La Sfântul Prieteniei, într-o zi cu miros de vară

Mânăstirea Cuviosului Ioan Rusul

Când am ajuns la Sfântul Ioan Rusul, Dunărea mirosea discret a miez de vară şi a floare de sal­câm, în timp ce o linişte transparentă, ca de mătase, adia uşor dinspre pădurea de tu­fani pitici din spatele corpului de chilii.
Niciodată nu mi-am închipuit că poate să existe un loc atât de frumos pe malul Dunării. Niciodată nu am crezut că cineva poate îmblânzi atât de uşor, doar cu o simplă alee şi câteva tufe de nalbă sau portolac, o pădure deasă de copaci crescuţi strâmb şi anapoda, ase­me­nea vânturilor ce bat aici mai tot tim­pul anului. Dimpotrivă, îmi imaginam mânăstirea Sfântului ca pe o construcţie crudă şi neospitalieră, cu multe lucruri făcute pe jumătate şi o curte invadată încă de schele, moloz şi saci cu ciment. Mi-o imaginam cu destulă precizie, nu departe de Giurgiu, aşezată pe un mal anost şi prăfuit, în decorul selenar al unui fost depozit de muniţii al armatei - un spaţiu al nimănui, plin de anexe pustii, de buncăre îngropate în pământ şi foi­şoare semeţite, după modelul grănice­resc, pe nişte picioroange de metal coclit şi inestetic.
A trebuit să ajung la Sfântul Ioan Rusul, ca să des­co­păr un adevăr simplu şi elementar. Să descopăr câte lucruri minunate pot face împreună o cruce pusă pe acoperiş şi nişte braţe harnice de călugăr.

Mânăstirea liniştii - Slobozia

Retrasă într-un pâlc de pă­dure de la marginea Dunării, Slo­­bozia de Giurgiu mi s-a părut din prima clipă o mânăstire cu­minte şi la locul ei. Nu mi-a ieşit ostentativ în cale şi nici nu m-a atras cu pancarte sau în­dem­nuri repetate. M-a lăsat să mă des­curc singur, pe un drum puţin umblat, printre copaci şi tufişuri răzleţite, ce aco­pereau fostele buncăre de armament, până am ajuns la o troi­ţă şi la un altar în aer liber, pregătit special pentru ziua hra­mului.Alături, bisericu­ţa şi cor­pul de chilii aşteptau sub un clo­pot transparent de linişte, obli­gându-mă să mă strecor prin­tre albine şi flori, fără a tulbura în vreun fel tihna şi echilibrul ace­lei zile minunate de vară.
Din prima clipă, mi-am dat seama că Slobozia e o mânăstire deosebită. Tot ce voiam era să mă aşez pe o bancă, să mă uit în jur, să iau în posesie locul şi să mă împrietenesc cu el, uimit să constat că, brusc, nu mai simţeam nici o grabă, nici o pornire turistică de a vedea tot ce-i de văzut şi de a pleca apoi în altă parte. Liniştea amiezii îmi cerea să rămân, stârnind un gând puternic şi greu de explicat. Nu mai fuse­sem niciodată la Sfântul Ioan Rusul şi, totuşi, parcă mai fusesem acolo. Nu-l mai văzusem vreodată şi totuşi îl ştiam. La mânăstirea lui, totul îmi părea blând, familiar şi casnic, îndemnându-mă să privesc în cea mai deplină tăcere, pentru ca întru târziu, să mă închin la Sfintele Moaşte cu o bucurie aparte, o bucurie ce parcă aş fi vrut să o împart cu toată lumea - cu fluturii şi păsările cerului, cu fratele Antonie, ce tocmai trecea surâzător spre trapeză, cu cei câţiva pelerini din dreptul pangarului.
Greu m-am desprins din acea tăcere albă, fără de contur, şi mi-am întors privirea, descoperindu-l pe stareţul Macarie. Stătea lângă mine şi nu spunea nimic. Zâmbea fericit să mă vadă, ca şi cum ne-am fi cunos­cut de când lumea. Zâmbea, îndemnându-mă să iau lucru­rile aşa cum sunt şi să nu mă tulbur. Da, aşa se întâmplă cu toţi cei care vin prima oară la mânăstirea Sfân­tului - simt un freamăt sufletesc şi o bucurie pe care trebuie să o îm­păr­tăşească neapărat cu alt­cineva... Să nu ne mirăm - Ioan Rusul este Sfântul consacrat al Prieteniei; poate cel mai mare din toată ortodoxia.

Sfântul din mijlocul focului

Slobozia e o mânăstire mică, de buzunar; fără isto­rie şi fără mari averi. O mânăstire cu cinci vieţuitori, câ­teva camere şi un fost depozit de muniţii transformat în biserică. Măreţia şi forţa mânăstirii vin doar de la Cu­viosul Ioan Rusul. Nimic nu se face fără ştirea şi aju­torul lui; nimic nu se plănuieşte fără o noapte de priveghere, măcar la racla cu Sfintele sale Moaşte. La Slobozia nu e loc decât pentru numele şi prezenţa lui, aşa cum e întruchipat de icoană - ostaşul timid şi li­niş­tit; tânărul cu faţă de adolescent etern şi o cruce subţire în mână.
Puţini pot spune că îl cunosc cu adevărat. Ioan Rusul e un Sfânt cu totul special şi deosebit. Aparent, bio­grafia lui nu e încărcată de fapte eroice. Dimpo­tri­vă, a fost toată viaţa un om discret şi neştiut de nimeni; un om care, deşi obligat să trăiască şi să doarmă printre animale de povară, a reuşit să coboare cerul pe pământ şi să trasforme grajdul într-o minunată biserică, nere­nun­ţând nici o secundă la dreapta credinţă şi la nădej­dea mântuirii. A îmblânzit oameni şi animale, şi-a pur­tat crucea umilirii demn şi în tăcere, şi tot aşa s-a săvârşit, împărtăşindu-se pentru ulti­ma oa­ră cu sângele şi trupul lui Hristos, as­cunse în­tr-un măr scobit anume de către du­hov­nicul lui.
A fost mare Sfântul. Până şi turcii şi-au dat seama de asta şi i-au recunoscut sfinţenia, mai ales că, dintr-o pornire prostească, Os­man Pa­şa a încercat să-i ardă moaştele. Vă­zând însă că trupul Sfântului se mişcă în mij­locul fo­cului, turcii s-au îngrozit, fugind care încotro. După plecarea lor, împrăştiind căr­bunii şi cenuşa, creştinii au găsit trupul Cu­viosului Ioan Rusul întreg. Nu păţise absolut nimic. Era tot mlădios şi înmiresmat, cum îl ştia toa­tă lu­mea. Doar o negreală uşoară i-a mai ră­mas de la jar şi de la fum, negreală ce se păs­trează până în ziua de astăzi, drept mărtu­rie şi pecete de întărire a adevărului.

Aşchia din sfintele moaşte

Nu e uşor să spui de ce, dintre atâţia mari sfinţi, doar Ioan Rusul are această enormă pu­tere de iradiere afectivă.De ce, dintre toţi sfinţii recent canonizaţi ai ortodoxiei, tocmai el (oştean rus, ajuns rob în Turcia) s-a lipit atât de mult de sufletul nostru. Părintele Macarie pare abso­lut convins că, avându-l ocro­titor pe Sfântul, e apărat din toate părţile. Ioan Rusul e un Sfânt grabnic, hotărât şi dintr-o bucată. În preajma lui nu au ce căuta simţămintele călduţe sau jumătăţile de măsură şi, de­loc întâmplător, mulţi îl în­drăgesc chiar înainte de a-l cu­noaşte. Îl îndrăgesc pur şi simplu şi vor să-l întâlnească, cum a vrut şi părintele Maca­rie, care a auzit de Sfântul pe când era simplu monah la schi­tul Darvari din Bucureşti. I-a auzit numele din gura unei femei credincioase, bolnavă cu metastaze la colon, ce se chinuia în nişte dureri atât de mari, încât nici cele mai pu­ter­nice calmante nu-şi mai făceau efectul. Era toiul nopţii şi femeia suferea mai mult ca oricând. Deja o încercau dispe­rarea şi tot felul de gânduri negre, când în salon au apărut trei medici - doi tineri şi un bătrân. Erau îmbrăcaţi în halate albe, cu ecuson şi stetoscop la gât, şi discutau în şoaptă între ei, arătând spre patul bolnavei. Se consul­tau între ei să ia o decizie cât mai bună sau să găsească o soluţie de moment, când unul din cei doi tineri a vrut să spună ceva, dar femeia i-a luat-o înainte şi, uitând de durere, a excla­mat: "Stai aşa... Parcă te cunosc de undeva... Te-am văzut pe coperta cu acatistul Sfântu­lui Ioan Rusul! Eşti Sfântul Ioan Rusul”. Tânărul nu a spus nimic. A zâmbit doar, după care a dispărut din salon şi, absolut mira­culos, din clipa aceea, durerile au încetat, iar femeia a început să se vindece, aşa cum au confirmat ulterior şi doctorii, şi analizele.
Tot atunci s-a mai întâmplat ceva. S-a întâmplat ca, însoţindu-l pe P.S. Ambrozie la Slobozia, părintele Macarie să fie cucerit de frumuseţea sălbatică a pădurii dunărene şi, într-un impuls de moment, s-a trezit vor­bind cu o mare şi nepermisă îndrăzneală: "Preasfinte, hai să facem aici o mânăstire de călugări şi să o în­chi­năm Sfântului Ioan Rusul”. Luat pe neaşteptate, epis­copul a tresărit. Parcă nu-i venea să creadă că tânărul monah dăduse glas celui mai ascuns gând al său, stâr­nit de o întâmplare anume petrecută în Grecia, în insu­la Evvia, la mânăstirea Sfântului Ioan Rusul. Acolo s-a închinat la racla aurită şi a rămas peste noap­te, fără să ştie că episcopul locului evita să se întâl­neas­că cu el. Noaptea, însă, Ioan Rusul i-a apărut în vis episcopului grec şi, certându-l cu asprime, i-a poruncit să dea în dar poporului român o parte din Moaştele lui. A doua zi, la marginea sicriului poleit în aur, stătea miraculos o aşchie sărită anume din Sfintele Moaşte - semn că vorbele Sfântului fuseseră aievea şi adevărate; că vrerea Cuviosului Ioan Rusul era ca mă­car o firmi­tură din trupul lui să ajungă şi pe malul Du­nării, printre năpăstuiţii şi drept credincioşii români.

Biserica din gând

Nimic nu e întâmplător şi totul se leagă. Dacă îl întrebi cum a ajuns ca în numai câţiva ani să ridice la Slobozia o mânăstire atât de frumoasă şi de liniştită, părintele Macarie pa­re că ezită să dea răs­puns. Nu vrea să vor­bească despre erois­mul începutului, dar nici nu poate uita ace­le zile când, la Slo­bozia, se trăia ca la începutul creştinis­mului, cu strane şi chilii încropite sub copaci şi cu preoţi care slujeau miezo­nop­tica la lumina ste­lelor. "Pe vremea aceea, Slobozia era doar un gând”, îşi aminteşte părintele. ”Nimeni nu mai credea că ruinele din curtea unităţii militare se vor transforma vreodată în loc de rugă­ciu­ne, în trapeză sau arhondaric. Oamenii cârteau. Clă­tinau din cap, fără să înţeleagă mare lucru. Le arătam gunoaiele din curte şi le spuneam că acolo va fi gră­dină.Îi duceam la intrarea în beci şi le spuneam: «Asta e biserica», iar ei se uitau la mine ca la un ne­bun. Nici ei nu erau convinşi cât de important este un gând şi cât de mare este puterea Sfântului. Aveau să se convingă la primul hram al mânăstirii, când în curtea lăcaşului se adunaseră peste o mie de per­soa­ne - cu mult peste ceea ce pre­gătiseră bucătăresele noastre la masă (cam două sute de păstrăvi). Cineva a venit cu ideea să împărţim peştii în câte 3-4 bucăţele, dar eu nu am fost de acord. Singurul care ne mai putea salva era doar Sfân­tul. Şi ne-a salvat, cum ştia el mai bine - grabnic, hotărât şi cu multă milă. Încă mă mai rugam la racla lui, când a venit de la trapeză albi­narul mânăstirii, fratele Constan­tin, care, plin de bucurie, mi-a spus că păstrăvii nu numai că au ajuns la toată lumea, ba chiar au mai ră­mas câţiva pentru a doua zi... Mi­nu­nile nu s-au oprit aici. Într-o lună, am ridicat turla bisericii şi primele chilii, cu toate că era iarnă şi putea să viscolească oricând. Sfântul a avut grijă de casa lui şi ne-a ajutat cu de toate - cu bani, cu materiale de construcţie şi cu o iarnă extrem de blândă, cum nu a mai fost şi nu va mai fi vreodată prin acele locuri... N-aş mai pleca în veci de aici. Nicăieri nu aş mai găsi nopţi de mai la fel de frumoase. Nopţi lungi, dunărene. Nopţi de priveghi şi de rugăciune, în care, uneori, se întâmplă să deschidem ferestrele bisericii şi ne trezim cântând în şoaptă, pentru a nu tulbura în vreun fel şoap­tele pădurii. Se întâmplă ca noi să tăcem la stra­nă, lăsând greierii şi toate făpturile nopţii să se roage în locul nostru”.
*
Merită să ajungi la Slobozia, să te convingi cu ochii tăi că Ioan Rusul e un Sfânt special şi aparte. Nu trebuie să-l cauţi sau să îl chemi insistent - te găseşte el, ori­cum. Nu te părăseşte şi nu te lasă la greu - îţi iese el în cale când te aştepţi mai puţin şi când ai mai mare nevoie de ajutorul lui. Iese negreşit, salvator şi cu bra­ţele deschise, ca un vechi şi devotat prie­ten. Aşa a făcut cu mulţi - cu tânărul ace­la care şi-a recăpătat mersul, după un sever atac cerebral; cu doam­na Manuela (o cunoscută ziaristă de radio), care s-a vinde­cat într-o singură noap­te, deşi trebuia să se opereze urgent de hernie de disc - altfel risca să paralizeze în orice clipă. Sfântul nu a uitat pe nimeni care şi-a pus nădejde în el, nici măcar pe acea familie din Copăceni - oameni trecuţi de 40 de ani, dar care îşi doreau cu disperare un copil, drept pentru care şi-au vândut casa şi pămân­turile, pentru a merge fără nici un rezultat la tratament în Austria. Câteva luni mai târziu, veneau la mânăstire să-şi boteze fetiţa şi să-i pună numele de Ioana, ca semn de dragoste şi recunoştinţă pentru Sfântul.
Merită să ajungi o dată măcar la Slobozia. În orice moment al zilei te-ai afla, la mânăstirea lui Ioan Rusul te simţi în largul tău. Nu în­curci pe nimeni şi nimeni nu te de­ran­jează cu iscodiri insistente. În pădurea şi grădina Sfântului, printre clădiri proaspăt văruite şi alei inva­date de verdeaţă, poţi merge cum vrei, melancolic sau hai-hui, du­pă starea sufletului şi a vremii, înde­lung şi după pofta inimii. Poţi fi mai visător sau mai prozaic. Poţi fi ori­cum, căutându-l pe părintele Maca­rie pentru spovedanie, sau doar lă­sând la pangar un pomelnic şi o lu­mânare aprinsă. Poţi rămâne toată noaptea la raclă, în rugăciuni şi ca­tisme, sau, dacă vrei, te poţi bucura pe o bancă umbrită de liniştea amie­zii, înconjurat de albine, fluturi co­loraţi şi lujere superbe de flori. Pe acea bancă, vei simţi cu siguranţă cum Dunărea mi­roase discret a miez de vară şi a floare de salcâm, în timp ce o linişte transparentă, de mătase, va adia uşor din­spre pădurea de tufani pitici din spatele corpului de chilii, învăluindu-te ca o îmbrăţişare curată, de prieten vechi şi statornic.

P.S. Cei care pot sprijini construcţia bisericii mânăstirii pot face o donaţie în conturile deschise la BRD, Sucursala Giurgiu,
CONT LEI: RO60BRDE190SV09506631900.