În nopțile ploioase de vară îmi privesc foarte mult mâinile, ca pe un corp străin și îndepărtat. Le privesc ca pe orice alt obiect transparent, care conține înăuntrul lui propria imagine răsturnată, propriul lui negativ. Înăuntrul mâinilor mele mi se pare că văd alte mâini. Mă uit la ele ca la acele globulețe de sticlă pe care atunci când le răstorni, începe să ningă. Numai că în mâinile mele ninge cu mâinile pe care le-am întâlnit cândva, într-o seară cu ploaie, într-o altă parte a timpului.
Stăteam pe balcon și mă uitam pe rând la cimitir și la cerul înnorat. Cred că mă gândeam dacă un anume personaj din Truman Capote are dreptate când spune că e mai bine să te uiți la cer decât să fii în cer și am simțit că trebuie să ies din casă. Mi-am pus un tricou negru și m-am îndreptat spre parc. Acolo e un loc care îmi place mult. Este un fel de deal acoperit de pini. Lângă el se află mai multe bănci. Când mă plimb, mă așez doar pe una dintre ele, mereu pe aceeași. Este foarte aproape de apă. Uneori, câțiva pești vin și se uită la mine. Și eu mă uit la ei. Aflăm multe lucruri unii de la alții. Sau doar mi se pare. Era, cred, aproape miezul nopții. Mă uitam, deci, pe rând, la pini, la pești și la un fel de obiect prelung, care se afla la câțiva metri de mine, în iarbă, și nu înțelegeam ce anume poate fi. Mi-am zis că ar fi mai bine să nu aflu ce este. Atunci mi-am dat seama că pe o bancă de lângă mine stă o femeie. Din felul în care privea apa părea tristă. Prima oară i-am văzut mâinile. Luminau. Sau doar așa mi s-a părut mie. Erau învelite într-o lumină nefirească, ireală. Știu că m-am uitat ca hipnotizat la mâinile ei. Pur și simplu, nu mă puteam opri să le privesc. Degetele ei aveau ceva din nisipurile mișcătoare. Chiar dacă păreau adormite pe genunchi, aveam senzația că pulsează, că sub pielea degetelor se ascunde o prăpastie în care aș putea să mă prăbușesc ani în șir. Păreau niște mâini mai adânci decât oceanele. Aveau ceva liniștitor și dureros. Am încercat să mă uit la pini. Nu am mai putut. De parcă în ochii și în tot trupul meu se înfipseseră sute de rădăcini proaspete, crescute din acele degete. Cred că mă uitam numai la mâinile acelei femei. Lacul, dealul, oamenii, parcă ar fi fost răzuiți cu lama de cineva nevăzut. Atunci am făcut ceva ce nu sunt de obicei în stare să fac: m-am ridicat și m-am așezat pe banca ei, fără să îi spun decât atât: "mâinile tale”. Nu am îndrăznit să-i privesc chipul. Mă uitam încontinuu la mâinile ei. Mi se păreau ireale. Deși nu pot spune nici măcar acum dacă sunt sau nu niște mâini frumoase. Simțeam că îmi vorbesc într-un limbaj pe care doar mâinile îl pot avea, singurul limbaj care nu se adresează creierului, ci întregului trup, o vorbire pe care o primești nemediat, nu prin cuvinte, ci printr-un altceva cu mult mai puternic și mai intens decât orice vorbire. Simțeam că în acele mâini se află totul, chiar totul - și fericirea, și miracolul, și dragostea, și tragicul, și nefericirea, și spaima cea mai adâncă - că acele mâini erau ceea ce am căutat mereu, fără să știu că ceea ce caut sunt mâini și, mai mult, acele mâini. Nu țin minte exact ce s-a întâmplat. Mă simțeam ca într-un fel de transă. Cred că am mai spus câteva lucruri, poate absurde. Cuvintele obișnuite mi se părea că nu au ce căuta între noi, acolo, pe bancă.
După o vreme, i-am luat, fără să-mi dau seama, între palmele mele mâinile. Cred că, mai degrabă, mâinile mele s-au dus singure, fără știrea mea, înspre mâinile ei. Am simțit cum mă umplu de ceva ireal, de o lume de dincolo de orice lume, cum ceva înfricoșător de minunat îmi locuiește fiecare centimetru de trup, cum mâinile acelea mă umplu de propria lor realitate, cum mâinile acelea, într-un fel inimaginabil pentru mine până atunci, mă decorporalizează, cum așază o altă ființă într-o ființă care încetează să se mai recunoască. I-am spus aceleași cuvinte, care mi se păreau atunci singurele cuvinte din lume: "mâinile tale...” și nu am mai putut zice nimic, am rămas așa, pe banca aceea care nu mai era bancă, lângă un lac care nu mai era nici un lac, ci trăind, brusc, într-o lume în care timpul ne ocolea, pentru că nu mai putea exista nici un timp.
Nu știu cât am stat așa. Nu știu dacă am vorbit, nu știu nimic, doar că am trăit ceva de o ireală intensitate, ceva care nu are legătură cu omenescul, ceva minunat, ținându-i mâinile în mâinile mele, apoi mâinile ei mișcându-se foarte încet între mâinile mele - de parcă mâinile noastre s-ar fi născut una pe cealaltă în același timp.
După o vreme în care nu știu ce s-a întâmplat, mâinile ei s-au retras dintre mâinile mele. Atunci am simțit o imensă durere în tot corpul, ca și cum fiecare parte din trupul meu ar fi fost ruptă în două. Mi-a spus: "Înainte să nu mă mai vezi niciodată, primește acest obiect”. Atunci nu m-am uitat la el. Voiam să-i spun să rămână, că nu poate pleca, că e totul atât de frumos. Stăteam pe banca aceea și nu mă puteam mișca, nu o puteam privi, nu puteam face nimic. Nu mai știam cum să îmi mișc corpul, la ce folosește carnea. Știu că mi-a așezat ceva între palme și mi-a strâns degetele în jurul acelui obiect rece. Apoi a plecat. Mi se părea imposibil să plece. Pur și simplu, nu putea pleca. Mâinile ei se aflau încă în mine. Nu putea să plece cu mâinile ei în mine. Iar eu, deși voiam să mă ridic, să o strig, să o implor, nu puteam face nimic. Stăteam pe o bancă într-un parc, corpul nu mai știa nimic, mă simțeam ca un ciung fericit și îngrozit, privindu-și mâinile proaspăt retezate. Mă simțeam ca cineva care știe că nu va mai visa nimic niciodată.
Târziu, foarte târziu, m-am ridicat și m-am îndreptat spre casă. Mă durea tot corpul. Nu înțelegeam nimic. Știam doar că se întâmplase ceva minunat. Avea senzația că tocmai pierdusem tot ceea ce putea fi mai frumos în viața mea. Mă simțeam foarte singur. Ca atunci când pierzi ultima ființă de pe pământ, care ar mai avea mâini, care ar mai putea îmbrățișa. Mi-am dat seama că am pumnul încleștat. L-am deschis. În palmă țineam o piatră foarte netedă. Pe piatră scria cu alb, foarte mic:
mâinile noastre
au fost
într-o altă viață
doi orbi
care
mângâindu-se
au uitat
că își mai doreau
să vadă
(Teodor Dună este autorul volumului de poeme "de-a viul”, apărut la Editura Cartea Românească, în 2010)
Adina Rosetti - 24 de ore de vară
Până atunci, vara nu ținuse niciodată cu ei. I-a aruncat de fiecare dată prin alte locuri, prin alte zări, într-un contratimp desăvârșit, de parcă i-ar fi făcut plăcere să le râdă-n nas, în timp ce le punea piedici, să inventeze plecări neașteptate, concedii niciodată suprapuse, evenimente care să le dea viețile peste cap, poftim, fraierilor!, ați crezut că vara-i numai bună pentru dragoste, așa par să stea lucrurile din cărți și filme, zbenguială-n valurile mării, plimbări tandre pe plajă spre asfințit, numai că realitatea nu-i deloc așa, în realitate vara face numai ce vrea, e o zână crudă și atotputernică care vă scoate limba, amuzându-se să vă trimită pe fiecare în alt colț al lumii, după ce v-a lăsat să credeți că de data asta vă va ajuta, că vă va lăsa, în sfârșit, să aveți o insulă numai a voastră, că va opri timpul în loc pentru câteva zile sau măcar pentru câteva clipe, cât să vă puteți strânge în brațe liniștiți.
Atunci când ea își scotea capul pe geamul trenului să tragă în piept aerul sărat pentru prima dată, și-nchidea ochii, îmbătată de plăcere, cu gândul la vacanța care stătea să-nceapă, el îi apărea în minte, ca o amintire dintr-o realitate paralelă, îl vedea alunecând încetișor într-o barcă, pe un canal umbrit de sălcii, un canal încremenit în care singurele zgomote sunt cele pe care le fac peștii ieșind ușor la suprafața apei. N-avea cum să fie prea departe, între o mare și-o deltă, distanța nu e prea mare, doar apele sunt altfel, una sărată, cealaltă dulce, și în diferența asta stăteau o groază de lucruri care-i despărțeau. Încerca să-și imagineze ce face el în timpul ăsta, în timp ce trenul trecea zăngănindu-și roțile prin porțiunea aceea de drum, înconjurat de două ape, pe-o parte marea, pe alta lacul, dar când deschidea ochii, imaginea se tulbura, și-atunci ea făcea ușor cu mâna, în aerul fierbinte și sărat, în speranța că el, acolo unde era, îi vedea gestul în gând.
În altă vară, în timp ce căldura topea totul în București, străzile, casele, apartamentele, amintirile și speranțele, amestecându-le într-o pastă incadescentă, ea stătea zile-n șir pe canapea, făcându-se din ce în ce mai mare, din ce în ce mai grea, numărând zilele rămase până la momentul în care viața ei se va schimba cu totul, se va ordona după niște reguli încă necunoscute, toate gravitând în jurul făpturii care urma să vină pe lume. Până atunci, își păcălea așteptarea strângând în brațe o carte de la el, în care era vorba despre o mânăstire care se construia în același timp cu-n aparat bizar de zbor și, în timp ce se scufunda în istoria lui Baltasar și-a Blimundei, cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatură, pereții se scurgeau încet în jurul ei și simțea, deodată, că el e foarte aproape, deși mai mult ca sigur, în timpul ăla se afla undeva departe, probabil pe niște cărări neumblate de munte, știa precis că aerul e răcoros în jurul lui și priveliștile largi, că nu sunt betoane și nu-i asfalt, e înconjurat doar de cer și de copaci, sub care stătea întins, pe spate, ca să privească norii alunecând deasupra.
Vara a fost anotimpul în care s-au căsătorit, fiecare dintre ei cu altcineva, vara li s-au născut copiii, vara și-au serbat zilele de naștere, niciodată împreună, trimițându-și câte un mesaj stingher, care-ncerca să șteargă distanțele, dar nu reușea, vara s-au suit fiecare în avioane, trenuri, mașini, bărci și vapoare, și-au plecat în lume, întotdeauna separați, de parcă ar fi jurat să împlinească o stranie promisiune de a pune cât mai multe distanțe între ei, de-a nu fi niciodată în același loc și-n același timp, de a trasa urme cât mai diferite pe harta lumii, de-a fugi cât mai departe unul de altul, fiecare tânjind în taină ca vara să se îndure la un moment dat de ei și să le ofere un cadou neașteptat.
Și s-a întâmplat o singură dată. Din cine știe ce capriciu secret, vara aia și-a făcut pomană cu niște bieți amanți fără noroc, nici măcar nu i-a anunțat că are de gând să facă un armistițiu și să-i lase o vreme împreună, într-un soi de no man's land al tandreții în sfârșit descoperite, a pus pur și simplu la cale o serie de coincidențe fericite, a înlăturat grijulie toate piedicile, a potrivit timpul și cheile, plecările și sosirile, a șters toate grijile și spaimele, și-a domolit până și căldura, doar ca ei doi să poată avea o zi și-o noapte împreună. Nu putea să le dea mai mult de-atâta. Și nici ei n-au cerut, oricum, era de-o generozitate fără margini din partea verii, și nu se cuvine să fii nemulțumit atunci când primești un asemenea cadou, nu se face să strâmbi din nas, e prea puțin, mai vrem, pentru că atunci s-ar putea să ți se ia, cât ai clipi, darul. Au avut singura lor vacanță de vară împreună, ceva mai puțin de 24 de ore, pe care le-au împărțit între canapea și pat. Canapeaua era muntele, iar patul marea. Au urcat cărări imaginare, fiecare pe trupul celuilalt, și s-au scufundat în adâncurile apelor, s-au lăsat apoi legănați de valuri și mângâiați de vânt și, dacă ar fi avut ceva mai mult timp, e aproape sigur că ar fi reușit și să zboare, ar fi plonjat într-o mare de întuneric sclipitor, ținându-se de mână, și s-ar fi ridicat apoi foarte sus. Dar n-a mai fost vreme. Vraja a trebuit să se rupă, timpul și-a reluat scurgerea, și viețile lor separate i-au chemat înapoi, i-au prins în vârtejurile lor și i-au aruncat pe fiecare în altă parte, pe alte drumuri, prin alte încăperi. Iar vara și-a urmat impasibilă cursul, poate doar ceva mai năvalnică și mai fierbinte ca în alți ani...
(Adina Rosetti este autoarea romanului "Deadline”, apărut
la editura Curtea Veche, în 2011)