Stefan Zweig (1881-1942) a fost între 1924 şi 1933 cel mai tradus scriitor german al timpului, cu un fulminant succes internaţional. Operele lui de intelectual european şi umanist universalist - nuvele, romane, teatru, biografii de personalităţi istorice şi culturale, eseuri despre filosofi, poeţi şi prozatori, publicistică, scrieri de călătorie - au exercitat o mediere între culturi în ciuda clivajelor de tot felul şi au avut o benefică influenţă cosmopolită. Din păcate, acestui om - pentru care munca intelectuală a fost bucuria cea mai pură, iar libertatea personală, bunul cel mai de preţ - i-a fost dat să trăiască în vremuri potrivnice, a fost silit să-şi împletească existenţa cu istoria plină de evenimente contradictorii şi violente până la oroare din prima jumătate a secolului XX. Cu o inepuizabilă curiozitate, în continuă căutare şi deplasarea prin lumea largă şi prin abisurile fiinţei umane, generos, cu o rară putere de a admira şi a-şi propaga admiraţia, Zweig a fost constrâns de ascensiunea lui Hitler să se despartă de tot ce-i aparţinea şi să plece într-un lung exil. Deprimat de escaladarea barbariei, s-a sinucis în 1942 în Brazilia, împreună cu cea de a doua soţie a lui. La 70 de ani după moarte, nu prea mai e citit, deşi eu cred că cel puţin nuvelele - Confuzia sentimentelor, 24 de ore din viaţa unei femei, Scrisoarea unei necunoscute, Secret arzător, Amok, Jucătorul de şah - rezistă foarte bine, dovadă că majoritatea au fost şi ecranizate cu succes. Cel mai viu interes pentru cititorul secolului XXI îl prezintă însă volumul de memorii Lumea de ieri, scris în exil, în anul premergător sinuciderii. Chiar dacă pentru noi e, ca să zic aşa, o lume de răsalaltăieri, valoarea lui documentar-istorică şi umană devine cu atât mai mare. Amintirile sunt extrem de discrete în privinţa vieţii intime. Conţin foarte puţine referinţe la relaţiile cu părinţii şi fratele lui şi nici una despre prima soţie, Frederike von Winternitz (care a divorţat pentru el, deşi avea doi copii şi i-a stat alături 23 de ani), nici despre cea de a doua, Lotte Altman, care i-a fost secretară şi cu care s-a însurat în exilul englez, în 1939, ea însoţindu-l trei ani mai târziu în moartea voluntară. Lumea de ieri începe în Viena strălucitoare, tihnită şi stabilă a monarhiei Austro-Ungare, în care s-a născut şi a copilărit Stefan Zweig, într-o familie din marea burghezie evreiască asimilată. Cititor pasionat, cu un neastâmpăr intelectual ieşit din comun, a călătorit enorm din prima tinereţe, nu doar prin Europa, ci şi în India, America, Asia, legând relaţii de amiciţie cu personalităţi artistice de prim rang. Se ştie că pe cei mari, de patrimoniu universal, timpul îi mumifică, transformându-i în moaşte privite pios. Zweig ne-a lăsat portrete însufleţite, care respiră din pagini. Vă spun doar câteva nume: Hugo van Hofmannsthal, Rudolf Steiner, Rilke, Rodin, Joyce, Paul Valéry, Thomas şi Klaus Mann, Josef Roth, Maxim Gorki, Richard Strauss, Ravel... A avut prietenii strânse, întinse pe decenii, cu poetul belgian Emil Verhaeren şi cu romancierul francez Romain Rolland, pe care i-a tradus şi introdus în spaţiul germanofon, dar şi cu Sigmund Freud, ale cărui teorii i-au marcat scrierile. Lui Zweig, umanistului care detesta din adâncul inimii politica şi dogmele, i-a fost dat să trăiască şi s-a simţit dator să relateze cum s-a resimţit la nivel individual şi Primul Război Mondial, dar şi ascensiunea lui Hitler, explicată prin slăbiciunile democraţiei. Legile rasiale, dezlănţuirea populară de ură l-au silit pe scriitorul aflat pe culmile succesului să-şi părăsească definitiv patria după ce şi-a văzut cărţile arse public, i s-a luat dreptul la semnătură şi şi-a dat seama că însăşi viaţa îi e primejduită. Plecând intempestiv în exil, a pierdut tot ce avea (între altele, o inestimabilă colecţie de manuscrise şi obiecte ale divinilor maeştri - Goethe, Leonardo, Beethoven, Mozart, Nietzsche, Balzac - dar şi ale unor contemporani azi celebri). Luminoasa privire retrospectivă a lui Stefan Zweig e amendată de înţelegerea faptului că "civilizaţia şi cultura reprezintă doar un strat subţire, care poate fi perforat în orice clipă de forţele distructive ale subumanului”. Un adevăr valabil din nefericire şi azi.
Selecţia "Formula AS"
Stefan Zweig, "Lumea de ieri. Amintirile unui european”, traducere de Ion Nastasia, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), colecţia Memorii/Jurnale, 470 pag.
Stefan Zweig (1881-1942) a fost între 1924 şi 1933 cel mai tradus scriitor german al timpului, cu un fulminant succes internaţional. Operele lui de intelectual european şi umanist universalist - nuvele, romane, teatru, biografii de personalităţi istorice şi culturale, eseuri despre filosofi, poeţi şi prozatori, publicistică, scrieri de călătorie - au exercitat o mediere între culturi în ciuda clivajelor de tot felul şi au avut o benefică influenţă cosmopolită. Din păcate, acestui om - pentru care munca intelectuală a fost bucuria cea mai pură, iar libertatea personală, bunul cel mai de preţ - i-a fost dat să trăiască în vremuri potrivnice, a fost silit să-şi împletească existenţa cu istoria plină de evenimente contradictorii şi violente până la oroare din prima jumătate a secolului XX. Cu o inepuizabilă curiozitate, în continuă căutare şi deplasarea prin lumea largă şi prin abisurile fiinţei umane, generos, cu o rară putere de a admira şi a-şi propaga admiraţia, Zweig a fost constrâns de ascensiunea lui Hitler să se despartă de tot ce-i aparţinea şi să plece într-un lung exil. Deprimat de escaladarea barbariei, s-a sinucis în 1942 în Brazilia, împreună cu cea de a doua soţie a lui. La 70 de ani după moarte, nu prea mai e citit, deşi eu cred că cel puţin nuvelele - Confuzia sentimentelor, 24 de ore din viaţa unei femei, Scrisoarea unei necunoscute, Secret arzător, Amok, Jucătorul de şah - rezistă foarte bine, dovadă că majoritatea au fost şi ecranizate cu succes. Cel mai viu interes pentru cititorul secolului XXI îl prezintă însă volumul de memorii Lumea de ieri, scris în exil, în anul premergător sinuciderii. Chiar dacă pentru noi e, ca să zic aşa, o lume de răsalaltăieri, valoarea lui documentar-istorică şi umană devine cu atât mai mare. Amintirile sunt extrem de discrete în privinţa vieţii intime. Conţin foarte puţine referinţe la relaţiile cu părinţii şi fratele lui şi nici una despre prima soţie, Frederike von Winternitz (care a divorţat pentru el, deşi avea doi copii şi i-a stat alături 23 de ani), nici despre cea de a doua, Lotte Altman, care i-a fost secretară şi cu care s-a însurat în exilul englez, în 1939, ea însoţindu-l trei ani mai târziu în moartea voluntară. Lumea de ieri începe în Viena strălucitoare, tihnită şi stabilă a monarhiei Austro-Ungare, în care s-a născut şi a copilărit Stefan Zweig, într-o familie din marea burghezie evreiască asimilată. Cititor pasionat, cu un neastâmpăr intelectual ieşit din comun, a călătorit enorm din prima tinereţe, nu doar prin Europa, ci şi în India, America, Asia, legând relaţii de amiciţie cu personalităţi artistice de prim rang. Se ştie că pe cei mari, de patrimoniu universal, timpul îi mumifică, transformându-i în moaşte privite pios. Zweig ne-a lăsat portrete însufleţite, care respiră din pagini. Vă spun doar câteva nume: Hugo van Hofmannsthal, Rudolf Steiner, Rilke, Rodin, Joyce, Paul Valéry, Thomas şi Klaus Mann, Josef Roth, Maxim Gorki, Richard Strauss, Ravel... A avut prietenii strânse, întinse pe decenii, cu poetul belgian Emil Verhaeren şi cu romancierul francez Romain Rolland, pe care i-a tradus şi introdus în spaţiul germanofon, dar şi cu Sigmund Freud, ale cărui teorii i-au marcat scrierile. Lui Zweig, umanistului care detesta din adâncul inimii politica şi dogmele, i-a fost dat să trăiască şi s-a simţit dator să relateze cum s-a resimţit la nivel individual şi Primul Război Mondial, dar şi ascensiunea lui Hitler, explicată prin slăbiciunile democraţiei. Legile rasiale, dezlănţuirea populară de ură l-au silit pe scriitorul aflat pe culmile succesului să-şi părăsească definitiv patria după ce şi-a văzut cărţile arse public, i s-a luat dreptul la semnătură şi şi-a dat seama că însăşi viaţa îi e primejduită. Plecând intempestiv în exil, a pierdut tot ce avea (între altele, o inestimabilă colecţie de manuscrise şi obiecte ale divinilor maeştri - Goethe, Leonardo, Beethoven, Mozart, Nietzsche, Balzac - dar şi ale unor contemporani azi celebri). Luminoasa privire retrospectivă a lui Stefan Zweig e amendată de înţelegerea faptului că "civilizaţia şi cultura reprezintă doar un strat subţire, care poate fi perforat în orice clipă de forţele distructive ale subumanului”. Un adevăr valabil din nefericire şi azi.
Stefan Zweig (1881-1942) a fost între 1924 şi 1933 cel mai tradus scriitor german al timpului, cu un fulminant succes internaţional. Operele lui de intelectual european şi umanist universalist - nuvele, romane, teatru, biografii de personalităţi istorice şi culturale, eseuri despre filosofi, poeţi şi prozatori, publicistică, scrieri de călătorie - au exercitat o mediere între culturi în ciuda clivajelor de tot felul şi au avut o benefică influenţă cosmopolită. Din păcate, acestui om - pentru care munca intelectuală a fost bucuria cea mai pură, iar libertatea personală, bunul cel mai de preţ - i-a fost dat să trăiască în vremuri potrivnice, a fost silit să-şi împletească existenţa cu istoria plină de evenimente contradictorii şi violente până la oroare din prima jumătate a secolului XX. Cu o inepuizabilă curiozitate, în continuă căutare şi deplasarea prin lumea largă şi prin abisurile fiinţei umane, generos, cu o rară putere de a admira şi a-şi propaga admiraţia, Zweig a fost constrâns de ascensiunea lui Hitler să se despartă de tot ce-i aparţinea şi să plece într-un lung exil. Deprimat de escaladarea barbariei, s-a sinucis în 1942 în Brazilia, împreună cu cea de a doua soţie a lui. La 70 de ani după moarte, nu prea mai e citit, deşi eu cred că cel puţin nuvelele - Confuzia sentimentelor, 24 de ore din viaţa unei femei, Scrisoarea unei necunoscute, Secret arzător, Amok, Jucătorul de şah - rezistă foarte bine, dovadă că majoritatea au fost şi ecranizate cu succes. Cel mai viu interes pentru cititorul secolului XXI îl prezintă însă volumul de memorii Lumea de ieri, scris în exil, în anul premergător sinuciderii. Chiar dacă pentru noi e, ca să zic aşa, o lume de răsalaltăieri, valoarea lui documentar-istorică şi umană devine cu atât mai mare. Amintirile sunt extrem de discrete în privinţa vieţii intime. Conţin foarte puţine referinţe la relaţiile cu părinţii şi fratele lui şi nici una despre prima soţie, Frederike von Winternitz (care a divorţat pentru el, deşi avea doi copii şi i-a stat alături 23 de ani), nici despre cea de a doua, Lotte Altman, care i-a fost secretară şi cu care s-a însurat în exilul englez, în 1939, ea însoţindu-l trei ani mai târziu în moartea voluntară. Lumea de ieri începe în Viena strălucitoare, tihnită şi stabilă a monarhiei Austro-Ungare, în care s-a născut şi a copilărit Stefan Zweig, într-o familie din marea burghezie evreiască asimilată. Cititor pasionat, cu un neastâmpăr intelectual ieşit din comun, a călătorit enorm din prima tinereţe, nu doar prin Europa, ci şi în India, America, Asia, legând relaţii de amiciţie cu personalităţi artistice de prim rang. Se ştie că pe cei mari, de patrimoniu universal, timpul îi mumifică, transformându-i în moaşte privite pios. Zweig ne-a lăsat portrete însufleţite, care respiră din pagini. Vă spun doar câteva nume: Hugo van Hofmannsthal, Rudolf Steiner, Rilke, Rodin, Joyce, Paul Valéry, Thomas şi Klaus Mann, Josef Roth, Maxim Gorki, Richard Strauss, Ravel... A avut prietenii strânse, întinse pe decenii, cu poetul belgian Emil Verhaeren şi cu romancierul francez Romain Rolland, pe care i-a tradus şi introdus în spaţiul germanofon, dar şi cu Sigmund Freud, ale cărui teorii i-au marcat scrierile. Lui Zweig, umanistului care detesta din adâncul inimii politica şi dogmele, i-a fost dat să trăiască şi s-a simţit dator să relateze cum s-a resimţit la nivel individual şi Primul Război Mondial, dar şi ascensiunea lui Hitler, explicată prin slăbiciunile democraţiei. Legile rasiale, dezlănţuirea populară de ură l-au silit pe scriitorul aflat pe culmile succesului să-şi părăsească definitiv patria după ce şi-a văzut cărţile arse public, i s-a luat dreptul la semnătură şi şi-a dat seama că însăşi viaţa îi e primejduită. Plecând intempestiv în exil, a pierdut tot ce avea (între altele, o inestimabilă colecţie de manuscrise şi obiecte ale divinilor maeştri - Goethe, Leonardo, Beethoven, Mozart, Nietzsche, Balzac - dar şi ale unor contemporani azi celebri). Luminoasa privire retrospectivă a lui Stefan Zweig e amendată de înţelegerea faptului că "civilizaţia şi cultura reprezintă doar un strat subţire, care poate fi perforat în orice clipă de forţele distructive ale subumanului”. Un adevăr valabil din nefericire şi azi.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
