Mă întrebam singură, printre zeci de gânduri care-mi treceau prin minte, dacă iubirea adevărată, iubirea pură, despre care am citit de atâtea ori în cărţi, este ceva care, într-adevăr, există. Mai apoi îmi spuneam tot eu, certându-mă în gând pentru că îmi puneam asemenea întrebări, că dragostea există, însă e formată din mici fragmente, pe care, dacă ai norocul să le simţi şi să le prinzi din zbor, le poţi fructifica mai târziu, le aduni şi le coşi, ca la final, după o viaţă întreagă, să poţi spune că ai iubit. Puţin aici, puţin mai încolo, ca o adunare matematică şi rece, de zâmbete şi de atingeri.
Deşi am 25 de ani şi sunt la vârsta la care ar trebui să am lumea la picioare, sunt un om obosit. Am încercat, de când mă ştiu, să iubesc calculat, crezând că dacă adun provizii de dragoste, voi ajunge să fiu un om împlinit.
Am iubit prima dată când aveam 15 ani, un băiat pe nume Radu Andrei. Era coleg de bancă cu mine şi ne petreceam mare parte din zi împreună. A fost o iubire de copii, fulgerătoare şi pasională, cu nopţi petrecute prin jurul şcolii, cu bileţele şi scrisori aruncate de la fereastră şi cu plimbări prelungi şi romantice prin ploaie. La terminarea liceului, cu suspine şi promisiuni de iubire eternă şi fidelitate supremă, el a fost nevoit să se mute din oraş cu părinţii. A plecat, atunci, fiecare pe drumul lui, la facultăţi diferite, în oraşe diferite, convinşi fiind amandoi, la vremea aceea, că suntem două suflete pereche, care vor sfârşi, până la urmă, tot împreună.
La câteva luni de la începerea facultăţii, Radu s-a întors în oraş şi a încercat să ia legătura cu mine. Tot entuziasmul lui s-a lovit însă de răceala cu care am primit vestea întoarcerii lui. Mi se părea că nu mai are sens, că o relaţie la distanţă nu are cum să funcţioneze, în plus, eram mult prea ocupată cu toată atenţia care mi se acorda în noua lume în care intrasem după terminarea liceului. Pe holurile facultăţii mi se făceau complimente, primeam flori de la băieţi anonimi, iar la cursurile de informatică, eram absolut fascinată de toate reţelele de socializare pe care îmi creasem un cont personal. Cu o fotografie falsă, câteva date generale despre mine şi o mică descriere despre pasiunile mele, eram pregătită să intru, în fiecare zi de miercuri, timp de două ore, într-o lume paralelă, în care Radu nu mai avea loc. Conversam, în fiecare săptămână, cu oameni necunoscuţi, îmi dezvăluiam cele mai profunde gânduri şi mă ofeream pe tavă, cu sentimentul că sunt apărată de un ecran, de un server şi de un simplu nume fals. Mai apoi, din banii primiţi de la părinţi, strânşi în prima vară de facultate, mi-am cumpărat un calculator. Cele două ore din fiecare miercuri s-au transformat, pe nesimţite, în ore nesfârşite, seară de seară, de conversaţii purtate cu necunoscuţi din toate colţurile lumii. Zilele parcă zburau, iar eu aşteptam cu nerăbdare momentul în care să-mi deschid calculatorul, fiindcă ştiam că mă aşteaptă zeci de mesaje de dragoste, declaraţii de amor, fotografii, şi aceleaşi discuţii nesfârşite cu prietenii mei de pe internet. Am învăţat repede limbajul internetului şi, uşor, uşor, m-am desprins de familie şi de prieteni, refugiindu-mă între un egal şi două paranteze, care însemnau că râd cu poftă, două puncte şi o steluţă, care reprezentau un sărut, şi alte asemenea formalităţi. Pe moment, gândul că eram iubită pe toate continentele era mai presus de dependenţa mea de calculator, iar pe măsură ce treceau lunile, scrisorile primite din când în când de la Radu erau uitate în cutia poştală sau aruncate pe birou, considerând că sunt atât de demodate, încât nu merită nici măcar să fie deschise, convinsă fiind că dacă cineva doreşte ceva de la mine, ar trebui să îmi vorbească pe limba mea. Iar limba mea era atunci calculatorul.
După terminarea facultăţii, fără un program fix şi fără să am un loc de muncă, zilele pe care le petreceam în afara garsonierei mele s-au rărit, singurele drumuri pe care le făceam fiind până la magazinul din colţul străzii pe care locuiam sau, o dată pe lună, tot în cartier, să-mi plătesc internetul, fără de care simţeam că nu pot trăi.
Dintre toţi oamenii cu care conversam, îmi atrăsese atenţia, probabil din cauza insistenţei, un băiat pe nume Adrian. După câteva discuţii pe chat, mi se părea că ne potrivim din toate punctele de vedere, mai ales că aveam aproape aceeaşi vârstă. Petreceam cu el mult timp, crezând la un moment dat că este singurul om din lume care mă înţelege. Jucam şah pe internet, ne trimiteam desene făcute în programele de prelucrare a fotografiilor, îi spuneam totul despre familia şi copilăria mea, ajunseserăm chiar la un limbaj al nostru, iar serile ne trimiteam e-mail-uri în care ne împărtăşeam iubirea. Mă mândream că am un prieten stabil de aproape un an, care mă făcea să vibrez de fiecare dată când îl vedeam cum se conectează pe internet.
După multe luni de "relaţie”, curiozitatea m-a împins să îi propun o întâlnire la o cafea, faţă în faţă, însă propunerea mea nu a fost atât de bine primită şi de către el. Adrian se împotrivea cu vehemenţă. Îmi spunea că nu avem de ce să ne grăbim, că e mult prea devreme, că mă iubeşte în felul lui şi că lucrurile lumeşti nu vor face decât să strice ceea ce am construit noi, atât de special, într-un an. Cu cât mă loveam de refuzul lui de a ne întâlni, cu atât în mintea mea creştea dorinţa de a-l vedea. De ce să amânăm, îmi spuneam, atâta vreme cât deja ne făcuserăm planuri pentru nuntă, pentru luna de miere, pentru momentul în care vom ajunge să locuim în aceeaşi casă? De ce să mai amânăm, când deja ne mobilaserăm virtual viitoarea casă, într-o aplicaţie de mobil, de pe unul din magazinele online? De ce nu puteam să ne vedem, dacă lucrurile dintre noi decurgeau atât de bine, dacă ne completam la fiecare vorbă scrisă şi la fiecare mesaj trimis?
La insistenţele mele şi obosit de certurile pe care le aveam în fiecare zi pe internet, a acceptat, într-un final, să ne vedem. Am stabilit data, ora, locul de întâlnire şi, ca să ne găsim uşor, i-am propus să purtăm amândoi câte o pălărie. Mi se părea jucăuş şi frumos şi abia aşteptam întâlnirea, convinsă că va fi unul din acele momente pe care să le povesteşti mai târziu copiilor şi nepoţilor.
În ziua cu pricina, în timp ce eu aşteptam emoţionată la locul stabilit, căutându-l în fiecare bărbat care trecea la acea oră pe stradă, a apărut lângă mine un domn în vârstă, înalt, care mi-a spus pe un ton grav, că a venit doar ca să terminăm odată pentru totdeauna această poveste. "Eu sunt un om căsătorit, am o familie, nu am timp de glume şi nici nu vreau să ne mai întâlnim vreodată. În plus, eşti mult mai urâtă decât îmi imaginam”. Mă uitam la trupul lui impunător, la gesturile străine pe care le făcea, la chipul îmbătrânit şi la privirile sfidătoare pe care mi le arunca. "Nu cred că ne cunoaştem. În plus, eu aştept pe altcineva”, i-am spus şi m-am întors, gata să mă pierd printre oameni. "Da, îl aştepţi pe Adrian, un tânăr de 25 de ani, profund, pasionat de şah şi de discuţiile în miez de noapte. Eu sunt. De fapt, nu mă cheamă Adrian şi te rog să nu mă mai cauţi niciodată. Am crezut că vei înţelege. Ai fost doar o joacă pentru mine”. Fără să îmi mai dea ocazia să mai spun ceva, s-a întors şi a plecat, legănându-şi braţele cu mişcări bătrânicioase pe lângă trup.
M-am trezit singură, într-o mulţime de oameni grăbiţi, care mă împingeau din toate colţurile, aruncându-mi câte o privire de batjocură şi râzând în urma mea de pălăria care părea din altă lume. Am pornit spre casă plângând ca o şcolăriţă care tocmai luase o notă proastă, şi pe măsură ce realizam ridicolul situaţiei, ruşinea, minciuna din viaţa mea, naivitatea şi prostia care puseseră stăpânire pe mine în ultimii ani, îmi venea din ce în ce mai greu să ridic capul din pământ. Mă gândeam doar că m-am oferit pe tavă în faţa unui om pe care nu l-am cunoscut niciodată, că am visat şi am iubit cu toată puterea mea o mască pusă pe faţa unui bărbat pe care nu ştiam nici măcar cum îl cheamă. Mi-era ruşine că i-am împărtăşit din gândurile mele, că i-am vorbit despre mine, că i-am povestit lucruri intime, crezând că dacă eu sunt sinceră, aşa ar trebui să fie toţi oamenii din jurul meu. Am realizat, târziu, că toată iubirea simţită în ultimii ani, toate dovezile de dragoste primite pe internet de la diverşi "prieteni” nu au fost pentru ei decât momente de distracţie, de refugiu, de senzaţii interzise, mici plăceri şi ocupaţii pe care şi le permiteau în pauzele din viaţa reală. Iar eu? Eu am trăit în minciună, ruptă de realitate, renegându-mi în tot acest timp familia şi prietenii, pe care îi consideram depăşiţi de vremuri şi incapabili să se adapteze evoluţiei, civilizaţiei şi calculatorului.
Internetul m-a făcut să am o percepţie total greşită despre ce înseamnă cu adevărat dragostea, deşi nu-mi ajung degetele de la două mâini ca să număr relaţiile purtate prin intermediul calculatorului. Am crezut că pot păcăli iubirea şi m-am crezut câştigată, bifând experienţe, mesaje şi offline-uri primite zi de zi, când de fapt mă hrăneam numai cu minciuni. Am fost atât de disponibilă şi atât de dornică de afecţiune, încât am preferat să trăiesc în minciună, fără să realizez că internetul e doar o mască, care omoară adevăratul sentiment.
Încă nu mi-am revenit după această experienţă, deşi am încercat cu greu în ultimele zile să mă reîntorc la viaţa mea adevărată. Am realizat că nu mai există oameni în jurul meu, că i-am îndepărtat fără nici cea mai mică urmă de regret, că am călcat în picioare şi am rănit nişte prieteni care m-au preţuit întotdeauna pentru ceea ce eram eu cu adevărat, trăind în lumea mea paralelă, timp de atâţia ani.
Mă uit acum la teancul de scrisori primite de la Radu, care stau pe masa mea de lucru. Stau prăfuite şi nedeschise de luni de zile, scrisori cărora nu le-am dat nici o şansă. Nu am curajul să le deschid. Mă gândesc că poate nu merit sau că poate e prea târziu. Mă mai gândesc, apoi, că poate el are acum viaţa lui, că poate s-a căsătorit între timp şi nu ar fi frumos să dau buzna, ca şi când ieri ne-am fi văzut ultima oară.
Nu vreau nimic de la el. Nu vreau să avem o relaţie, nu vreau nici măcar să fim din nou prieteni. Pentru că nu merit. Vreau doar să îi mulţumesc şi să-i spun că îmi pare rău. Iar dacă va citi aceste rânduri, cu siguranţă se va recunoaşte, fiindcă numele lui este, într-adevăr, Radu Andrei. Iar al meu...
Reproduceri după Teodora Axente
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
