DOCTORUL ANIMALELOR

* La Câmpulung Muscel, necuvântătoarele au un înger păzitor: doctorul Anghel Florin Zidaru. O poveste de dragoste despre patrupezi fericiți *

Franți a împlinit o vârstă de patriarh. Este aproa­pe centenar după echivalarea zilelor lui în ani omenești, dar atunci când iese în curte, încă pășește tacticos prin iarba umbrită de crengile unui nuc uriaș. Se mișcă ușor, calcă atent, gata pregătit să în­tâmpine vreun posibil dușman aflat ascuns printre ier­burile înalte. Chiar dacă părul nu mai are strălucirea de altă­dată și chiar dacă statura îi este doar la jumătate din cât era în zilele de glorie, mai păstrează încă ceva din dem­nitatea și măreția unui ade­vă­rat conducător de clan. Pri­vi­rea lui melancolică pare re­sem­nată, dar se în­vio­rează fu­gar și tineresc atunci când în preajma lui apar alte vie­tăți, fie niște fluturi aflați în­tr-un dans de nuntă, fie o li­belulă ce pare ruptă dintr-un por­țelan verzui, fie vreo rân­dunea ce săgetează aerul cu un zbor neliniștit, ori, poate, doar o frunză ce cade în cercuri largi pe pă­mânt.
Franți e un motan despre care un doctor grăbit a crezut că ar fi trebuit să moară de­mult, atâta a fost de greu în­cercat de boală. În ochii lui cenușii-verzui scli­pește însă bucuria supraviețuirii ori de câte ori este luat în brațe și mângâiat. Și dacă ai avea răb­dare să-i asculți "po­ves­tea” mieunată încetișor, ai în­țelege de ce atunci când este dus la tratamente, cât ți­ne dru­mul, toarce oa­recum mul­țumit și de ce, atunci când ajunge în ca­binetul doctorului care-l tratează acum, stă liniștit, aș­teptându-și rândul după alți pa­cienți, ca să-l întâl­neas­că pe cel care i-a salvat viața.

Clinica albă

Pe o stradă liniștită din Câmpulung Muscel, for­fota începe dis-de-dimineață. Sala de așteptare e deja plină, atunci când doctorul Anghel Florin Zidaru apare în ușa cabinetului, îi salută cu voce fermă pe stăpânii de ani­male și apoi, cu glas dintr-o dată schimbat "stă de vor­bă” cu "pacienții” care-l privesc drept în ochi, ca și cum l-ar cunoaște de când lumea. Pe unii îi știe pe nu­me, și se oprește în dreptul lor în semn de salut, timp în care le urmărește atent reacțiile, alții, aflați la prima vizită, tre­mură un pic speriați, ghemuindu-se mai bine în bra­țele ocrotitoare ale stăpânilor. Ușa cabinetului rămâne me­reu deschisă, așa că toți cei aflați în sala de așteptare pot să vadă ce se întâmplă pe masa de con­sultații: cum primește un motan trei, patru injecții, cum este pansată o cățelușă lovită, sau cum este ascultată ini­mioara unui cățel speriat. Ca un adevărat ma­es­tru de ceremonii, doc­torul se mișcă printre pa­­­cienți, de la masă, la dulapul plin de instru­mente și medicamente, iar siguranța miș­­că­rilor lui se transmite și la animale. Niciunul nu este agi­tat sau violent. În­fră­țiți prin suferință, dar și prin aș­teptarea rân­dului la tratament, stau unii lângă alții, fără să se atace, pisici mature, înțelepte, pisoi jucăuși, dulăi ciobănești și cățeluși ca­re pot încăpea într-un buzunar. Cu aceeași siguranță cu care își urmărește pa­cienții, doctorul a răspuns și la întrebările noastre, fără să-și întrerupă consultațiile, ori drumurile de la dulapul cu medi­ca­mente la masa de tratamente:
- Cum am ajuns la medicina vete­rinară, de ce am ales această meserie? Nu e greu să vă răs­pund, pentru că, de când mă știu, am trăit în gospo­dării în care se găseau întotdeauna multe animale. Am copilărit aici, în Câmpulung, și într-un sat din apro­pie­re, și am învățat de mic multe despre viața ani­malelor, despre obiceiurile și comporta­mentul lor, despre felul în care trebuie în­grijite. Mieii au fost dragostea mea în copilărie. Părinții mei țineau mereu câte doi, trei mieluți acasă, în fiecare vară, de dragul meu. Am avut mereu animale mici în preajmă, așa cum se puteau găsi în orice gospodărie de oraș cum era Câmpulungul mai demult. Și iepurii erau în sarcina mea, și porum­beii. Am învățat de la cei mai bătrâni cum să-i hră­nesc și cum să mă port cu ei. Ani­male mai mari am în­tâlnit la Po­ienari și la Jugur, sate în care am petrecut mult timp, cât am fost copil. Așa că, la vremea liceului și a admi­terii la facultate, eram ho­tărât deja să aleg ceva care să mă ajute să ră­mân cât mai mult și cât mai aproape de natură. Am ezi­tat între sil­vi­cultură și me­dicina ve­terinară, am pus în balanță posibilele realizări și am ales până la urmă me­dicina. Iar la terminarea fa­cul­tății, am avut bucuria să primesc repartiție tot aici, în Câm­pulung. Din 1995, am des­chis acest cabinet par­ticu­lar, care, așa cum ve­deți, este mereu plin de pa­cienți ne­cuvântători.

"Românii sunt mari iubitori de animale”

- Se spune că românii sunt foarte legați de ani­malele lor.

- În mod sigur! În alte țări pe unde am avut prilejul să ajung am observat că lucrurile stau în mod diferit. De multe ori, proprietarul este mai pragmatic, își face un calcul: cât mă costă animalul ăsta, cât mă costă tra­tamentul pentru el, apoi își face o evaluare și, dacă tra­tamentul este prea costisitor, renunță la el, iar animalul este eutanasiat. La noi lucrurile stau altfel, românii sunt mari iubitori de animale și se despart greu de ele, chiar dacă acestea sunt grav bolnave, încearcă să facă tot ce pot pentru a le salva. Cel puțin în zona aceasta de munte, oamenii și-au clădit toată viața pornind de la animale. Dacă stai de vorbă cu ei, tot la a doua vorbă o să-ți pomenească de mioarele lor, de văcuța cea bună de lapte sau de câinele cel viteaz.
În zona de câmpie, am văzut că oamenii sunt mai detașați, nu au această legătură puternică cu animalele din gospodărie. Poate din cauza sărăciei, poate din lipsa banilor, poate din lipsa de încredere într-un medic bun. În Dobrogea, de exemplu, pe unde am fost, am văzut că dacă li s-a îmbolnăvit un animal, gata, îl taie și iau altul în loc, fără prea multă vorbă. Pe când aici, în zona aceasta a Câmpulungului, lumea chiar se chinuie să întrețină și să trateze animalele. Poienarii și Jugur sunt două sate bogate în animale, cu oameni harnici, destupați la minte, care știu cum să acționeze în caz de urgențe, când animalele se îmbolnăvesc. Chiar și atunci când le spun că nu mai sunt șanse, mă roagă să mai încerc ceva, să fac tot ce pot și tot ce știu eu ca să-i ajut. Mă duc și în satele din jur pentru tratamente, dar prefer să lucrez aici la cabinet, pentru că e plină mereu sala de așteptare a clinicii. Aici, în cabinet, se face medicină adevă­rată, pot să fac analize, evaluări, tratamentele cele mai potrivite.

- În atâția ani de când lucrați ca medic veterinar, ați întâlnit, cu siguranță, situații deo­se­bite, ați avut parte de mo­mente care v-au rămas în minte?

- Zilnic, am parte de fel de fel de întâmplări cu oameni și cu animale, unele hazlii, altele triste. Sunt animale care te ac­ceptă de la început, altele, nu. Trebuie să știi, în pri­mul rând, cum să te apro­pii, cum să sta­bilești o punte de comunicare cu ele. Pisica, vaca, iepu­rele, pa­pagalul, câinele, orica­re animal care se prezintă la tratament trebuie să înțeleagă ce vrei să le faci și, mai ales, trebuie să înțeleagă că vrei să le faci un bine. Câi­nele și calul rămân cele mai inteligente animale, ele pricep mai repede decât altele rostul tău pe lângă ele și sunt și cele care devin mai cooperante atunci când în­cepi un tratament.

"Mulți oameni găsesc la animale afecțiunea pe care nu o au lângă semenii lor”

- Nu suntem oare prea posesivi atunci când luăm un animal și-l „arestăm” într-un apartament de bloc, schimbându-i viața și obiceiurile după modul nostru de trai?

- Nu în toate cazurile. Animalele așa-numite de com­panie au prin adopție o viață asigurată, liniște, hra­nă potrivită. Cele mai multe greșeli, în cazul acestor animale, vin din alimentație. Pe piață există produse multe, variate, și sunt discuții interminabile, chiar între medicii veterinari, despre cele care ar fi mai potrivite, pentru că cele mai multe dintre ele pot provoca boli de piele, autoimune, tulburări digestive. Este bine ca animalele să fie obișnuite să mănânce natural, carne provenită din gospodării, nu salam și parizer, nu meze­luri cumpărate din prăvălie. O grijă specială se cere în cazul animalelor în vârstă, la care pot să apară des pro­bleme renale, mai ales. Și sterilizarea, pe care eu o re­comand în cazul animalelor de companie, presupune o îngrijire mai specială. Animalele sterilizate sunt pre­dispuse la îngrășare, și mulți proprietari se bucură să-și vadă animăluțele luând proporții de uriaș, dar aceasta este în defavoarea sănătății lor.
Și animalele mari cer o îngrijire deosebită în anu­mite situații. Am avut la tratament, în perioada Cră­ciunului, un cal foarte valoros (avea peste 700 kg și fu­sese cumpărat cu vreo optzeci de milioane), cu o boală rară, pe care o fac de obicei caii de rasă. O miopatie. A fost adus cam târziu la tratament și, până la urmă, n-a scăpat. În primele zile, stăpânul lui era disperat, tremura tot când vorbea de cal, părea în stare de orice pentru a-și salva animalul. Nu i-am dat speranțe, pentru că de la început am înțeles care va fi finalul. Apoi, după o săptă­mână de tratamente, a realizat ce se întâmplă, a devenit un pic mai resemnat și a înțeles că nu mai sunt șanse. Poate că dacă animalul ar fi murit în prima zi, ar fi simțit mai dureros șocul, așa a avut timp să se obiș­nuiască cu cele întâmplate.

- Așadar, dumneavoastră tratați și animalele și aveți grijă și de stăpânii lor?

- Da, de multe ori s-a întâmplat să cadă leșinat stăpânul când am vaccinat cățelul. Am avut o doamnă cu o mâță ce a trebuit operată. De emoție, doamnei i s-a făcut rău și a trebuit aproape o oră să ne îngrijim de ea, să o readucem la o stare bună, i-am dat apă, miere, ca să-și revină. A durat mai mult s-o îngrijim pe ea, decât operația pisicuței. De aici poți să înțelegi că sunt unii oameni foarte legați de prietenii lor, animalele, și că, din păcate sau din fericire, depinde cum o iei, au găsit la ani­male ceea ce n-au întâlnit în lumea oa­menilor, acea co­municare care trece dincolo de cuvinte.
Aseară, pe la ora unsprezece mă întorceam acasă de la o intervenție dintr-un sat de lângă Câmpulung și m-a su­nat soția mea să-mi spună să mă grăbesc pentru că niște romi m-au căutat disperați să le tratez calul. Ani­malul căzuse în mijlocul drumului, se tăvălea de durere, iar ei, cum îi știți, țipau și-și smulgeau părul din cap, re­acționau zgomotos, după cum le e felul. Am ajuns la timp, i-am liniștit mai întâi pe ei, ca să pot ajuta apoi ani­malul. Și, în final, recunoștința lor a fost la fel de zgo­motoasă...

- Se spune, de multe ori, că medicii veterinari au un comportament mult mai cald, mai apropiat de pa­cienți, mai plin de compasiune, decât se întâmplă în cazul medicilor umani. Cum comentați acest lucru?

- Diferența e una singură și vine din faptul că noi, medicii veterinari, ne-am privatizat aproape în între­gime, spre deosebire de medicina umană, în care s-au mai păstrat și perpetuat practicile vechi, ale sistemului de stat. Eu, ca medic privat, mă port frumos și cu ani­malul, și cu stăpânul. Înțeleg că, dacă nu mă port așa, îi pierd de clienți. Trebuie să am compasiune față de ei, pentru că dacă nu le pot înțelege suferința, nici nu pot trata ca lumea. Iar tratamentul meu trebuie să fie im­pe­cabil, căci pe stăpânul unui animal bolnav nu-l inte­resează decât să-și vadă animalul salvat și sănătos. Nu există aici jumătăți de măsură. Iar dacă văd că omul e în stare de orice pentru a-și salva animalul bolnav, să-și prăpădească banii, nopțile, sănătatea, eu trebuie să am o vorbă bună și pentru el. Așa poți să fii sigur că se va întoarce și te va căuta ori de câte ori va avea probleme cu animalele lui. Trebuie, mai ales, să-i spui omului și să-i explici pe înțelesul lui diagnosticul, boala. În me­dicina umană, încă nu s-a ajuns la acest elementar com­por­tament prin care medicul să-ți spună clar diag­nos­ticul și să-ți facă o evaluare a bolii, să te lămurească des­pre toate căile și soluțiile de tratare, indiferent de starea ta socială. Să-ți explice riscurile acestor metode de tratament. Este nevoie să-i dai omului toate varian­tele de tratament pentru animalul lui, pentru ca el să pri­ceapă situația în care se află, indiferent dacă el este să­rac sau bogat. Dar este foarte important ca tu, ca medic, să-i prezinți, în primul rând, și să susții cea mai bună va­riantă. Eu le spun stăpânilor de animale tot timpul, de la început, care este soluția pe care și eu aș alege-o dacă ar fi bolnav animalul meu.

O meserie provocatoare

- Care sunt calitățile care îl ajută pe un medic ve­terinar să-și facă meseria bine?

- Medicina veterinară este frumoasă, incitantă, pro­vocatoare. Trebuie să i te dedici aproape în totali­tate. În primul rând, trebuie să fii sănătos, să ai condiție fizică bună, pentru că dacă nu te miști rapid pe lângă animal, te poate mușca, te poate lovi. Apoi, trebuie să fii echilibrat, să fii liniștit, să fii atent și la stăpân, și la animal. Cele mai multe dintre animale, cam optzeci la sută, acceptă tratamentul, dacă știi cum să te apropii de ele. De asta e important să vorbești cu stăpânul lor, ca să-ți spună câte ceva despre animal, dacă e agre­siv, dacă dă cu pi­cio­rul, dacă e cuminte. E im­portant să-i spui anima­lu­lui pe nume, acesta e deja un atu, care te ajută să te apropii de el. E bine să-l observi mai întâi o vreme, să stai în preajma lui, ca să te vadă și abia apoi să începi tratamentul. Ani­ma­lului trebuie să-i dai im­presia că ești sigur pe tine, că știi ce faci, să nu eziți, să fii ferm, dar calm. Un animal care e speriat trebuie întâi liniștit, e bine să te apropii de el, să-l com­pă­ti­mești în suferința lui, prin gesturi blânde, prin mân­gâiere. Poți să cu­noști un animal și după fe­lul în care te privește. Un animal care se uită drept în ochii tăi are încredere în tine, în vreme ce unul care se uită la mâi­nile tale e speriat, e neliniștit, se pre­gă­tește să te atace. În me­se­ria asta nu poți porni cu gândul că vei lucra 8 ore într-o zi și gata, s-a încheiat ziua de mun­că, pentru că, uneori, ziua de mun­că în­seam­nă șapte­sprezece, opt­spre­zece sau chiar do­uăzeci de ore. Când crezi că s-a încheiat, îți vine omul la ușă cu un animal bolnav, sau te cheamă cine știe unde, la câți kilometri, la o vacă sau la un cal lovit. Poți să stai fără să te duci? Nu! Sărbătoarea unui doc­tor veterinar, dar și a stăpânului de ani­male, este atunci când ani­ma­lele pe care le-a tra­tat sunt să­nă­toa­se.

- Ați învățat ceva de la animale, de atâ­ția ani de când le tra­tați?

- Tot timpul învăț de la ele. Ele se apără, își apără integri­tatea fi­zică, dar sunt și iubi­toa­re, dezinteresat. Du­pă două ture de tra­ta­ment, te recunosc deja, știu că le vrei binele, că le ajuți. Une­le încep să se joace cu tine, de cum vin la cabinet, poate și ca să-și în­vin­gă tea­ma. Trebuie să abordezi fiecare ani­mal în func­ție de starea în care se află. E bine să te joci cu ele, să le bagi în sea­mă, să le vorbești, să le mângâi. Am niște căței în trata­ment pe care nu-i pot trata până când nu mă joc mai întâi cu ei. Și tot de la ele, de la animale, am învățat să mă uit direct în ochii oamenilor cu care stau de vorbă.

- Dincolo de tot ceea ce mi-ați spus, înțeleg că me­seria aceasta nu se poate practica și trăi cu ade­vă­rat decât atunci când ai o mare dragoste fa­ță de ne­cu­vântătoare.

- Sunt foarte bucu­ros să re­cu­nosc încă o dată acest lucru, care a fost de fapt și motivul pentru care am ales medicina veterinară în de­fa­voarea silvicul­tu­rii. Îmi plac cel mai mult oile, iu­besc câi­nii, caii, n-aș putea trăi în­tr-o lume fără ani­male. Ar fi ca și cum aș trăi într-un de­șert. Una dintre fetele mele este studentă în anul doi la Fa­cul­tatea de medicină veterinară. N-am vrut acest lucru, n-am fost de acord la în­ceput, dar pe de altă parte, trebuie să re­cunosc că mă mul­țu­mește alege­rea ei prin faptul că duce mai de­parte o pasiune de fa­mi­lie. Pentru o fată e grea mese­ria asta, dar cât a fost co­pil, s-a ți­nut me­reu după mine la trata­mente, m-a asis­tat chiar la operații, a văzut ce în­seam­nă să fii medicul ani­malelor. Îi va fi mai greu cu animalele mari, dar sunt sigur că mă urmează în meserie, pen­tru că iubește și ea foarte mult anima­le­le, și-atunci va ști să treacă peste orice pie­dici.

- Ați văzut în ochii animalelor recunoștința, mul­țumirea pentru că le-ați tratat?

- Da, dar trebuie să ai ochi format pentru aceas­ta. Animalele au toată ga­ma de stări și senti­men­te pe care le avem și noi, oamenii. Chiar și banalul porc, pe care unii îl des­con­sideră, este printre cele mai inteligente animale și are o memorie impre­sio­nantă. Te ține minte dacă i-ai făcut un tratament și reacționează dacă te vede iar, deși e cel mai puțin do­­­mesticit animal din curte. Dacă te uiți cu aten­ție la animale, poți să vezi și lacrimile din ochii lor, dar, repet, trebuie să ai ochi pen­tru aceasta. Chiar și Franți, motanul care a fost prin­­tre pacienții de as­tăzi, Piticul, cum îi spun eu, pen­tru că e mai slab acum din cauza bătrâneții și a bolii, du­pă câteva ședințe, se supunea fără împotrivire trata­mentului. Mă ac­cepta în preajma lui, pentru că simțea că-i fac un pic de rău, că-l înțep, ca să-i fac bine, de fapt. Iar când am citit în ochii lui, nu resem­nare, ci mai degrabă răb­dare înțeleaptă și chiar un fel de în­găduință superioară față de ceea ce se întâmpla în jurul lui, am înțeles că este pe calea cea bună și că este salvat.