La 9 martie 2011 s-au împlinit 70 de ani de la sinuciderea Virginiei Woolf (1882-1941) şi opera ei a intrat în domeniul public. Fiindcă nu mai trebuie, conform legislaţiei, plătite drepturi de autor, în toată lumea au început să i se reediteze în valuri scrierile, prilej cu care se vorbeşte din nou mult despre personalitatea şi rolul ei de precursor al romanului modern, despre calităţile care o fac şi azi "contemporanul nostru”. În constantă tensiune cu ideile şi discursurile dominante ale începutului de secol XX, sătulă de apa stagnantă a romanului victorian, Virginia Woolf îşi dă seama că emoţiile, impresiile sonore şi vizuale, declanşând gânduri, amintiri, fantasme, pot deveni ele însele adevărate aventuri interioare, dacă ştii cum să captezi clipa cu vibraţiile ei profunde. "Să examinăm un moment spiritul obişnuit într-o zi obişnuită. Mintea primeşte mii de impresii, fie ele banale, fantastice, evanescente sau gravate cu ascuţimea unui vârf de oţel. Nu este sarcina romancierului să ne facă sensibil acest fluid schimbător, necunoscut şi fără limite precise?” - scrie Virginia Woolf într-un eseu. E chiar ceea ce face în "Doamna Dalloway”, cel de al patrulea roman al ei, publicat în 1925, şi care marchează ruptura fără întoarcere cu tradiţia. Nimic, nici începutul abrupt ("Doamna Dalloway spuse că are să cumpere ea însăşi florile”), nici personajele, nici "intriga” nu mai seamănă cu acelea din romanul tradiţional. Ca şi la James Joyce, celălalt şi mai mare înnoitor al romanului modern, a cărui acţiune din "Ulysse” se derulează la Dublin într-o singură zi, 16 iunie 1904, "Doamna Dalloway” se petrece la Londra, într-o zi de iunie 1923, de dimineaţa până seara. În cursul unui monolog interior traversat de stări contradictorii, clipa prezentă şi secvenţe din trecut comunică prin poarta strâmtă a unui detaliu, ca la Proust. Fragmente ale existenţei personajelor se înlănţuie misterios prin fluxul şi refluxul emoţiilor, creând o polifonie în care bucuria poate aluneca în tristeţe, ironia în gravitate, plăcerea în durere. O succesiune de instantanee, dublate de reflexul lor în conştiinţă, creează un joc imprevizibil şi deconcertant ca viaţa însăşi, un joc în care vizibil şi invizibil devin lizibil, adică li se dă o formă şi un sens prin viziune estetică. Nu peripeţiile sunt aici materia romanescă, ci mişcările sufletului, trecerile, fluctuaţiile, sensibilitatea încordată să capteze "clipa de viaţă”. Această zi de iunie din viaţa Clarissei Dalloway, gazda mondenă care se pregăteşte să primească seara invitaţi, e trăită în paralel cu aceea a lui Septimius Warren Smith, marginalul chinuit de viziuni paranoice care nu găseşte alt mod de a-şi păstra integritatea decât sinucigându-se. Alte personaje - un iubit din tinereţe, Peter Walsh, întors din India, soţul Richard Dalloway, care încă o iubeşte pe cincuagenara Clarissa - sunt tot atâtea feţe ale unei realităţi umplute cu o reţea de întrepătrunderi subtile, cu metafore recurente, prin care se configurează identităţile. Alchimia scriiturii care găseşte forme suple, ductile, pentru a capta fluxul conştiinţei, sonoritatea cuvintelor, ritmul frazelor, ne-spusul prezent între secvenţe, toate au un rol în această lume romanescă. De aceea Virginia Woolf e foarte greu de tradus şi uşor de masacrat de către un diletant. A apărut de curând şi o altă traducere, pe care nu v-o recomand. Regretatul Petru Creţia, cu vasta sa cultură, sensibilitate poetică, ştiinţă a nuanţelor limbii române, ureche muzicală şi o inteligenţă artistică ieşită din comun, a dat până acum în româneşte singura versiune demnă de geniul Virginiei Woolf.
Selecţia "Formula AS"
Virginia Woolf, "Doamna Dalloway”, traducere de Petru Creţia, Editura Humanitas fiction (tel. 021/311.23.30), 236 pag.
La 9 martie 2011 s-au împlinit 70 de ani de la sinuciderea Virginiei Woolf (1882-1941) şi opera ei a intrat în domeniul public. Fiindcă nu mai trebuie, conform legislaţiei, plătite drepturi de autor, în toată lumea au început să i se reediteze în valuri scrierile, prilej cu care se vorbeşte din nou mult despre personalitatea şi rolul ei de precursor al romanului modern, despre calităţile care o fac şi azi "contemporanul nostru”. În constantă tensiune cu ideile şi discursurile dominante ale începutului de secol XX, sătulă de apa stagnantă a romanului victorian, Virginia Woolf îşi dă seama că emoţiile, impresiile sonore şi vizuale, declanşând gânduri, amintiri, fantasme, pot deveni ele însele adevărate aventuri interioare, dacă ştii cum să captezi clipa cu vibraţiile ei profunde. "Să examinăm un moment spiritul obişnuit într-o zi obişnuită. Mintea primeşte mii de impresii, fie ele banale, fantastice, evanescente sau gravate cu ascuţimea unui vârf de oţel. Nu este sarcina romancierului să ne facă sensibil acest fluid schimbător, necunoscut şi fără limite precise?” - scrie Virginia Woolf într-un eseu. E chiar ceea ce face în "Doamna Dalloway”, cel de al patrulea roman al ei, publicat în 1925, şi care marchează ruptura fără întoarcere cu tradiţia. Nimic, nici începutul abrupt ("Doamna Dalloway spuse că are să cumpere ea însăşi florile”), nici personajele, nici "intriga” nu mai seamănă cu acelea din romanul tradiţional. Ca şi la James Joyce, celălalt şi mai mare înnoitor al romanului modern, a cărui acţiune din "Ulysse” se derulează la Dublin într-o singură zi, 16 iunie 1904, "Doamna Dalloway” se petrece la Londra, într-o zi de iunie 1923, de dimineaţa până seara. În cursul unui monolog interior traversat de stări contradictorii, clipa prezentă şi secvenţe din trecut comunică prin poarta strâmtă a unui detaliu, ca la Proust. Fragmente ale existenţei personajelor se înlănţuie misterios prin fluxul şi refluxul emoţiilor, creând o polifonie în care bucuria poate aluneca în tristeţe, ironia în gravitate, plăcerea în durere. O succesiune de instantanee, dublate de reflexul lor în conştiinţă, creează un joc imprevizibil şi deconcertant ca viaţa însăşi, un joc în care vizibil şi invizibil devin lizibil, adică li se dă o formă şi un sens prin viziune estetică. Nu peripeţiile sunt aici materia romanescă, ci mişcările sufletului, trecerile, fluctuaţiile, sensibilitatea încordată să capteze "clipa de viaţă”. Această zi de iunie din viaţa Clarissei Dalloway, gazda mondenă care se pregăteşte să primească seara invitaţi, e trăită în paralel cu aceea a lui Septimius Warren Smith, marginalul chinuit de viziuni paranoice care nu găseşte alt mod de a-şi păstra integritatea decât sinucigându-se. Alte personaje - un iubit din tinereţe, Peter Walsh, întors din India, soţul Richard Dalloway, care încă o iubeşte pe cincuagenara Clarissa - sunt tot atâtea feţe ale unei realităţi umplute cu o reţea de întrepătrunderi subtile, cu metafore recurente, prin care se configurează identităţile. Alchimia scriiturii care găseşte forme suple, ductile, pentru a capta fluxul conştiinţei, sonoritatea cuvintelor, ritmul frazelor, ne-spusul prezent între secvenţe, toate au un rol în această lume romanescă. De aceea Virginia Woolf e foarte greu de tradus şi uşor de masacrat de către un diletant. A apărut de curând şi o altă traducere, pe care nu v-o recomand. Regretatul Petru Creţia, cu vasta sa cultură, sensibilitate poetică, ştiinţă a nuanţelor limbii române, ureche muzicală şi o inteligenţă artistică ieşită din comun, a dat până acum în româneşte singura versiune demnă de geniul Virginiei Woolf.
La 9 martie 2011 s-au împlinit 70 de ani de la sinuciderea Virginiei Woolf (1882-1941) şi opera ei a intrat în domeniul public. Fiindcă nu mai trebuie, conform legislaţiei, plătite drepturi de autor, în toată lumea au început să i se reediteze în valuri scrierile, prilej cu care se vorbeşte din nou mult despre personalitatea şi rolul ei de precursor al romanului modern, despre calităţile care o fac şi azi "contemporanul nostru”. În constantă tensiune cu ideile şi discursurile dominante ale începutului de secol XX, sătulă de apa stagnantă a romanului victorian, Virginia Woolf îşi dă seama că emoţiile, impresiile sonore şi vizuale, declanşând gânduri, amintiri, fantasme, pot deveni ele însele adevărate aventuri interioare, dacă ştii cum să captezi clipa cu vibraţiile ei profunde. "Să examinăm un moment spiritul obişnuit într-o zi obişnuită. Mintea primeşte mii de impresii, fie ele banale, fantastice, evanescente sau gravate cu ascuţimea unui vârf de oţel. Nu este sarcina romancierului să ne facă sensibil acest fluid schimbător, necunoscut şi fără limite precise?” - scrie Virginia Woolf într-un eseu. E chiar ceea ce face în "Doamna Dalloway”, cel de al patrulea roman al ei, publicat în 1925, şi care marchează ruptura fără întoarcere cu tradiţia. Nimic, nici începutul abrupt ("Doamna Dalloway spuse că are să cumpere ea însăşi florile”), nici personajele, nici "intriga” nu mai seamănă cu acelea din romanul tradiţional. Ca şi la James Joyce, celălalt şi mai mare înnoitor al romanului modern, a cărui acţiune din "Ulysse” se derulează la Dublin într-o singură zi, 16 iunie 1904, "Doamna Dalloway” se petrece la Londra, într-o zi de iunie 1923, de dimineaţa până seara. În cursul unui monolog interior traversat de stări contradictorii, clipa prezentă şi secvenţe din trecut comunică prin poarta strâmtă a unui detaliu, ca la Proust. Fragmente ale existenţei personajelor se înlănţuie misterios prin fluxul şi refluxul emoţiilor, creând o polifonie în care bucuria poate aluneca în tristeţe, ironia în gravitate, plăcerea în durere. O succesiune de instantanee, dublate de reflexul lor în conştiinţă, creează un joc imprevizibil şi deconcertant ca viaţa însăşi, un joc în care vizibil şi invizibil devin lizibil, adică li se dă o formă şi un sens prin viziune estetică. Nu peripeţiile sunt aici materia romanescă, ci mişcările sufletului, trecerile, fluctuaţiile, sensibilitatea încordată să capteze "clipa de viaţă”. Această zi de iunie din viaţa Clarissei Dalloway, gazda mondenă care se pregăteşte să primească seara invitaţi, e trăită în paralel cu aceea a lui Septimius Warren Smith, marginalul chinuit de viziuni paranoice care nu găseşte alt mod de a-şi păstra integritatea decât sinucigându-se. Alte personaje - un iubit din tinereţe, Peter Walsh, întors din India, soţul Richard Dalloway, care încă o iubeşte pe cincuagenara Clarissa - sunt tot atâtea feţe ale unei realităţi umplute cu o reţea de întrepătrunderi subtile, cu metafore recurente, prin care se configurează identităţile. Alchimia scriiturii care găseşte forme suple, ductile, pentru a capta fluxul conştiinţei, sonoritatea cuvintelor, ritmul frazelor, ne-spusul prezent între secvenţe, toate au un rol în această lume romanescă. De aceea Virginia Woolf e foarte greu de tradus şi uşor de masacrat de către un diletant. A apărut de curând şi o altă traducere, pe care nu v-o recomand. Regretatul Petru Creţia, cu vasta sa cultură, sensibilitate poetică, ştiinţă a nuanţelor limbii române, ureche muzicală şi o inteligenţă artistică ieşită din comun, a dat până acum în româneşte singura versiune demnă de geniul Virginiei Woolf.
Alte articole din acest numar
- La Sfântul Prieteniei, într-o zi cu miros de vară
- Puterea rugăciunii
- În nordul Gorjului, la Târgul de Sfântul Ilie
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
