acolo e un loc care îmi place mult. Este un fel de deal acoperit de pini. Lângă el se află mai multe bănci. Când mă plimb, mă aşez doar pe una dintre ele, mereu pe aceeaşi. Este foarte aproape de apă. Uneori, câţiva peşti vin şi se uită la mine. Şi eu mă uit la ei. Aflăm multe lucruri unii de la alţii. Sau doar mi se pare. Era, cred, aproape miezul nopţii. Mă uitam, deci, pe rând, la pini, la peşti şi la un fel de obiect prelung, care se afla la câţiva metri de mine, în iarbă, şi nu înţelegeam ce anume poate fi. Mi-am zis că ar fi mai bine să nu aflu ce este. Atunci mi-am dat seama că pe o bancă de lângă mine stă o femeie. Din felul în care privea apa părea tristă. Prima oară i-am văzut mâinile. Luminau. Sau doar aşa mi s-a părut mie. Erau învelite într-o lumină nefirească, ireală. Ştiu că m-am uitat ca hipnotizat la mâinile ei. Pur şi simplu, nu mă puteam opri să le privesc. Degetele ei aveau ceva din nisipurile mişcătoare. Chiar dacă păreau adormite pe genunchi, aveam senzaţia că pulsează, că sub pielea degetelor se ascunde o prăpastie în care aş putea să mă prăbuşesc ani în şir. Păreau nişte mâini mai adânci decât oceanele. Aveau ceva liniştitor şi dureros. Am încercat să mă uit la pini. Nu am mai putut. De parcă în ochii şi în tot trupul meu se înfipseseră sute de rădăcini proaspete, crescute din acele degete. Cred că mă uitam numai la mâinile acelei femei. Lacul, dealul, oamenii, parcă ar fi fost răzuiţi cu lama de cineva nevăzut. Atunci am făcut ceva ce nu sunt de obicei în stare să fac: m-am ridicat şi m-am aşezat pe banca ei, fără să îi spun decât atât: "mâinile tale”. Nu am îndrăznit să-i privesc chipul. Mă uitam încontinuu la mâinile ei. Mi se păreau ireale. Deşi nu pot spune nici măcar acum dacă sunt sau nu nişte mâini frumoase. Simţeam că îmi vorbesc într-un limbaj pe care doar mâinile îl pot avea, singurul limbaj care nu se adresează creierului, ci întregului trup, o vorbire pe care o primeşti nemediat, nu prin cuvinte, ci printr-un altceva cu mult mai puternic şi mai intens decât orice vorbire. Simţeam că în acele mâini se află totul, chiar totul - şi fericirea, şi miracolul, şi dragostea, şi tragicul, şi nefericirea, şi spaima cea mai adâncă - că acele mâini erau ceea ce am căutat mereu, fără să ştiu că ceea ce caut sunt mâini şi, mai mult, acele mâini. Nu ţin minte exact ce s-a întâmplat. Mă simţeam ca într-un fel de transă. Cred că am mai spus câteva lucruri, poate absurde. Cuvintele obişnuite mi se părea că nu au ce căuta între noi, acolo, pe bancă.
După o vreme, i-am luat, fără să-mi dau seama, între palmele mele mâinile. Cred că, mai degrabă, mâinile mele s-au dus singure, fără ştirea mea, înspre mâinile ei. Am simţit cum mă umplu de ceva ireal, de o lume de dincolo de orice lume, cum ceva înfricoşător de minunat îmi locuieşte fiecare centimetru de trup, cum mâinile acelea mă umplu de propria lor realitate, cum mâinile acelea, într-un fel inimaginabil pentru mine până atunci, mă decorporalizează, cum aşază o altă fiinţă într-o fiinţă care încetează să se mai recunoască.
Nu ştiu cât am stat aşa. Nu ştiu dacă am vorbit, nu ştiu nimic, doar că am trăit ceva de o ireală intensitate, ceva care nu are legătură cu omenescul, ceva minunat, ţinându-i mâinile în mâinile mele, apoi mâinile ei mişcându-se foarte încet între mâinile mele - de parcă mâinile noastre s-ar fi născut una pe cealaltă în acelaşi timp.
După o vreme în care nu ştiu ce s-a întâmplat, mâinile ei s-au retras dintre mâinile mele. Atunci am simţit o imensă durere în tot corpul, ca şi cum fiecare parte din trupul meu ar fi fost ruptă în două. Mi-a spus: "Înainte să nu mă mai vezi niciodată, primeşte acest obiect”. Atunci nu m-am uitat la el. Voiam să-i spun să rămână, că nu poate pleca, că e totul atât de frumos. Stăteam pe banca aceea şi nu mă puteam mişca, nu o puteam privi, nu puteam face nimic. Nu mai ştiam cum să îmi mişc corpul, la ce foloseşte carnea. Ştiu că mi-a aşezat ceva între palme şi mi-a strâns degetele în jurul acelui obiect rece. Apoi a plecat. Mi se părea imposibil să plece. Pur şi simplu, nu putea pleca. Mâinile ei se aflau încă în mine. Nu putea să plece cu mâinile ei în mine. Iar eu, deşi voiam să mă ridic, să o strig, să o implor, nu puteam face nimic. Stăteam pe o bancă într-un parc, corpul nu mai ştia nimic, mă simţeam ca un ciung fericit şi îngrozit, privindu-şi mâinile proaspăt retezate. Mă simţeam ca cineva care ştie că nu va mai visa nimic niciodată.
Târziu, foarte târziu, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre casă. Mă durea tot corpul. Nu înţelegeam nimic. Ştiam doar că se întâmplase ceva minunat. Avea senzaţia că tocmai pierdusem tot ceea ce putea fi mai frumos în viaţa mea. Mă simţeam foarte singur. Ca atunci când pierzi ultima fiinţă de pe pământ, care ar mai avea mâini, care ar mai putea îmbrăţişa. Mi-am dat seama că am pumnul încleştat. L-am deschis. În palmă ţineam o piatră foarte netedă. Pe piatră scria cu alb, foarte mic:
mâinile noastre
au fost
într-o altă viaţă
doi orbi
care
mângâindu-se
au uitat
că îşi mai doreau
să vadă
(Teodor Dună este autorul volumului de poeme "de-a viul”, apărut la Editura Cartea Românească, în 2010)
Adina Rosetti - 24 de ore de vară
Până atunci, vara nu ţinuse niciodată cu ei.
Atunci când ea îşi scotea capul pe geamul trenului să tragă în piept aerul sărat pentru prima dată, şi-nchidea ochii, îmbătată de plăcere, cu gândul la vacanţa care stătea să-nceapă, el îi apărea în minte, ca o amintire dintr-o realitate paralelă, îl vedea alunecând încetişor într-o barcă, pe un canal umbrit de sălcii, un canal încremenit în care singurele zgomote sunt cele pe care le fac peştii ieşind uşor la suprafaţa apei. N-avea cum să fie prea departe, între o mare şi-o deltă, distanţa nu e prea mare, doar apele sunt altfel, una sărată, cealaltă dulce, şi în diferenţa asta stăteau o groază de lucruri care-i despărţeau. Încerca să-şi imagineze ce face el în timpul ăsta, în timp ce trenul trecea zăngănindu-şi roţile prin porţiunea aceea de drum, înconjurat de două ape, pe-o parte marea, pe alta lacul, dar când deschidea ochii, imaginea se tulbura, şi-atunci ea făcea uşor cu mâna, în aerul fierbinte şi sărat, în speranţa că el, acolo unde era, îi vedea gestul în gând.
În altă vară, în timp ce căldura topea totul în Bucureşti, străzile, casele, apartamentele, amintirile şi speranţele, amestecându-le într-o pastă incadescentă, ea stătea zile-n şir pe canapea, făcându-se din ce în ce mai mare, din ce în ce mai grea, numărând zilele rămase până la momentul în care viaţa ei se va schimba cu totul, se va ordona după nişte reguli încă necunoscute, toate gravitând în jurul făpturii care urma să vină pe lume. Până atunci, îşi păcălea aşteptarea strângând în braţe o carte de la el, în care era vorba despre o mânăstire care se construia în acelaşi timp cu-n aparat bizar de zbor şi, în timp ce se scufunda în istoria lui Baltasar şi-a Blimundei, cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatură, pereţii se scurgeau încet în jurul ei şi simţea, deodată, că el e foarte aproape, deşi mai mult ca sigur, în timpul ăla se afla undeva departe, probabil pe nişte cărări neumblate de munte, ştia precis că aerul e răcoros în jurul lui şi priveliştile largi, că nu sunt betoane şi nu-i asfalt, e înconjurat doar de cer şi de copaci, sub care stătea întins, pe spate, ca să privească norii alunecând deasupra.
Vara a fost anotimpul în care s-au căsătorit, fiecare dintre ei cu altcineva, vara li s-au născut copiii, vara şi-au serbat zilele de naştere, niciodată împreună, trimiţându-şi câte un mesaj stingher, care-ncerca să şteargă distanţele, dar nu reuşea, vara s-au suit fiecare în avioane, trenuri, maşini, bărci şi vapoare, şi-au plecat în lume, întotdeauna separaţi, de parcă ar fi jurat să împlinească o stranie promisiune de a pune cât mai multe distanţe între ei, de-a nu fi niciodată în acelaşi loc şi-n acelaşi timp, de a trasa urme cât mai diferite pe harta lumii, de-a fugi cât mai departe unul de altul, fiecare tânjind în taină ca vara să se îndure la un moment dat de ei şi să le ofere un cadou neaşteptat.
Şi s-a întâmplat o singură dată. Din cine ştie ce capriciu secret, vara aia şi-a făcut pomană cu nişte bieţi amanţi fără noroc, nici măcar nu i-a anunţat că are de gând să facă un armistiţiu şi să-i lase o vreme împreună, într-un soi de no man's land al tandreţii în sfârşit descoperite, a pus pur şi simplu la cale o serie de coincidenţe fericite, a înlăturat grijulie toate piedicile, a potrivit timpul şi cheile, plecările şi sosirile, a şters toate grijile şi spaimele, şi-a domolit până şi căldura, doar ca ei doi să poată avea o zi şi-o noapte împreună. Nu putea să le dea mai mult de-atâta. Şi nici ei n-au cerut, oricum, era de-o generozitate fără margini din partea verii, şi nu se cuvine să fii nemulţumit atunci când primeşti un asemenea cadou, nu se face să strâmbi din nas, e prea puţin, mai vrem, pentru că atunci s-ar putea să ţi se ia, cât ai clipi, darul. Au avut singura lor vacanţă de vară împreună, ceva mai puţin de 24 de ore, pe care le-au împărţit între canapea şi pat. Canapeaua era muntele, iar patul marea. Au urcat cărări imaginare, fiecare pe trupul celuilalt, şi s-au scufundat în adâncurile apelor, s-au lăsat apoi legănaţi de valuri şi mângâiaţi de vânt şi, dacă ar fi avut ceva mai mult timp, e aproape sigur că ar fi reuşit şi să zboare, ar fi plonjat într-o mare de întuneric sclipitor, ţinându-se de mână, şi s-ar fi ridicat apoi foarte sus. Dar n-a mai fost vreme. Vraja a trebuit să se rupă, timpul şi-a reluat scurgerea, şi vieţile lor separate i-au chemat înapoi, i-au prins în vârtejurile lor şi i-au aruncat pe fiecare în altă parte, pe alte drumuri, prin alte încăperi. Iar vara şi-a urmat impasibilă cursul, poate doar ceva mai năvalnică şi mai fierbinte ca în alţi ani...
(Adina Rosetti este autoarea romanului "Deadline”, apărut
la editura Curtea Veche, în 2011)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
