- Te-ai născut într-un sat de munte din Hunedoara, în ținutul magic al pădurenilor. Un sat ca la facerea lumii, suspendat între cer și pământ, pe culmi de dealuri învelite în pășuni înflorite. Cum ai ajuns din Toplița Hunedoarei, vârf de lance la știrile Pro TV?
- Într-adevăr, sunt un copil de la țară, din satul Toplița, din apropiere de Hunedoara, dar un copil crescut într-o familie de intelectuali: mama a fost secretară, iar tata e profesor de sport, director de școală și un om cu preocupări care se îndreaptă spre istorie, poezie și artă, în general. Așa că ai mei și-au "analizat” fetița și au văzut că, spre deosebire de fratele meu, care e cu șapte ani mai mare și care era foarte timid și rușinos, eu eram un copil "de scenă”. La toate serbările de la grădiniță și apoi de la școală, eu ocupam cu aplomb locul din mijlocul podiumului și niciodată nu-mi era de-ajuns să recit o singură poezie. Cum începeau aplauzele, eu anunțam că "Mai știu o poezie” și apoi "Mai știu una” și tot așa, până când părinții, spre disperarea mea, erau nevoiți să mă smulgă, la modul propriu, de pe scenă. Apoi au remarcat că eram o povestitoare împătimită, relatam cu mare poftă tot felul de lucruri pe care le făcusem, le văzusem sau le auzisem, și eram înnebunită să mi se citească povești. Motiv pentru care, de-altfel, deși ai mei se pregătiseră să mă dea la școală de la 7 ani, eu am insistat să merg de la 6: voiam să învăț să citesc mai repede, pentru ca accesul meu în lumea basmelor să nu mai depindă de părinți. Așa că, luând toate elementele astea în calcul, la un moment dat, când aveam vreo 8 ani, tata a aruncat în treacăt o vorbă: "Amalia ar putea să se facă ziarist”. Lucru care m-a supărat tare, fiindcă eu am crezut că ziariștii sunt oamenii care vând ziare și, deci, "Numai atâta încredere are tata în mine?!”. (râde) În orice caz, în epoca aceea de dinainte de Revoluție, ca vlăstar al unei familii de intelectuali, nu prea aveam multe opțiuni în materie de profesie: aș fi putut să mă fac inginer, dar nu-mi prea venea să repar nimic prin casă, aș fi putut să mă fac profesor, dar ideea asta nu mă prea tenta, pentru că eu am crescut pe lângă cancelarie, deci acela era un mediu care-mi era mult prea familiar ca să mă mai fascineze, sau aș fi putut să mă fac medic, ceea ce mă atrăgea cel mai mult, pentru că până la 8 ani am crescut în casă cu o bunică foarte bolnavă, care nici nu se mai putea ridica din pat, dar pe care o iubeam foarte mult și, ca atare, visul meu de-atunci era să devin medic și s-o fac bine pe bunica. Până la urmă, în perioada liceului, părinții mi-au spus: "Tu alegi ce vrei, dar noi credem că ți s-ar potrivi o carieră de avocat, ziarist...". Venise Revoluția între timp, intrasem la un liceu de limbi străine din Hunedoara, trăiam starea aceea, când crezi că generația ta o să schimbe lumea, dar, propriu-zis, nu eram lămurită ce aș putea să fac. Însă, printr-un concurs de împrejurări, am ajuns să scriu la revista liceului. Și-așa a început o aventură splendidă. Spun aventură pentru că, inițial, revista însemna niște pagini A4, pe care le scoteam la imprimantă și le îndoiam noi, de mână, ca să arate într-un fel. Când eram prin clasa a XII, am obținut însă o finanțare Soros, și-atunci ni s-au lărgit aripile. S-a scris despre noi și în Evenimentul Zilei, eram numiți "cei mai tineri redactori-șefi din țară”, deci, a fost chiar o mișcare de presă născută într-un liceu din... Hunedoara!
Nașul și testul
- Și așa ți s-a deschis pofta de jurnalism?
- În ciuda acestei experiențe, nu știu din ce motiv, când a venit vorba să aleg ce voi face în continuare, mi-am îndreptat atenția către profilul universitar de ghid turistic. Se cerea o limbă străină și geografie, deci mă potriveam. Ca atare, pentru asta m-am pregătit. Însă, până când să vină admiterea, a venit nunta verișoarei mele. Iar acolo l-am cunoscut pe naș, care era lector la Jurnalism, la Timișoara. Omul acesta m-a întrebat ce e cu mine, ce vreau să fac, eu i-am povestit că scriam de trei ani la o revistă școlară, dar că voiam să mă fac ghid turistic. Atunci el mi-a propus să dau un test, compus dintr-o parte de creativitate și alta de gramatică. Am dat testul și atunci domnul profesor mi-a spus: "Tu, dacă dai la Jurnalistică, o să intri în primii zece”. Nașul a avut dreptate: am mers la Jurnalistică, la Timișoara, și-am intrat a noua pe listă! Fără nici un fel de pregătire specială... Apoi facultatea m-a prins foarte tare și n-am avut nici un regret față de alegerea făcută. După care, la sfârșitul anului I, prin sălile de curs a început să circule un zvon: că televiziunea locală, Analog TV, caută un prezentator băiat. Puținii băieții de la Jurnalistică au decis să meargă să dea concurs, iar eu am zis să mă alătur lor numai așa, ca să văd și eu cum arată o televiziune. Zis și făcut! Am purces în gașcă la Analog TV, și cum stăteam eu acolo pe un hol, îmbrăcată în alb - țin minte și acum - , a venit la mine o doamnă care m-a întrebat: "Tu ai fost la probă?”. I-am explicat că eu venisem numai ca să-mi însoțesc colegii, fiindcă înțelesesem că era un concurs numai pentru băieți, la care doamna respectivă a spus: "Nu. Testăm și fete”. Și așa am intrat să dau probă. Am fost ultima pe o casetă cu vreo 70 de oameni. Eram cea mai degajată, pentru că nu aveam nici o miză. Și tocmai degajarea aceasta le-a plăcut celor de-acolo, din televiziune. După 2 zile, m-au sunat și mi-au spus că vor să mă angajeze! Și m-am dus! Trei ani de zile am lucrat acolo și mi-a plăcut la nebunie. Voiam să învăț tot: mergeam pe teren oriunde era nevoie, aveam un coleg care făcuse școala BBC și am luat de la el toate materialele pe care le avea... Aveam o foame uriașă de a învăța! Dimineața mă duceam la școală, seara, la 6, fugeam la televiziune, și niciodată n-am lipsit, nici dintr-o parte, nici din cealaltă. Și așa, tot acumulând, am ajuns să fiu editor principal. Dar, în tot timpul ăsta, mă uitam la un singur post de televiziune: Pro TV. Pentru că el era ținta mea. Decisesem că asta era meseria pentru mine și consideram că dacă era să o fac undeva, atunci acel undeva trebuia neapărat să fie Pro TV-ul. Drept urmare, după ce-am luat licența, n-au trecut două săptămâni și m-am prezentat aici, la poarta Pro TV-ului, înarmată cu o casetă cu toate reportajele mele, pe care le credeam cele mai bune. Am intrat la directorul Știrilor, am vorbit o jumătate de oră cu el, mi-a dat un test de gramatică, pe care l-am făcut fără nici o problemă, apoi a venit și producătorul general, Peter Barabaș, pe care directorul de Știri l-a întrebat: "Ce zici de «fața» asta?”. Omul a mustăcit, n-a zis nici da, nici nu, dar în aceeași zi am fost sunată și mi s-a spus: "Vino de mâine. O lună de probă și dup-aia vedem”. Și... am riscat, am venit și... am aterizat într-o lume mult mai dificilă decât fusesem eu obișnuită, dar exact lumea pe care mi-o doream. Era vara lui 2000, erau călduri ucigătoare, ca și acum, echipa știrilor era compusă din doar 15 oameni, dar 15 oameni de un profesionalism total. Și, după două săptămâni, în care am învățat programele de calculator pe care se lucrează aici și cum se scriu știrile, am fost trimisă, singură, la o demolare... de chioșcuri. Prima demolare de chioșcuri! Nimeni nu se aștepta să iasă ce-a ieșit: adică, o încăierare generală între chioșcari și jandarmi, cu Amalia Enache în mijlocul lor! (râde) Aceea a fost prima știre a zilei, o știre făcută sută la sută de mine, care le-a plăcut șefilor foarte mult. Apoi, la o lună după ce am fost angajată, am avut prima transmisie în direct... Trei ani am fost exclusiv reporter corespondent - cel puțin două știri și o transmisie în direct pe zi - după care am început să și prezint știri, ceea ce-mi place foarte tare, dar nici de munca de reporter nu m-am rupt. În continuare, zi de zi, fac și teren.
Echipa de la PRO TV
- Ai "nimerit” la cea mai profesionistă televiziune din România, un etalon a ceea ce ar trebui să fie mass-media. Care este rețeta acestui succes? Echipa? Conceptul?
- La Pro TV, suntem ca un mecanism în care fiecare element se îmbină perfect cu celelalte și întreaga structură funcționează ca unsă. Fiecare dintre noi - acum suntem mai mulți decât în anul 2000 - are un rol foarte bine definit și e conștient de faptul că asta e o muncă de echipă, că e imposibil, tehnic vorbind, să faci ceva - orice! - de unul singur. La filmare, de pildă, te duci cu un operator. Imaginile lui trebuie să fie la fel de bune ca textul tău. Sau viceversa. Apoi tu te duci cu acel text în montaj. Împreună cu omul de la montaj, pui totul cap la cap. După care, cu acea știre, te duci la producător, care lucrează împreună cu regia de emisie și care are deja un sumar stabilit anterior, împreună cu directorii de știri, pentru că aceștia - producătorii și directorii de știri, alături de șefii de secții și de editori - sunt cei care decid ce știre e suficient de importantă, ca relevanță pentru public, ca să intre pe post... Deci, sunt foarte multe piese care fac ca Știrile Pro TV să funcționeze perfect și încă într-un ritm extrem de alert. Pe de altă parte, suntem o echipă de oameni - cam aceeași de la început - care am adunat foarte-foarte multă experiență și de aceea putem acum să abordăm forme din ce în ce mai sofisticate de jurnalism TV. De pildă, "România! Te iubesc”, un mare succes al Pro TV, nu am fi putut să-l facem, ca jurnalism, în urmă cu șase ani, pentru că nu aveam încă suficientă experiență, așa cum sunt convinsă că eu, la 23 de ani, nu aș fi putut să fac ceea ce fac azi, adică să fiu corespondent special la Președinție, Guvern și Banca Națională... Poți fi oricât de strălucit, să ai toate cunoștințele economice și politice din lume, dar experiența directă nu poate fi compensată de nimic.
Emoție și adrenalină
- Televiziunea este o ardere totală. Ce resurse folosești ca să-ți reîncarci bateriile? Cu excepția profesiei, în ce mai crezi?
- În dragoste, cu tot ce înseamnă ea. Pentru că dragostea, realmente, te face mai bun. Și pentru că fără dragoste - din nou folosesc un clișeu, dar asta e realitatea - eu chiar nu aș mai vedea rostul vieții. Iar eu trăiesc dragostea... la roșu. Dragostea e pasională, plină de emoții, de adrenalină, de scormoniri interioare... Inclusiv în ceea ce privește dragostea în cuplu. În legătura cu omul de lângă mine, am nevoie de o conectare foarte puternică, de sinceritate și încredere deplină. Și, pentru că probabil ai să mă întrebi dacă am găsit un bărbat care să se potrivească acestui portret, răspunsul meu este da. Din fericire, am o relație. Deja de lungă durată... Apoi, îmi prețuiesc mult familia și prietenii. Sunt un om norocos, fiindcă am mulți prieteni adevărați, prieteni buni, pe care i-am aflat alături în multe momente complicate din viața mea, oameni care mi-au dat foarte mult, cu sufletul și cu fapta. Au fost niște mobilizări extraordinare împrejurul meu... Când mama era bolnavă, prietenii mei mi-au luat fantastic de mult din povara de pe umeri. Prietenele mele, de exemplu, găteau și-mi aduceau mâncare acasă, știind că eu și mama mai aveam foarte puțin timp de petrecut împreună. Sau au venit de Crăciun, cu bradul gata împodobit, în salonul de spital al mamei... Uneori, mă gândesc dacă eu sunt capabilă să le dau atât de mult pe cât îmi dau ei. Ei spun că da, dar eu încă am dubii... Și apoi, e credința. Când eram mică, eram foarte legată de biserică. Poate pentru că la sat, ritualurile credinței încă se respectă. Țin minte cum mă ducea bunica la slujbă, duminica... Acum nu mai merg regulat la biserică, relația mea cu Dumnezeu se construiește mai mult în cadru personal, în intimitatea ființei mele. Dar ea e extrem de importantă. Deși drumul acesta nu a fost mereu lin. După pierderea mamei, am avut o mare supărare cu Dumnezeu. Pentru că mi-am văzut mama complet nepregătită pentru moarte. La 58 de ani, azi era la serviciu, bine și veselă, și peste o săptămână, aflam că are cancer în stadiu terminal. Am văzut-o topindu-se pe picioare, mi-am auzit mama întrebându-se cu voce tare "De ce? De ce sufletul meu e exact ca înainte, mintea mea e exact ca înainte, dar corpul mă părăsește?”. Eu am văzut-o pe mama murind, încă puțin și încă puțin, zi după zi, și e foarte greu să înțelegi asta în relația cu Dumnezeu. Așa cum foarte greu, în relația cu Dumnezeu, este să-ți înțelegi singurătatea care urmează după aceea. Sunt lucruri pe care, după moartea cuiva de care ai fost foarte legat, nu mai poți să le faci niciodată. Poate părea absurd, dar e cumplit că eu nu mai pot să formez numărul de telefon al mamei și s-o întreb ceva, orice! Și-atunci te apucă așa... o furie... Și ți-e greu să te mai apropii de Dumnezeu. Extrem de greu! Dar, cu timpul, eu și Dumnezeu ne-am reîntâlnit, și azi, relația mea cu El, credința mea, e mult mai profundă decât a fost înainte. Iar asta mi se pare, în sine, un miracol!
- Și hobby-uri? Ai loc pentru ele în viața ta?
- Hobby-ul meu sunt târgurile de vechituri. (râde) Îmi place foarte mult să le colind și să scotocesc în alte lumi și să mă întorc acasă cu lucruri care închid în ele povești, dar care mă bucură și din punct de vedere estetic. Trăim o epocă a uniformizării, iar uniformizarea pe mine mă blochează, așa că astfel de obiecte îmi înlesnesc evadarea. În plus, atunci când mergi într-un târg de vechituri, de oriunde din lume, ai ocazia să pătrunzi într-o comunitate cu totul și cu totul aparte. Cei care vând, de la discuri zgâriate și până la tot felul de obiecte prețioase, formează un soi de familie colorată, cu istorii absolut fascinante. Apoi îmi place să mă plimb prin zonele vechi ale Bucureștiului și să admir arhitectura caselor. Cred că, din acest punct de vedere, suntem una dintre cele mai bogate capitale. Păcat că nu ne prețuim această comoară atât de eclectică... Vizitez expoziții de pictură și de fotografie, văd enorm de multe filme, merg la festivalurile de film de la noi... Și mi-am păstrat pasiunea pentru călătorii. Cu cât pot să călătoresc mai mult, în locuri cât mai diferite, cu atât sunt mai fericită și mai încărcată ca spirit și ca suflet. Și, nu în ultimul rând, îmi trăiesc povestea de dragoste cu pisicuța mea, Balerina. Este o pisicuță maidaneză - a venit ea la mine, n-am ales-o eu pe ea -, e extrem de afectuoasă și de "lipicioasă” și am botezat-o așa, pentru că atunci când a ajuns la mine în casă, probabil jenată că era "tomberoneză”, mergea peste tot numai pe vârfuri, parcă să nu atingă pământul, și făcea niște piruete incredibil de delicate și de expresive.
- Ești o femeie frumoasă...
- Ei, nu sunt genul pe care o vezi și leșini. (râde) Important este că eu sunt mulțumită cu mine, că mă simt bine în pielea mea. Pe de altă parte, știi cum se spune: frumusețea este în ochii celui care te privește, iar omul nu va vedea niciodată numai trupul celuilalt, ci-i va aprecia farmecul, ceea ce persoana aceea emană întru totul, un anume fel de energie...
- Îți întreții frumusețea? Ai un stil de viață bun de dat împrumut?
- Mă vezi cum arăt. (râde) Eu, în viața de zi cu zi, nu mă machiez. Mă dau cu puțin rimel și mă pieptăn. Simplu! Mă machiez destul pentru apariția pe micul ecran. Ceea ce mă preocupă pe mine e zona de sănătate. Citesc foarte mult pe tema asta, tot felul de cărți de nutriție... Și trec prin etape și etape, în care îmi aplic diverse "tratamente”. De pildă, acum sunt în etapa în care nu mai mănânc zahăr și nici pâine albă. Bine, oricum, eu de vreo zece ani nu mai mănânc alimente procesate, nu mai beau sucuri, ci mă rezum la apă... În ultima vreme, mănânc foarte puțină carne, de maxim două ori pe săptămână, și mănânc foarte mult hrană crudă. Și fac și mișcare, dar în funcție de perioadă. Uneori fac foarte mult sport, mă apucă un entuziasm enorm, iar în alte etape, așa mă apucă o lene... de nu mai fac nimic. Noroc că am o meserie pentru care nu trebuie să mă măsoare nimeni ca să vadă câți centimetri mai am în talie și nici acasă nu mă critică nimeni, pentru că sunt o femeie iubită așa cum sunt.
- În încheiere, Amalia, te rog să le transmiți cititorilor noștri un mesaj... senin ca zâmbetul tău.
- Tu îmi citești gândurile! Chiar la senin mă gândeam și eu. (râde) I-aș ruga pe cititorii "Formulei AS” și pe români, în general, să fie mai senini, mai puțin încrâncenați... Văd azi împrejurul meu, dincolo de luptele politice, atât de multă divizare în societatea noastră, atât de multă înverșunare, în sensul negativ al termenului... Frumosul nu se poate naște din urât, binele nu se poate naște din rău...
Foto: PRO TV