Puterea rugăciunii

Călugărul cu ochi albaştri

Era în 2002. Fetiţa mea trebuia să dea examenul de admitere la Liceul de Artă Plastică. Pregătiri, emoţii... S-a suprapus însă o altă problemă pentru mine. O boală specifică fe­mei­lor tre­cute de vârsta mijlocie. Doctorii nu o mai pu­teau ţine pe loc şi mi s-a propus să merg pentru operaţie la o cli­nică din Bucureşti. În­tr-una din acele zile zbuciumate, fetiţa mea a venit la mi­ne uşor des­­cumpănită, uşor je­nată, şi mi-a spus că unul din pro­fesori, după ce a ales-o la lecţie, a afir­mat că este o ruşine ca până la vâr­sta ei, să nu fi vizitat mânăs­tirile din Nordul Mol­dovei. Mi-am adus a­min­te cu nostalgie cum mama m-a dus la vârsta de 11 ani în Nor­dul Moldovei, fiind dirigintă la câteva clase de la un liceu de artă plas­tică. Am fost găzduiţi foarte modest, într-un cămin care era liber pe timpul verii, dar ceea ce am putut vedea atunci mi s-a întipărit în memorie pentru toată viaţa... Nu am pregetat şi i-am promis fetei mele că o voi duce să vadă acea parte minunată din ţara noastră. Am făcut cu soţul meu un itinerariu şi urma ca în prima zi din conce­diu să plecăm la Sinaia, şi apoi s-o luăm pe la Piatra Neamţ, Agapia şi, în sfârşit, să ajungem la nestematele din Nordul Moldovei. Lucrurile au luat însă o întorsătură tristă şi total nefavorabilă acestei călătorii. Doctorul din Bucureşti m-a atenţionat că dacă nu mă ope­rez repede, nu mai garantează...Era prin mai. Cum să-i fac eu asta copilului meu? Pe lângă excursia pro­misă, urma în vară admiterea la liceu. Cred că am primit un imbold de undeva, din Astral. M-am decis pe loc: ex­cursia va exista! Pentru mine, va fi totodată şi un pele­rinaj. Am înce­put cu mânăstirea Sinaia, unde am stat toţi trei pe o bancă sub un minunat brad albastru şi am me­ditat. Parcă aveam deja sufletul mai uşurat.Am continuat călătoria şi am vizitat toate mânăstirile mai cunoscute din Mol­dova de Nord. Dar trebuie să mai adaug ceva. Încă din copilărie eu am crezut în miracole. Un exemplu concret l-am trăit când, căzând de la o înălţime destul de mare, am aterizat pe ciment uşor, ca purtată pe aripi de îngeri.
Când am ajuns la Mânăstirea Suceviţa, aveam să tră­iesc din nou o minune asemănătoare. Eram istoviţi, după un drum lung şi obositor. Stăteam toţi trei în biserică şi ne rugam în linişte şi singurătate.Deodată, a apărut ca din senin un călugăr mărunt la trup şi subţirel, cu părul blond-roşcat, foarte lung şi buclat, şi cu nişte ochi de un albastru ireal. Ne-a sfătuit să mergem să vizităm şi o "anu­­­me capelă”. Noi am mulţumit şi am răspuns poli­ticos că vizitasem până atunci foarte multe biserici şi că ne era greu să mai receptăm ceva nou. S-a întors brusc spre mine şi ochii lui nu mai aveau aceeaşi seninătate, ci aveau o nuanţă de oţel. M-a străfulgerat cu acea privire pe care o mai simt şi azi, şi mi-a spus: "Acolo, în capelă, sunt nişte moaşte, şi dum­­­neavoastră aveţi ma­re tre­buinţă de ajuto­rul lor!”. A dispărut uşor, ca o boare, aşa cum şi apă­ruse. De unde ştiuse acel monah că tocmai eu, din­tre cei trei pre­zenţi, eram în mare pe­ri­col? M-am supus, am urcat treptele capelei şi m-am închinat la o raclă mică, de argint, ce con­ţinea mai multe moaşte de sfinţi. Apoi că­­lătoria a con­tinuat. Am vizitat în total 11 mâ­năs­tiri. Ajunşi acasă, la Ga­laţi, parcă ne-am simţit mai uşuraţi sufleteşte. Pen­tru mine, călătoria fu­­­sese cu ade­vărat un pe­lerinaj, dar şi un periplu sufletesc. Viaţa şi-a luat apoi cursul normal. Examenul fetei a fost o reuşită. Abia după aceea, am făcut un control de rutină, la ecograf. Doctoriţa a spus că nu am nimic. Nu mi-a ve­nit să cred. Brusc, mi-am amintit îndemnul poruncitor al călugărului şi privirea aceea, de un albastru nefiresc.

ANA-MARIA ROTARU - Galaţi