Legenda lui "Faţă neagră”

* E plin Ardealul de poveşti care mai de care mai cutremurătoare, dar nici una nu are, parcă, atât de mult mister precum povestea lui "Faţă neagră”, aventurierul baron Vasile Nopcea, care ziua era comite suprem al Hunedoarei, iar noaptea, se spune, era tâlhar la drumul mare. Povestea care a înspăimântat Ardealul la mijloc de secol XIX e încă vie în ţinutul Haţegului, acolo unde se găsesc şi azi castelele înstăpânite odinioară de baronul Nopcea. Un personaj de roman, şarmant, puternic, şi cu, şi fără mască *

Spaima Ardealului

Era un om important, nimeni nu se îndoia de asta. Un om puternic, zvelt, aşa şi-l aminteau cei care avuse­seră de-a face cu el. Inteligent şi stăpân pe sine, mereu cu un pas înaintea celor chitiţi să-i vină de hac. De-a lungul anilor, multor bandiţi li se dusese vestea pentru faptele lor, dar - şi asta era, din păcate, singura certitu­dine a tuturor - acest om care îngrozise Ardealul nu era un borfaş oarecare. Chiar şi când tâlhărea, o făcea cu stil. Iute în mâ­nuirea armei, îşi arăta ele­ganţa desăvârşită dacă se ajungea, cumva, la duel. Nu-i vedeai trăsăturile fe­ţei, dar strălucirea ochilor dindărătul măştii celei ne­gre trăda satisfacţia celui care ştie exact ce valoare are colierul pe care tocmai îl luase de la gâtul câte unei contese fandosite. I se spunea "Faţă neagră”.
Trebuie că în viaţa de zi cu zi era un personaj de frun­te al societăţii ardelene de dina­inte de 1848, prins între efer­ves­centa viaţă mon­denă a Pes­tei, Vienei, Clu­jului şi Aradu­lui, între partidele de vânătoare cu amicii săi din elita nobiliară şi galantele re­cep­ţii date de contesele vremii. Ei bi­ne, acest conte sau înalt func­ţionar, ce va fi fost, se trans­for­ma, la adă­pos­tul nopţii şi al dedesubturilor zonei Haţe­gului, pe care le ştia ca nimeni altul, într-un bandit cum nu mai cu­noscuse Transilvania. Apărea de unde nu te aşteptai, pe poteci ferite, călare pe un cal negru, în straie ce-i trădau ştai­ful şi cu faţa acoperită de pânza neagră ce i-a adus po­recla care a îngrozit vreme lungă ţinutul. "Faţă neagră” lovea întotdeauna la sigur, ba un poştalion care trans­porta lucruri de valoare, ba o contesă aiurită, scăpată, ca printr-un blestem, de sub ochii vigilenţi ai gazdei sau ai celor ce o însoţeau, ba trăsuri în care se aflau no­­ta­­bilităţi ale vremii, culmea, taman când dă­duse norocul peste ei la o partidă de cărţi ori când înca­saseră o sumă frumuşică dintr-o tranzacţie imobiliară sau dintr-o camătă. "Este strigător la cer ca într-un im­periu civilizat din Europa, în plin secol XIX, un bandit precum «Faţă neagră» să-şi facă astfel de cap şi să pună pe jar o întreagă provincie!”, tunau ziarele vremii. Teama se răspândise rapid. Nu doar bo­gătanii tremurau de frica lui. Tremurau şi crâşmarii, ca nu cum­­­va "Faţă neagră” să le intre peste clientela bă­noa­­să, tremurau şi târgoveţii ce umblau cu agonisea­la după ei, tremurau şi călătorii, tremurau şi ţăranii, căci lui "Faţă neagră” i se dusese vestea de mare crai. Su­cise mintea multor fete frumoase, în timpul escapa­de­lor sale, şi se zvonea că avea ţiitoare cât e Haţegul de mare... Dar, mai mult decât de forţa şi de şarmul lui "Faţă neagră”, lumea era îngrijorată de altceva: de uria­şa lui putere din viaţa reală. Cine putea fi acest "Fa­ţă neagră”, de nu-i veniseră de hac nici şefii jude­ţului, nici gărzile imperiale, cine putea fi acest om care ştia dinainte cursele ce-i erau întinse şi care, pe dea­supra, ştia întotdeauna când bogaţii sau când institu­ţiile importante din zo­nă aveau de făcut trans­porturi de valoare?
Umblau tot felul de zvonuri, se născoceau tot felul de scenarii. Un­­de dispărea "Faţă nea­gră” după ce dădea loviturile, căci nimeni prin satele din jur nu mai dădea de el după atacuri, nici o patrulă alertată rapid nu-i dădea de urmă? Folosea tre­ceri printre dealuri şi prin munţi numai de el ştiute, îl ascundeau mân­­drele sale sau avea tuneluri subterane care-l scoteau de pe o parte a Mure­şului pe cealaltă, sau care-l duceau, de ce nu?, chiar la el acasă, într-un conac sau într-unul dintre nu­me­roasele cas­tele din zona Ha­ţe­gului? Cine putea fi acest "Faţă neagră”?
Lumea era suspicioasă din cale afară. De la o vreme, se ajunsese până într-acolo că absolut nimeni nu mai putea fi deasupra de îndoială. Mulţi se îngrozeau numai la gândul că temutul "Faţă neagră” ar putea fi cine bă­nuiau ei. Se şi temeau să spună cu voce tare aşa o gro­zăvie. Părea prea de tot... Dar dacă "Faţă neagră” era tocmai cel mai bogat om din Haţeg şi din părţile Za­ran­dului, însuşi comitele suprem al Hunedoarei, temu­tul baron Nopcsa Laszlo de Silvaş - Vasile Nopcea, cum îi spu­neau românii, cei de-un neam cu el? Numai la gândul acesta se cutremu­ra tot Haţegul. Şi totuşi, cine putea fi atât de puternic, încât să ştie tot ce mişcă prin întreg ţinutul, şi atât de nebun încât, deşi avea o avere colo­sală, să-şi rişte pie­lea, aventurându-se în bă­taia flinte­lor ca un tâlhar oare­care, la drumul mare? "Cine, dacă nu un Nopcea?”, gândeau numeroşii ina­mici ai puter­nicului comite...

Doi "fani”

Când vine vorba de baronul Nopcea, Emerich Szu­hanek şi colegul său din conducerea Asociaţiei Petro­Aqua din Petroşani, Ovidiu Rizopol, sunt cei mai "în temă”. De-a lungul anilor, bătând Haţegul de la un ca­păt la altul, au ascultat zeci de variante "bătrâneşti” ale legendei lui "Faţă neagră” şi au citit tot ce se putea citi despre baron, şi în bogatele documente de limbă ma­ghia­ră, şi în izvoarele de limbă română. "Baronul Nop­cea avea o avere colosală.Era urmaşul unei puternice fa­milii nobiliare româneşti din Silvaşu de Sus, ce fu­sese maghiarizată şi care deţinea castelele de la Făr­cădin (azi Berthelot), Săcel şi Zam, şi numeroase sate, pă­şuni şi păduri în jurul acestor proprietăţi. Din 1833, baronul Nopcea a fost, vreme de peste un deceniu, co­mite suprem peste Hunedoara. Un om însetat de pu­tere, cu apucături feudale în plin secol XIX, extrem de bogat şi foarte temut, aşa se ştie despre el”, îmi poves­teşte Ovidiu Rizopol. Se pare, însă, că Vasile Nopcea moştenise de la strămoşii săi nu numai blazonul şi bogăţia, ci şi dorul de necurmat pentru aventura dusă la extrem, chiar şi dincolo de litera legii. "Scrie un­deva foarte frumos un cronicar ungur, că familia Nopcsa, cum apare numele maghiarizat după 1700, a fost mereu o familie de răzvrătiţi, de aventurieri, o familie nesupusă regulilor vremii, dornică de libertate, care nu a avut niciodată probleme să încalce legea, dacă aşa o cerea spiritul de aventură”, "piperează” po­vestea Imi Szuhanek.
Poziţia socială şi istoria de familie "pledau”, deja, împotriva baronului Nopcea. Apoi, tot mai multe deta­lii, devenite legende, dădeau dreptate bănuielilor că Vasile Nopcea ar fi unul şi acelaşi cu temutul "Faţă nea­gră”. Multe dintre ele s-au transmis cu "înflorituri” până în ziua de azi. "Zice că la un bal, cum era pă atuncia, o doamnă mare şi-o văzt zorzoaniele furate de «Faţa neagră» la nevasta lui Nopcea, la gât, şi-apăi atunci o intrat, dară, mulţi la idei...”, îmi dezvă­luie George Bala, un bătrân sfătos, de 92 de ani, de lângă Zam, o poveste care circula prin zonă pe când era el însuşi copil.Alte versiuni, mai livreşti, spun că, de fapt, Agnes Kozma, prima soţie a lui Vasile Nopcea, a ieşit la o plimbare cu trăsura, pe când baronul era plecat într-o călătorie, şi că a fost atacată de "Faţă nea­gră”, pe care l-ar fi recunoscut drept soţul ei. Moar­tea pre­matură a acesteia, ca şi presupusele încercări ale lui Vasile Nopcea şi ale amantei sale de a o otrăvi pe Agnes, învăluie în şi mai mult mister legenda lui "Faţă neagră”.
Cu timpul, îmi spun Imi Szuhanek şi Ovidiu Rizo­pol, tot mai mulţi aventurieri din banda lui "Faţă nea­gră” au fost demascaţi. O pălărie cu monogramele pre­torului judeţului, mâna dreaptă a lui Vasile Nopcea, a fost găsită la locul unui jaf, în vreme ce Makra Aron, magistratul-şef al judeţului, a fost recunoscut în timpul unei tâlhării. Unul dintre duşmanii declaraţi ai lui Nopcea, un nobil din familia Zeyk, care s-a pus să in­ves­tigheze pe cont propriu identitatea lui "Faţă nea­gră”, a fost găsit otrăvit, într-o bună zi. Apoi, rapoarte de zeci de pagini făcute de poliţie dispăreau fără urmă... Devenise tot mai clar că ceata lui "Faţă neagră” era formată din înalţi potentaţi ai zonei, care acţionau sub acoperirea autorităţilor. Şi atunci, în mod firesc, lumea se întreba cine poate fi şeful acestora, dacă nu chiar comitele, baronul Vasile Nopcea. Întrebarea a rămas veşnic fără răspuns, căci "Faţă neagră” nu a fost prins. Banda lui şi-a mai făcut de cap mult şi bine, pentru ca veştile despre faimoşii tâlhari să se piardă abia în vâltoarea Revoluţiei de la 1848.

"Faţă neagră” şi mănuşa albă

E plin Ardealul de legende despre baronul Nopcea. Le afli şi la Zam - le ştie şi fostul primar, şi angajaţii spitalului aflat în fostul castel al familiei Nopcea, le ştie şi badea Bala, şi fata de la birtul din sat, şi bătrânii care beau o bere la umbră, în arşiţa verii.Le afli şi la Săcel, de la paznicul castelului părăginit în care a trăit baronul în anii tinereţii lui aventuroase, le afli şi la Berthelot, în vechiul Fărcădin, unde îşi doarme somnul de veci Vasile Nopcea. În atâta amar de ani, legenda a devenit, pur şi simplu, adevăr, ca şi cum colbul din ca­pătul drumului tocmai ar fi fost ridicat de galopul armă­sarului negru al lui "Faţă neagră”. "Vinea aşe, pe după deal, noaptea, pă întunieric, fura ce găsea de furat, şi-apoi fugea printr-un tunel pă sub Murăş, până pă eia parte, la Piatra lui Filip”, îmi spune unul dintre bătrâni. În copilărie, se jură, a dat peste o groapă mare sub Piatra lui Filip: "Aia cre' c-o fost ieşirea!”. Fostul pri­mar din Zam, Gheorghe Sicre, a văzut recent, cu ochii lui, o gură de tunel din piatră roşie, lată de aproa­pe un metru, care trecea pe sub şcoala din Zam, la doi paşi de fostul castel al lui Nopcea. Tânărul doctor Dan Grecu, directorul medical al Spitalului de Psihiatrie din Zam, care îşi are sediul în fostul castel de vână­toa­re al baronului Nopcea, a copilărit într-una dintre de­pendinţe pe vremea când tatăl său era director. "În copilărie am aflat tot felul de poveşti incredibile: câini care intrau în tunel la Zam şi ieşeau după câteva zile la Silvaş, la celălalt castel al baronului. Toate poveş­tile de genul acesta au înteţit legenda lui «Faţă nea­gră».Ceva adevăr există: s-au găsit urmele unui posi­bil «tunel de serviciu», o poartă subterană dezgro­pată cu ocazia unor lucrări de amenajare, pe vremea când cas­telul devenise spital. O gură a presupusului tunel astu­pat, se zice, de următorii proprietari, familia Cser­novics, există încă în pivniţa clădirii anexă a caste­lu­lui, în care am copilărit eu, şi care azi este dis­pen­sarul comunal.Din păcate, vârsta şi mijloacele teh­nice din acea vreme nu mi-au permis «excavaţiile» atunci, în copilărie, dar nu e târziu niciodată...”, se amu­ză doctorul Grecu.
Dacă legendele cu baronul Nopcea sunt la tot pa­sul, despre adevărata sa viaţă se ştiu prea puţine. Li­cen­ţiat recent în istorie, doctorul Dan Grecu a între­prins numeroase cercetări privitoare la Revoluţia de la 1848 din Ardeal şi a descoperit, astfel, detalii extraor­dinare despre fostul comite suprem de Hunedoara. "Refugiat de la Deva la Zam, din cauza evenimentelor revoluţionare, baronul Nopcea îi cere Episcopului Andrei Şaguna să vină în comitatul Hunedoarei pentru a preîntâmpina izbucnirea unor alte tulburări, prin po­văţuirea poporului. Vizita Episcopală are loc în apri­lie1848, ocazie cu care Andrei Şaguna predică şi în biserica din Zam. Punctul culminant al acelor zile este prezenţa baronului, care renunţase de puţin timp la funcţia sa de comite, la Adunarea de pe Câmpul Liber­tăţii de la Blaj, alături de conducătorii români.Aici a fost ales vicepreşedinte al delegaţiei române ce avea să-i prezinte Împăratului, la Viena, revendicările ro­mâ­nilor ardeleni”, îmi povesteşte Dan Grecu. Unul din­tre contem­po­ra­nii ba­ronului, Fran­cisc Hossu-Lon­gin, expune în me­mo­­riile sale un episod memorabil, avându-l în prim-plan pe Va­sile Nopcea. "Baró Nop­csa Lászlo, la depunerea jură­mân­tului pe Câmpul Libertăţii, şi-a ridicat mâna dreaptă cu mă­nu­şa pe ea şi atunci i-a strigat Papiu Ilarian: «Va­silică Nopcea, jos cu mănuşa!». Netulburat, «vinovatul» şi-a rupt mă­nuşa şi a aruncat-o cu fală la pământ, con­tinuându-şi jurământul, drept dovadă cât de mult ţinea la românitatea sa, - ceea ce ungurii nu i-au uitat până ba chiar şi după moarte”. La fel descrie momentul şi Iu­dita Secula: "40.000 de români ridicând mâna dreaptă spre cer, cu trei degete împreu­na­te, jură luptă pentru libertate, frăţie şi drep­ta­te. Ba­ro­nul Ladislau Nopcea, fiul preotului român din Făr­că­din, a ridicat spre jură­mânt mâna îmbrăcată în mă­nu­şă albă. Bărnuţ, care era la tribună, lângă el, cu Pa­piu Ilarian şi Gheorghe Bariţ, au strigat - de au auzit toţi de prim-prejur: «Jos cu mănuşa, Vasilică Nopcea!». Baronul a scos mănuşa - şi au jurat cu toţii”.

Pe urmele blestemului

Afişarea românităţii l-a costat scump pe Vasile Nop­cea. "Ungurii-l făcură «cap de bandiţi», «faţă neagră», «tiran», «spionul camarilei austriece», in­cen­diind şi jefuindu-i castelul de la Zam, împingân­du-l în procese şi în faliment, de care nu a putut scăpa până la moarte”, scrie, impresionant, Francisc Hossu-Longin. Atanasie Sandor surprinde şi el dramaticul epi­sod din viaţa baronului: "Honvezii, şi cu ei şi alţi unguri [...] ajungând până la Zam, au dărăpănat tot palatul lui Nopcea, ducând de acolo, cu un cuvânt, toată visteria din camere, de un preţ foarte mare, fel de fel de haine, mătăsuri căutătoare şi argintării...”. Imediat după revoluţia din '48, baronul Vasile Nopcea şi-a vândut castelul familiei Csernovics. O afacere bună, s-or fi gândit noii proprietari. Dar Nopcea le vân­duse castelul cu tot cu legende şi cu tot cu bleste­mul ce avea să-l urmărească pe el însuşi. Împătimiţi ai jocurilor de noroc, cei trei fii ai doctorului Csernovics Mihaly au pierdut castelul la cărţi! Unul s-a sinucis, altul a înnebunit pe loc, iar ultimul a fugit în lume. Doar o aripă a Spitalului de Psihiatrie din Zam mai amin­­teşte, azi, de castelul de odinioară. O intrare ele­gantă, străjuită de copaci exotici, cum sunt cu zecile în minunăţia de parc, prin care bolnavii se plimbă aga­le, căutând, parcă, liniştea demult pierdută a locului.
Castelul Nopcea de la Săcel, fosta reşedinţă princi­pală a baronului, aflată la doi paşi de Sântămărie Or­lea, e, la fel, un monument închinat deşertăciunii vieţii. Ca un majordom uitat de vreme, un paznic te întâm­pină la poartă, iscoditor şi, deopotrivă, încurcat că tre­buie să-ţi spună că ai bătut drumul degeaba, că stă­pâ­nul nu e acasă. Nu te mai miră să afli că fostul castel a devenit, pe vremea comunismului, sanatoriu pentru copii cu tulburări mentale grave, aşa cum nu te miră nici faptul că, în loc să investească într-un loc atât de încărcat de istorie şi de legende, statul a lăsat caste­lul în paragină. "Ăsta e blestemul!”, îmi spune gardia­nul pus de autorităţi tocmai ca să aibă grijă să nu se mai întâmple vreo nenorocire, să cadă pereţii sau grinzile peste turiştii rătăciţi sau peste copiii din sat. Totul e sco­rojit, şi afară, şi înăuntru.Fărâme de vechi vitralii scrâş­nesc sub pantofi, la fiecare pas. Balustrada dichi­sită te-ndrumă, ca într-un vertij, spre saloanele de la etaj, lambrisate cu lemn de nuc, exact ca la 1800, după gustul rafinat al baronului Nop­cea. Acoperişul e gata să se pră­bu­şească, însă cre­nelu­rile tur­nu­rilor, roase până la că­ră­­mi­da sângerie, stau încă pe pi­­cioa­re, precum plopii cu care se întrec în semeţie. O cucuvea bur­­zuluită şi-a făcut cuib în gea­mul fostei clopotniţe. Ca un exe­cutor tes­tamentar venit să con­state îm­plinirea bleste­mu­lui...

Erou de roman

Greu lovit de turbulenţele lui 1848, renegat de nobilimea maghiară, dar şi de mulţi dintre românii alături de care jurase la Blaj, "Vasilică” Nopcea, fostul comite suprem al Hunedoarei şi omul cel mai puternic al re­giu­nii, se retrage definitiv din viaţa publică, pre­ferând o viaţă liniş­tită, la Deva, el, unul dintre ma­rii aven­turieri ai Ardealului. Vechile sale fapte nebu­neşti ar fi fost date, cu siguranţă, uitării, şi chiar legen­da lui "Faţă neagră” ar fi dispărut cu generaţiile, dacă de­monii trecutului nu l-ar fi ajuns din urmă, pe neaş­tep­­tate, pe baronul Nop­cea.
În 1860, cea mai mare editură din Pes­ta scotea, cu mare tam-tam, ultimul ro­man al celebrului pro­­zator ma­ghiar Jó­kai Mór. Apărut în patru vo­lu­me, "Săr­ma­­nii bogaţi”, po­ves­tea unui nobil arde­lean ce devenea, noap­tea, tâlhar la dru­mul mare, se anunţa un "bestseller” garan­tat. Vestea despre car­tea lui Jókai Mór a fă­cut înconjurul impe­riu­lui, de la Viena până la Arad, Cluj şi Deva şi, în scurt timp, nu mai exista nici o în­doială pentru nimeni: personajul "Faţă neagră”, baronul Hatzegy Lenart din cartea lui Mór, "cel mai bogat om din ţinutul Haţe­gului”, care îi jefuia cu banda lui de tâlhari pe nobilii bogaţi din Ardeal, era chiar baronul Vasile Nopcea! Înspăimântătoarele le­gende ale Haţegului deveniseră literatură în toată pu­terea cuvântului, iar meşteşugitul scenariu imaginat de Jókai Mór era, pentru mulţi, con­firmarea clară că baro­nul Nopcea fusese, într-adevăr, acel "Faţă neagră” care, în urmă cu câteva decenii, băgase Haţegul în sperieţi.Toate descrierile din roman, toate personajele care-l însoţeau, iubitele pe care le avea prin tot Haţe­gul, întâmplarea cu colierul furat, descoperit la un bal la gâtul soţiei sale, toate confirmau bănuielile trecute ale oamenilor. "Întâmplarea a făcut ca resentimentele şi denigrarea la care baronul Nop­cea a fost supus din partea contemporanilor săi ma­ghiari să se întâlnească cu talentul şi gustul pentru senzaţional al lui Jókai Mór, care a cules povestea în timpul călătoriilor sale în Ardeal. Aşa s-a ajuns la faimosul personaj de roman «Faţă neagră», baronul-bandit”, susţine doctorul Dan Grecu, acreditând ideea, susţinută de unii istorici, că legendele pe seama baro­nului Nopcea i se trag acestuia de pe urma cutezanţei sale de la Blaj, când şi-a afişat, deschis, ro­mâni­tatea.
Baronului nu i-au căzut deloc bine popularitatea ex­tra­or­dinară pe care car­tea a avut-o în epocă şi nici felul în care era pri­vit de lume, după citirea aces­teia. Nopcea i-a in­tentat autorului ro­ma­nului, Jókai Mór, două pro­cese pentru calom­nie, luptând pâ­nă la capăt ca să-şi apere onoarea. Avea să piardă, însă, am­bele pro­cese. Pe 18 ianua­rie 1884, Jókai Mór declara, solemn şi pu­blic, ca şi cum ar fi do­rit să pună capăt pen­tru totdeauna spe­culaţiilor provocate de romanul său, că "nu există nici o ase­mănare între perso­na­jele din «Săr­manii bogaţi» şi vreo per­soană în viaţă”. Ştia bine ce spune Jókai Mór: baronul Vasile Nopcea, marele aven­turier al cărui nume devenise sinonim cu "Faţă neagră”, se stinsese din viaţă, la 90 de ani, cu exact şase zile mai înainte, pe 12 ianuarie 1884!

Fără mască

Puţini l-au mai văzut la faţă pe baronul Nopcea după 1848, după ce s-a retras la Deva, şi încă mai puţini după toată nebunia cu apariţia romanului lui Jókai Mór. Memorialistul Francisc Hossu-Longin a avut acest privilegiu, când l-a însoţit pe George Bariţiu la o întâlnire cu vechiul său prieten revoluţionar de la Blaj. A fost o întâlnire memorabilă, care ne dezvăluie un Nopcea octogenar, uman şi emoţionat, departe de imaginea de zbir din legende. "...înăuntru, în mijlocul odăii, pe un fotel mare, se vedea figura impunătoare a bătrânului baron. Când ne-a văzut (pe mine şi Bariţiu) că urcăm treptele, bătrânul octogenar îşi ridică bra­ţele şi, îmbrăţişând pe moşucul nostru, esclamă româ­neşte: «Dragă Ba­ritz! De mult nu ne-am văzut!Îţi mulţămesc că ai venit să mă cercetezi!», apoi l-a sărutat pe ambele feţe ale obra­zului şi a început a plânge cu hohot.Tot astfel şi George Bariţiu, nu-l mai slobo­zea din braţe, şi apoi a început a plânge şi el ca un copil. În viaţa mea nu mi s-a dat un moment atât de emoţionant, vă­zând pe acei doi bătrâni, pe care îi ştiam că cine sunt - cum se aşază lângă olaltă ţinându-se de mâini, încât părea că nu se vor mai despărţi”.
La anii senectuţii, baronul Vasile Nop­cea trăia într-un cerc de elită, în care cu greu puteai intra şi din care lesne ieşeai, dacă afla, cumva, că citiseşi "Sărmanii bogaţi”. Îi ura profund pe cei care văzu­seră cartea şi nu ascundea asta nimănui, sporind astfel controver­sele legate de persoana sa. Unei singure persoane îi ier­tase, totuşi, faptul că ci­tise cartea lui Jókai Mór: Mariei, soţia doctorului Balogh Pal, confidenta sa de suflet, pe care, ani la rând, o vizita, neapărat, de două ori pe săptămână. Era o femeie cultă, distinsă, pe gustul baronului. Ei i se "spo­ve­dea”, la ceas de seară, ei îi încredinţase toate doruri­le, toate aventurile şi sufe­rinţele vieţii lui. Iar doam­na Maria nu i-a trădat încrederea. A păstrat până la sfâr­şitul vieţii secretul greu de dus al destăi­nui­rilor sale. Numai ea l-a cu­noscut pe temutul "Faţă neagră” cu ade­vărat. Fără mască.