AMALIA ENACHE (PRO TV) - "Frumosul nu se poate naşte din urât”

Vedeta satului

- Te-ai născut într-un sat de munte din Hu­ne­doara, în ţinutul magic al pădurenilor. Un sat ca la facerea lumii, suspendat între cer şi pământ, pe culmi de dealuri învelite în păşuni înflorite. Cum ai ajuns din Topliţa Hunedoarei, vârf de lance la ştirile Pro TV?

- Într-adevăr, sunt un copil de la ţară, din satul To­pliţa, din apropiere de Hunedoara, dar un copil crescut într-o familie de intelec­tuali: ma­ma a fost secre­tară, iar tata e pro­fesor de sport, director de şcoală şi un om cu preocupări care se îndreaptă spre istorie, poezie şi artă, în general. Aşa că ai mei şi-au "analizat” fetiţa şi au văzut că, spre deosebire de fra­tele meu, care e cu şapte ani mai mare şi care era foarte timid şi ruşinos, eu eram un copil "de sce­nă”. La toate serbările de la gră­diniţă şi apoi de la şcoală, eu ocu­pam cu aplomb locul din mijlocul po­diu­mului şi niciodată nu-mi era de-ajuns să recit o sin­gură poe­zie. Cum începeau apla­uzele, eu anunţam că "Mai ştiu o poe­zie” şi apoi "Mai ştiu una” şi tot aşa, până când pă­rinţii, spre dispe­ra­rea mea, erau nevoiţi să mă smul­gă, la modul propriu, de pe scenă. Apoi au remarcat că eram o povestitoare împătimită, rela­tam cu mare poftă tot felul de lucruri pe care le fă­cu­sem, le văzusem sau le auzisem, şi eram înnebunită să mi se citească poveşti. Motiv pentru care, de-altfel, deşi ai mei se pregătiseră să mă dea la şcoală de la 7 ani, eu am insistat să merg de la 6: voiam să învăţ să citesc mai repede, pentru ca accesul meu în lumea basmelor să nu mai depindă de părinţi. Aşa că, luând toate ele­mentele astea în calcul, la un moment dat, când aveam vreo 8 ani, tata a aruncat în treacăt o vorbă: "Amalia ar putea să se facă ziarist”. Lucru care m-a supărat tare, fiindcă eu am crezut că ziariştii sunt oamenii care vând ziare şi, deci, "Numai atâta încredere are tata în mine?!”. (râ­de)În orice caz, în epoca aceea de dinainte de Re­voluţie, ca vlăstar al unei familii de intelectuali, nu prea aveam multe opţiuni în materie de profesie: aş fi putut să mă fac inginer, dar nu-mi prea venea să repar nimic prin casă, aş fi putut să mă fac profesor, dar ideea asta nu mă prea tenta, pentru că eu am crescut pe lângă cancelarie, deci acela era un mediu care-mi era mult prea familiar ca să mă mai fascineze, sau aş fi putut să mă fac medic, ceea ce mă atrăgea cel mai mult, pentru că până la 8 ani am crescut în casă cu o bunică foarte bolnavă, care nici nu se mai putea ridica din pat, dar pe care o iubeam foarte mult şi, ca atare, visul meu de-atunci era să devin medic şi s-o fac bine pe bunica. Până la urmă, în perioada liceului, părinţii mi-au spus: "Tu alegi ce vrei, dar noi credem că ţi s-ar potrivi o ca­rieră de avocat, ziarist...". Venise Revoluţia între timp, in­tra­sem la un liceu de limbi străine din Hu­ne­doara, trăiam starea aceea, când crezi că generaţia ta o să schimbe lumea, dar, propriu-zis, nu eram lămurită ce aş putea să fac. Însă, printr-un concurs de îm­pre­jurări, am ajuns să scriu la revista liceului. Şi-aşa a început o aventură splendidă. Spun aventură pentru că, iniţial, revista însemna nişte pagini A4, pe care le scoteam la imprimantă şi le îndoiam noi, de mână, ca să arate într-un fel. Când eram prin clasa a XII, am obţinut însă o finanţare Soros, şi-atunci ni s-au lărgit aripile. S-a scris despre noi şi în Eve­nimentul Zilei, eram numiţi "cei mai ti­neri redactori-şefi din ţară”, deci, a fost chiar o mişcare de presă născută într-un liceu din... Hunedoara!

Naşul şi testul

- Şi aşa ţi s-a deschis pofta de jurnalism?

- În ciuda acestei experienţe, nu ştiu din ce motiv, când a venit vorba să aleg ce voi face în continuare, mi-am îndreptat atenţia către profilul univer­sitar de ghid turistic. Se cerea o limbă străină şi geografie, deci mă potriveam. Ca atare, pentru asta m-am pre­gătit. Însă, până când să vină admiterea, a ve­nit nunta verişoarei mele. Iar acolo l-am cu­noscut pe naş, care era lector la Jurnalism, la Timi­şoara. Omul acesta m-a întrebat ce e cu mine, ce vreau să fac, eu i-am povestit că scriam de trei ani la o revistă şcolară, dar că voiam să mă fac ghid turistic.Atunci el mi-a propus să dau un test, compus dintr-o parte de creativitate şi alta de gramatică. Am dat testul şi atunci domnul profesor mi-a spus: "Tu, dacă dai la Jur­na­listică, o să intri în primii zece”. Naşul a avut dreptate: am mers la Jurna­listică, la Timişoara, şi-am intrat a no­ua pe listă! Fără nici un fel de pregătire specială... Apoi facultatea m-a prins foarte tare şi n-am avut nici un regret faţă de alegerea făcută. După care, la sfârşitul anului I, prin sălile de curs a în­ceput să circule un zvon: că televiziunea locală, Analog TV, caută un prezentator băiat. Puţinii băieţii de la Jurnalistică au decis să meargă să dea concurs, iar eu am zis să mă alătur lor numai aşa, ca să văd şi eu cum arată o televiziune. Zis şi făcut! Am purces în gaşcă la Analog TV, şi cum stăteam eu acolo pe un hol, îmbrăcată în alb - ţin minte şi acum - , a venit la mine o doamnă care m-a între­bat: "Tu ai fost la probă?”. I-am ex­plicat că eu venisem numai ca să-mi însoţesc cole­gii, fiindcă înţelesesem că era un con­curs numai pentru băieţi, la care doamna respectivă a spus: "Nu. Testăm şi fete”. Şi aşa am intrat să dau pro­bă. Am fost ultima pe o casetă cu vreo 70 de oameni. Eram cea mai de­gajată, pentru că nu aveam nici o miză. Şi tocmai degajarea aceasta le-a plăcut celor de-acolo, din televiziune. După 2 zile, m-au sunat şi mi-au spus că vor să mă angajeze! Şi m-am dus! Trei ani de zile am lucrat acolo şi mi-a plăcut la nebunie. Voiam să învăţ tot: mergeam pe teren oriunde era nevoie, aveam un coleg care făcuse şcoala BBC şi am luat de la el toa­te materialele pe care le avea... Aveam o foame uriaşă de a învăţa! Dimineaţa mă duceam la şcoală, seara, la 6, fugeam la televiziune, şi ni­ciodată n-am lipsit, nici din­tr-o parte, nici din cealaltă. Şi aşa, tot acumu­lând, am ajuns să fiu editor prin­ci­pal. Dar, în tot timpul ăs­ta, mă uitam la un singur post de televiziune: Pro TV. Pentru că el era ţinta mea. De­cisesem că asta era meseria pentru mine şi consideram că dacă era să o fac undeva, atunci acel undeva tre­buia nea­părat să fie Pro TV-ul. Drept urma­re, după ce-am luat li­cenţa, n-au trecut două săp­tă­mâni şi m-am prezentat aici, la poarta Pro TV-ului, înar­ma­tă cu o casetă cu toate repor­tajele mele, pe care le credeam cele mai bune. Am intrat la di­rectorul Şti­rilor, am vorbit o ju­mătate de oră cu el, mi-a dat un test de gramatică, pe care l-am făcut fă­ră nici o pro­ble­mă, apoi a venit şi pro­du­că­torul general, Peter Bara­baş, pe care directorul de Ştiri l-a în­trebat: "Ce zici de «faţa» asta?”. Omul a mustăcit, n-a zis nici da, nici nu, dar în aceeaşi zi am fost sunată şi mi s-a spus: "Vino de mâine. O lună de probă şi dup-aia vedem”. Şi... am riscat, am venit şi... am aterizat într-o lume mult mai dificilă decât fusesem eu obişnuită, dar exact lumea pe ca­re mi-o doream. Era vara lui 2000, erau călduri uci­gătoare, ca şi acum, echi­pa ştirilor era compusă din doar 15 oameni, dar 15 oa­meni de un profesionalism total. Şi, după două săp­tă­mâni, în care am învăţat pro­gramele de calculator pe ca­re se lucrează aici şi cum se scriu ştirile, am fost tri­mi­să, singură, la o demo­lare... de chioşcuri. Prima de­mo­lare de chioşcuri! Ni­meni nu se aştepta să iasă ce-a ieşit: adică, o încăierare generală între chioşcari şi jandarmi, cu Amalia Enache în mijlocul lor! (râde) Aceea a fost prima ştire a zilei, o ştire făcută sută la sută de mine, care le-a plăcut şefi­lor foarte mult. Apoi, la o lună după ce am fost anga­jată, am avut prima transmisie în direct... Trei ani am fost exclusiv reporter corespondent - cel puţin două ştiri şi o transmisie în direct pe zi - după care am în­ceput să şi prezint ştiri, ceea ce-mi place foarte tare, dar nici de munca de re­porter nu m-am rupt. În con­ti­nuare, zi de zi, fac şi teren.

Echipa de la PRO TV

- Ai "nimerit” la cea mai profesionistă televiziune din România, un etalon a ceea ce ar trebui să fie mass-media. Care este reţeta acestui succes? Echipa? Conceptul?

- La Pro TV, suntem ca un mecanism în care fiecare element se îmbină perfect cu celelalte şi întreaga structură funcţionează ca unsă. Fiecare dintre noi - acum suntem mai mulţi decât în anul 2000 - are un rol foarte bine definit şi e conştient de faptul că asta e o muncă de echipă, că e imposibil, tehnic vorbind, să faci ceva - orice! - de unul singur. La filmare, de pildă, te duci cu un operator. Imaginile lui trebuie să fie la fel de bune ca textul tău. Sau viceversa. Apoi tu te duci cu acel text în montaj. Împreună cu omul de la montaj, pui totul cap la cap. După care, cu acea ştire, te duci la producător, care lucrează împreună cu regia de emisie şi care are deja un sumar stabilit anterior, împreună cu directorii de ştiri, pentru că aceştia - producătorii şi directorii de ştiri, alături de şefii de secţii şi de editori - sunt cei care decid ce ştire e suficient de importantă, ca relevanţă pentru public, ca să intre pe post... Deci, sunt foarte multe piese care fac ca Ştirile Pro TV să funcţioneze perfect şi încă într-un ritm extrem de alert. Pe de altă parte, suntem o echipă de oameni - cam aceeaşi de la în­ceput - care am adunat foarte-foarte multă experienţă şi de aceea putem acum să abordăm forme din ce în ce mai sofisticate de jurnalism TV. De pildă, "România! Te iubesc”, un mare succes al Pro TV, nu am fi putut să-l facem, ca jurnalism, în urmă cu şase ani, pentru că nu aveam încă suficientă experienţă, aşa cum sunt con­vinsă că eu, la 23 de ani, nu aş fi putut să fac ceea ce fac azi, adică să fiu corespondent special la Preşedinţie, Guvern şi Banca Naţională... Poţi fi oricât de strălucit, să ai toate cunoştinţele economice şi politice din lume, dar experienţa directă nu poate fi compensată de nimic.

Emoţie şi adrenalină

- Televiziunea este o ardere totală. Ce resurse fo­loseşti ca să-ţi reîncarci bateriile? Cu excepţia pro­fesiei, în ce mai crezi?

- În dragoste, cu tot ce înseamnă ea. Pentru că dragostea, realmente, te face mai bun. Şi pentru că fără dragoste - din nou folosesc un clişeu, dar asta e realitatea - eu chiar nu aş mai vedea rostul vieţii. Iar eu tră­iesc dragostea... la roşu. Dragostea e pasională, pli­nă de emoţii, de adrenalină, de scormoniri interioare... Inclusiv în ceea ce priveşte dragostea în cuplu. În legă­tura cu omul de lângă mine, am nevoie de o conectare foarte puternică, de sinceritate şi încredere deplină. Şi, pentru că probabil ai să mă întrebi dacă am găsit un bărbat care să se potrivească acestui portret, răspunsul meu este da. Din fericire, am o relaţie. Deja de lungă durată...Apoi, îmi preţuiesc mult familia şi prietenii. Sunt un om norocos, fiindcă am mulţi prieteni ade­văraţi, prieteni buni, pe care i-am aflat alături în multe momente complicate din viaţa mea, oameni care mi-au dat foarte mult, cu sufletul şi cu fapta. Au fost nişte mo­bilizări extraordinare împrejurul meu... Când mama era bolnavă, prietenii mei mi-au luat fantastic de mult din povara de pe umeri. Prietenele mele, de exemplu, găteau şi-mi aduceau mâncare acasă, ştiind că eu şi mama mai aveam foarte puţin timp de petrecut îm­preună. Sau au venit de Crăciun, cu bradul gata împo­dobit, în salonul de spital al mamei... Uneori, mă gân­desc dacă eu sunt capabilă să le dau atât de mult pe cât îmi dau ei. Ei spun că da, dar eu încă am dubii... Şi apoi, e credinţa. Când eram mică, eram foarte legată de biserică. Poate pentru că la sat, ritualurile credinţei încă se respectă. Ţin minte cum mă ducea bunica la slujbă, duminica... Acum nu mai merg regulat la bise­rică, relaţia mea cu Dumnezeu se construieşte mai mult în cadru personal, în intimitatea fiinţei mele. Dar ea e extrem de importantă. Deşi drumul acesta nu a fost mereu lin. După pierderea mamei, am avut o mare supărare cu Dumnezeu. Pentru că mi-am văzut mama complet nepregătită pentru moarte. La 58 de ani, azi era la serviciu, bine şi veselă, şi peste o săptămână, aflam că are cancer în stadiu terminal. Am văzut-o topindu-se pe picioare, mi-am auzit mama întrebându-se cu voce tare "De ce? De ce sufletul meu e exact ca înainte, mintea mea e exact ca înainte, dar corpul mă părăseşte?”. Eu am văzut-o pe mama murind, încă puţin şi încă puţin, zi după zi, şi e foarte greu să înţelegi asta în relaţia cu Dum­ne­zeu. Aşa cum foarte greu, în rela­ţia cu Dum­nezeu, es­te să-ţi în­ţelegi sin­gu­ră­tatea care ur­mea­ză după aceea. Sunt lu­cruri pe ca­re, după moartea cui­va de care ai fost foarte le­gat, nu mai poţi să le faci ni­cio­dată. Poate părea absurd, dar e cumplit că eu nu mai pot să formez nu­mă­rul de tele­fon al mamei şi s-o în­treb ceva, orice! Şi-atunci te apucă aşa... o furie... Şi ţi-e greu să te mai apro­pii de Dumnezeu. Extrem de greu! Dar, cu timpul, eu şi Dumnezeu ne-am reîntâlnit, şi azi, relaţia mea cu El, credinţa mea, e mult mai profundă decât a fost înainte. Iar asta mi se pare, în sine, un miracol!

- Şi hobby-uri? Ai loc pentru ele în viaţa ta?

- Hobby-ul meu sunt târgurile de vechituri. (râde) Îmi place foarte mult să le colind şi să scotocesc în alte lumi şi să mă întorc acasă cu lucruri care închid în ele po­veşti, dar care mă bucură şi din punct de vedere es­tetic. Trăim o epocă a uniformizării, iar uniformizarea pe mine mă blochează, aşa că astfel de obiecte îmi în­les­nesc evadarea. În plus, atunci când mergi într-un târg de ve­chituri, de oriunde din lume, ai ocazia să pătrunzi în­tr-o comunitate cu totul şi cu totul aparte. Cei care vând, de la discuri zgâriate şi până la tot felul de obiec­te preţioase, formează un soi de familie co­lo­rată, cu istorii absolut fascinante. Apoi îmi place să mă plimb prin zonele vechi ale Bucureştiului şi să admir arhitectura caselor. Cred că, din acest punct de vedere, suntem una dintre cele mai bogate capitale. Păcat că nu ne preţuim această co­moară atât de eclectică... Vizitez expoziţii de pictură şi de fotografie, văd enorm de multe filme, merg la fes­tivalurile de film de la noi... Şi mi-am păstrat pa­siu­nea pentru călătorii. Cu cât pot să călătoresc mai mult, în locuri cât mai di­fe­rite, cu atât sunt mai fericită şi mai în­cărcată ca spirit şi ca su­flet. Şi, nu în ultimul rând, îmi trăiesc povestea de dra­goste cu pisicuţa mea, Ba­le­rina. Este o pisi­cuţă mai­daneză - a venit ea la mi­ne, n-am ales-o eu pe ea -, e extrem de afectuoasă şi de "lipicioasă” şi am bo­te­zat-o aşa, pentru că atunci când a ajuns la mine în casă, pro­babil jenată că era "tombe­roneză”, mergea pes­te tot numai pe vârfuri, par­că să nu atingă pămân­tul, şi făcea nişte piruete incredibil de delicate şi de ex­presive.

- Eşti o femeie frumoasă...

- Ei, nu sunt genul pe care o vezi şi leşini. (râde) Important este că eu sunt mulţumită cu mine, că mă simt bine în pielea mea. Pe de altă parte, ştii cum se spune: frumuseţea este în ochii celui care te priveşte, iar omul nu va vedea niciodată numai trupul celuilalt, ci-i va aprecia farmecul, ceea ce persoana aceea emană întru totul, un anume fel de energie...

- Îţi întreţii frumuseţea? Ai un stil de viaţă bun de dat împrumut?

- Mă vezi cum arăt. (râde) Eu, în viaţa de zi cu zi, nu mă machiez. Mă dau cu puţin rimel şi mă pieptăn. Simplu! Mă machiez destul pentru apariţia pe micul ecran. Ceea ce mă preocupă pe mine e zona de sănă­ta­te. Citesc foarte mult pe tema asta, tot felul de cărţi de nutriţie... Şi trec prin etape şi etape, în care îmi aplic diverse "tratamente”. De pildă, acum sunt în eta­pa în care nu mai mănânc zahăr şi nici pâine albă. Bi­ne, oricum, eu de vreo zece ani nu mai mănânc ali­men­te procesate, nu mai beau sucuri, ci mă rezum la apă... În ultima vreme, mănânc foarte puţină carne, de ma­xim două ori pe săptămână, şi mănânc foarte mult hra­nă crudă. Şi fac şi mişcare, dar în funcţie de pe­rioa­dă. Uneori fac foarte mult sport, mă apucă un en­tuziasm enorm, iar în alte etape, aşa mă apucă o lene... de nu mai fac nimic. Noroc că am o meserie pentru care nu trebuie să mă măsoare nimeni ca să vadă câţi centimetri mai am în talie şi nici acasă nu mă critică nimeni, pentru că sunt o femeie iubită aşa cum sunt.

- În încheiere, Amalia, te rog să le transmiţi cititorilor noştri un mesaj... senin ca zâmbetul tău.

- Tu îmi citeşti gândurile! Chiar la senin mă gân­deam şi eu. (râde) I-aş ruga pe cititorii "Formulei AS” şi pe români, în general, să fie mai senini, mai pu­ţin în­crâncenaţi... Văd azi împrejurul meu, dincolo de lup­tele politice, atât de multă divizare în societatea noas­tră, atât de multă înverşunare, în sensul negativ al ter­menului... Frumosul nu se poate naşte din urât, binele nu se poate naşte din rău...

Foto: PRO TV