Spaima Ardealului
Era un om important, nimeni nu se îndoia de asta. Un om puternic, zvelt, așa și-l aminteau cei care avuseseră de-a face cu el. Inteligent și stăpân pe sine, mereu cu un pas înaintea celor chitiți să-i vină de hac. De-a lungul anilor, multor bandiți li se dusese vestea pentru faptele lor, dar - și asta era, din păcate, singura certitudine a tuturor - acest om care îngrozise Ardealul nu era un borfaș oarecare. Chiar și când tâlhărea, o făcea cu stil. Iute în mânuirea armei, își arăta eleganța desăvârșită dacă se ajungea, cumva, la duel. Nu-i vedeai trăsăturile feței, dar strălucirea ochilor dindărătul măștii celei negre trăda satisfacția celui care știe exact ce valoare are colierul pe care tocmai îl luase de la gâtul câte unei contese fandosite. I se spunea "Față neagră”.
Trebuie că în viața de zi cu zi era un personaj de frunte al societății ardelene de dinainte de 1848, prins între efervescenta viață mondenă a Pestei, Vienei, Clujului și Aradului, între partidele de vânătoare cu amicii săi din elita nobiliară și galantele recepții date de contesele vremii. Ei bine, acest conte sau înalt funcționar, ce va fi fost, se transforma, la adăpostul nopții și al dedesubturilor zonei Hațegului, pe care le știa ca nimeni altul, într-un bandit cum nu mai cunoscuse Transilvania. Apărea de unde nu te așteptai, pe poteci ferite, călare pe un cal negru, în straie ce-i trădau ștaiful și cu fața acoperită de pânza neagră ce i-a adus porecla care a îngrozit vreme lungă ținutul. "Față neagră” lovea întotdeauna la sigur, ba un poștalion care transporta lucruri de valoare, ba o contesă aiurită, scăpată, ca printr-un blestem, de sub ochii vigilenți ai gazdei sau ai celor ce o însoțeau, ba trăsuri în care se aflau notabilități ale vremii, culmea, taman când dăduse norocul peste ei la o partidă de cărți ori când încasaseră o sumă frumușică dintr-o tranzacție imobiliară sau dintr-o camătă. "Este strigător la cer ca într-un imperiu civilizat din Europa, în plin secol XIX, un bandit precum «Față neagră» să-și facă astfel de cap și să pună pe jar o întreagă provincie!”, tunau ziarele vremii. Teama se răspândise rapid. Nu doar bogătanii tremurau de frica lui. Tremurau și crâșmarii, ca nu cumva "Față neagră” să le intre peste clientela bănoasă, tremurau și târgoveții ce umblau cu agoniseala după ei, tremurau și călătorii, tremurau și țăranii, căci lui "Față neagră” i se dusese vestea de mare crai. Sucise mintea multor fete frumoase, în timpul escapadelor sale, și se zvonea că avea țiitoare cât e Hațegul de mare... Dar, mai mult decât de forța și de șarmul lui "Față neagră”, lumea era îngrijorată de altceva: de uriașa lui putere din viața reală. Cine putea fi acest "Față neagră”, de nu-i veniseră de hac nici șefii județului, nici gărzile imperiale, cine putea fi acest om care știa dinainte cursele ce-i erau întinse și care, pe deasupra, știa întotdeauna când bogații sau când instituțiile importante din zonă aveau de făcut transporturi de valoare?
Umblau tot felul de zvonuri, se născoceau tot felul de scenarii. Unde dispărea "Față neagră” după ce dădea loviturile, căci nimeni prin satele din jur nu mai dădea de el după atacuri, nici o patrulă alertată rapid nu-i dădea de urmă? Folosea treceri printre dealuri și prin munți numai de el știute, îl ascundeau mândrele sale sau avea tuneluri subterane care-l scoteau de pe o parte a Mureșului pe cealaltă, sau care-l duceau, de ce nu?, chiar la el acasă, într-un conac sau într-unul dintre numeroasele castele din zona Hațegului? Cine putea fi acest "Față neagră”?
Lumea era suspicioasă din cale afară. De la o vreme, se ajunsese până într-acolo că absolut nimeni nu mai putea fi deasupra de îndoială. Mulți se îngrozeau numai la gândul că temutul "Față neagră” ar putea fi cine bănuiau ei. Se și temeau să spună cu voce tare așa o grozăvie. Părea prea de tot... Dar dacă "Față neagră” era tocmai cel mai bogat om din Hațeg și din părțile Zarandului, însuși comitele suprem al Hunedoarei, temutul baron Nopcsa Laszlo de Silvaș - Vasile Nopcea, cum îi spuneau românii, cei de-un neam cu el? Numai la gândul acesta se cutremura tot Hațegul. Și totuși, cine putea fi atât de puternic, încât să știe tot ce mișcă prin întreg ținutul, și atât de nebun încât, deși avea o avere colosală, să-și riște pielea, aventurându-se în bătaia flintelor ca un tâlhar oarecare, la drumul mare? "Cine, dacă nu un Nopcea?”, gândeau numeroșii inamici ai puternicului comite...
Doi "fani”
Când vine vorba de baronul Nopcea, Emerich Szuhanek și colegul său din conducerea Asociației PetroAqua din Petroșani, Ovidiu Rizopol, sunt cei mai "în temă”. De-a lungul anilor, bătând Hațegul de la un capăt la altul, au ascultat zeci de variante "bătrânești” ale legendei lui "Față neagră” și au citit tot ce se putea citi despre baron, și în bogatele documente de limbă maghiară, și în izvoarele de limbă română. "Baronul Nopcea avea o avere colosală. Era urmașul unei puternice familii nobiliare românești din Silvașu de Sus, ce fusese maghiarizată și care deținea castelele de la Fărcădin (azi Berthelot), Săcel și Zam, și numeroase sate, pășuni și păduri în jurul acestor proprietăți. Din 1833, baronul Nopcea a fost, vreme de peste un deceniu, comite suprem peste Hunedoara. Un om însetat de putere, cu apucături feudale în plin secol XIX, extrem de bogat și foarte temut, așa se știe despre el”, îmi povestește Ovidiu Rizopol. Se pare, însă, că Vasile Nopcea moștenise de la strămoșii săi nu numai blazonul și bogăția, ci și dorul de necurmat pentru aventura dusă la extrem, chiar și dincolo de litera legii. "Scrie undeva foarte frumos un cronicar ungur, că familia Nopcsa, cum apare numele maghiarizat după 1700, a fost mereu o familie de răzvrătiți, de aventurieri, o familie nesupusă regulilor vremii, dornică de libertate, care nu a avut niciodată probleme să încalce legea, dacă așa o cerea spiritul de aventură”, "piperează” povestea Imi Szuhanek.
Poziția socială și istoria de familie "pledau”, deja, împotriva baronului Nopcea. Apoi, tot mai multe detalii, devenite legende, dădeau dreptate bănuielilor că Vasile Nopcea ar fi unul și același cu temutul "Față neagră”. Multe dintre ele s-au transmis cu "înflorituri” până în ziua de azi. "Zice că la un bal, cum era pă atuncia, o doamnă mare și-o văzt zorzoaniele furate de «Fața neagră» la nevasta lui Nopcea, la gât, și-apăi atunci o intrat, dară, mulți la idei...”, îmi dezvăluie George Bala, un bătrân sfătos, de 92 de ani, de lângă Zam, o poveste care circula prin zonă pe când era el însuși copil. Alte versiuni, mai livrești, spun că, de fapt, Agnes Kozma, prima soție a lui Vasile Nopcea, a ieșit la o plimbare cu trăsura, pe când baronul era plecat într-o călătorie, și că a fost atacată de "Față neagră”, pe care l-ar fi recunoscut drept soțul ei. Moartea prematură a acesteia, ca și presupusele încercări ale lui Vasile Nopcea și ale amantei sale de a o otrăvi pe Agnes, învăluie în și mai mult mister legenda lui "Față neagră”.
Cu timpul, îmi spun Imi Szuhanek și Ovidiu Rizopol, tot mai mulți aventurieri din banda lui "Față neagră” au fost demascați. O pălărie cu monogramele pretorului județului, mâna dreaptă a lui Vasile Nopcea, a fost găsită la locul unui jaf, în vreme ce Makra Aron, magistratul-șef al județului, a fost recunoscut în timpul unei tâlhării. Unul dintre dușmanii declarați ai lui Nopcea, un nobil din familia Zeyk, care s-a pus să investigheze pe cont propriu identitatea lui "Față neagră”, a fost găsit otrăvit, într-o bună zi. Apoi, rapoarte de zeci de pagini făcute de poliție dispăreau fără urmă... Devenise tot mai clar că ceata lui "Față neagră” era formată din înalți potentați ai zonei, care acționau sub acoperirea autorităților. Și atunci, în mod firesc, lumea se întreba cine poate fi șeful acestora, dacă nu chiar comitele, baronul Vasile Nopcea. Întrebarea a rămas veșnic fără răspuns, căci "Față neagră” nu a fost prins. Banda lui și-a mai făcut de cap mult și bine, pentru ca veștile despre faimoșii tâlhari să se piardă abia în vâltoarea Revoluției de la 1848.
"Față neagră” și mănușa albă
E plin Ardealul de legende despre baronul Nopcea. Le afli și la Zam - le știe și fostul primar, și angajații spitalului aflat în fostul castel al familiei Nopcea, le știe și badea Bala, și fata de la birtul din sat, și bătrânii care beau o bere la umbră, în arșița verii. Le afli și la Săcel, de la paznicul castelului părăginit în care a trăit baronul în anii tinereții lui aventuroase, le afli și la Berthelot, în vechiul Fărcădin, unde își doarme somnul de veci Vasile Nopcea. În atâta amar de ani, legenda a devenit, pur și simplu, adevăr, ca și cum colbul din capătul drumului tocmai ar fi fost ridicat de galopul armăsarului negru al lui "Față neagră”. "Vinea așe, pe după deal, noaptea, pă întunieric, fura ce găsea de furat, și-apoi fugea printr-un tunel pă sub Murăș, până pă eia parte, la Piatra lui Filip”, îmi spune unul dintre bătrâni. În copilărie, se jură, a dat peste o groapă mare sub Piatra lui Filip: "Aia cre' c-o fost ieșirea!”. Fostul primar din Zam, Gheorghe Sicre, a văzut recent, cu ochii lui, o gură de tunel din piatră roșie, lată de aproape un metru, care trecea pe sub școala din Zam, la doi pași de fostul castel al lui Nopcea. Tânărul doctor Dan Grecu, directorul medical al Spitalului de Psihiatrie din Zam, care își are sediul în fostul castel de vânătoare al baronului Nopcea, a copilărit într-una dintre dependințe pe vremea când tatăl său era director. "În copilărie am aflat tot felul de povești incredibile: câini care intrau în tunel la Zam și ieșeau după câteva zile la Silvaș, la celălalt castel al baronului. Toate poveștile de genul acesta au întețit legenda lui «Față neagră». Ceva adevăr există: s-au găsit urmele unui posibil «tunel de serviciu», o poartă subterană dezgropată cu ocazia unor lucrări de amenajare, pe vremea când castelul devenise spital. O gură a presupusului tunel astupat, se zice, de următorii proprietari, familia Csernovics, există încă în pivnița clădirii anexă a castelului, în care am copilărit eu, și care azi este dispensarul comunal.Din păcate, vârsta și mijloacele tehnice din acea vreme nu mi-au permis «excavațiile» atunci, în copilărie, dar nu e târziu niciodată...”, se amuză doctorul Grecu.
Dacă legendele cu baronul Nopcea sunt la tot pasul, despre adevărata sa viață se știu prea puține. Licențiat recent în istorie, doctorul Dan Grecu a întreprins numeroase cercetări privitoare la Revoluția de la 1848 din Ardeal și a descoperit, astfel, detalii extraordinare despre fostul comite suprem de Hunedoara. "Refugiat de la Deva la Zam, din cauza evenimentelor revoluționare, baronul Nopcea îi cere Episcopului Andrei Șaguna să vină în comitatul Hunedoarei pentru a preîntâmpina izbucnirea unor alte tulburări, prin povățuirea poporului. Vizita Episcopală are loc în aprilie1848, ocazie cu care Andrei Șaguna predică și în biserica din Zam. Punctul culminant al acelor zile este prezența baronului, care renunțase de puțin timp la funcția sa de comite, la Adunarea de pe Câmpul Libertății de la Blaj, alături de conducătorii români. Aici a fost ales vicepreședinte al delegației române ce avea să-i prezinte Împăratului, la Viena, revendicările românilor ardeleni”, îmi povestește Dan Grecu. Unul dintre contemporanii baronului, Francisc Hossu-Longin, expune în memoriile sale un episod memorabil, avându-l în prim-plan pe Vasile Nopcea. "Baró Nopcsa Lászlo, la depunerea jurământului pe Câmpul Libertății, și-a ridicat mâna dreaptă cu mănușa pe ea și atunci i-a strigat Papiu Ilarian: «Vasilică Nopcea, jos cu mănușa!». Netulburat, «vinovatul» și-a rupt mănușa și a aruncat-o cu fală la pământ, continuându-și jurământul, drept dovadă cât de mult ținea la românitatea sa, - ceea ce ungurii nu i-au uitat până ba chiar și după moarte”. La fel descrie momentul și Iudita Secula: "40.000 de români ridicând mâna dreaptă spre cer, cu trei degete împreunate, jură luptă pentru libertate, frăție și dreptate. Baronul Ladislau Nopcea, fiul preotului român din Fărcădin, a ridicat spre jurământ mâna îmbrăcată în mănușă albă. Bărnuț, care era la tribună, lângă el, cu Papiu Ilarian și Gheorghe Bariț, au strigat - de au auzit toți de prim-prejur: «Jos cu mănușa, Vasilică Nopcea!». Baronul a scos mănușa - și au jurat cu toții”.
Pe urmele blestemului
Afișarea românității l-a costat scump pe Vasile Nopcea. "Ungurii-l făcură «cap de bandiți», «față neagră», «tiran», «spionul camarilei austriece», incendiind și jefuindu-i castelul de la Zam, împingându-l în procese și în faliment, de care nu a putut scăpa până la moarte”, scrie, impresionant, Francisc Hossu-Longin. Atanasie Sandor surprinde și el dramaticul episod din viața baronului: "Honvezii, și cu ei și alți unguri [...] ajungând până la Zam, au dărăpănat tot palatul lui Nopcea, ducând de acolo, cu un cuvânt, toată visteria din camere, de un preț foarte mare, fel de fel de haine, mătăsuri căutătoare și argintării...”. Imediat după revoluția din '48, baronul Vasile Nopcea și-a vândut castelul familiei Csernovics. O afacere bună, s-or fi gândit noii proprietari. Dar Nopcea le vânduse castelul cu tot cu legende și cu tot cu blestemul ce avea să-l urmărească pe el însuși. Împătimiți ai jocurilor de noroc, cei trei fii ai doctorului Csernovics Mihaly au pierdut castelul la cărți! Unul s-a sinucis, altul a înnebunit pe loc, iar ultimul a fugit în lume. Doar o aripă a Spitalului de Psihiatrie din Zam mai amintește, azi, de castelul de odinioară. O intrare elegantă, străjuită de copaci exotici, cum sunt cu zecile în minunăția de parc, prin care bolnavii se plimbă agale, căutând, parcă, liniștea demult pierdută a locului.
Castelul Nopcea de la Săcel, fosta reședință principală a baronului, aflată la doi pași de Sântămărie Orlea, e, la fel, un monument închinat deșertăciunii vieții. Ca un majordom uitat de vreme, un paznic te întâmpină la poartă, iscoditor și, deopotrivă, încurcat că trebuie să-ți spună că ai bătut drumul degeaba, că stăpânul nu e acasă. Nu te mai miră să afli că fostul castel a devenit, pe vremea comunismului, sanatoriu pentru copii cu tulburări mentale grave, așa cum nu te miră nici faptul că, în loc să investească într-un loc atât de încărcat de istorie și de legende, statul a lăsat castelul în paragină. "Ăsta e blestemul!”, îmi spune gardianul pus de autorități tocmai ca să aibă grijă să nu se mai întâmple vreo nenorocire, să cadă pereții sau grinzile peste turiștii rătăciți sau peste copiii din sat. Totul e scorojit, și afară, și înăuntru. Fărâme de vechi vitralii scrâșnesc sub pantofi, la fiecare pas. Balustrada dichisită te-ndrumă, ca într-un vertij, spre saloanele de la etaj, lambrisate cu lemn de nuc, exact ca la 1800, după gustul rafinat al baronului Nopcea. Acoperișul e gata să se prăbușească, însă crenelurile turnurilor, roase până la cărămida sângerie, stau încă pe picioare, precum plopii cu care se întrec în semeție. O cucuvea burzuluită și-a făcut cuib în geamul fostei clopotnițe. Ca un executor testamentar venit să constate împlinirea blestemului...
Erou de roman
Greu lovit de turbulențele lui 1848, renegat de nobilimea maghiară, dar și de mulți dintre românii alături de care jurase la Blaj, "Vasilică” Nopcea, fostul comite suprem al Hunedoarei și omul cel mai puternic al regiunii, se retrage definitiv din viața publică, preferând o viață liniștită, la Deva, el, unul dintre marii aventurieri ai Ardealului. Vechile sale fapte nebunești ar fi fost date, cu siguranță, uitării, și chiar legenda lui "Față neagră” ar fi dispărut cu generațiile, dacă demonii trecutului nu l-ar fi ajuns din urmă, pe neașteptate, pe baronul Nopcea.
În 1860, cea mai mare editură din Pesta scotea, cu mare tam-tam, ultimul roman al celebrului prozator maghiar Jókai Mór. Apărut în patru volume, "Sărmanii bogați”, povestea unui nobil ardelean ce devenea, noaptea, tâlhar la drumul mare, se anunța un "bestseller” garantat. Vestea despre cartea lui Jókai Mór a făcut înconjurul imperiului, de la Viena până la Arad, Cluj și Deva și, în scurt timp, nu mai exista nici o îndoială pentru nimeni: personajul "Față neagră”, baronul Hatzegy Lenart din cartea lui Mór, "cel mai bogat om din ținutul Hațegului”, care îi jefuia cu banda lui de tâlhari pe nobilii bogați din Ardeal, era chiar baronul Vasile Nopcea! Înspăimântătoarele legende ale Hațegului deveniseră literatură în toată puterea cuvântului, iar meșteșugitul scenariu imaginat de Jókai Mór era, pentru mulți, confirmarea clară că baronul Nopcea fusese, într-adevăr, acel "Față neagră” care, în urmă cu câteva decenii, băgase Hațegul în sperieți. Toate descrierile din roman, toate personajele care-l însoțeau, iubitele pe care le avea prin tot Hațegul, întâmplarea cu colierul furat, descoperit la un bal la gâtul soției sale, toate confirmau bănuielile trecute ale oamenilor. "Întâmplarea a făcut ca resentimentele și denigrarea la care baronul Nopcea a fost supus din partea contemporanilor săi maghiari să se întâlnească cu talentul și gustul pentru senzațional al lui Jókai Mór, care a cules povestea în timpul călătoriilor sale în Ardeal. Așa s-a ajuns la faimosul personaj de roman «Față neagră», baronul-bandit”, susține doctorul Dan Grecu, acreditând ideea, susținută de unii istorici, că legendele pe seama baronului Nopcea i se trag acestuia de pe urma cutezanței sale de la Blaj, când și-a afișat, deschis, românitatea.
Baronului nu i-au căzut deloc bine popularitatea extraordinară pe care cartea a avut-o în epocă și nici felul în care era privit de lume, după citirea acesteia. Nopcea i-a intentat autorului romanului, Jókai Mór, două procese pentru calomnie, luptând până la capăt ca să-și apere onoarea. Avea să piardă, însă, ambele procese. Pe 18 ianuarie 1884, Jókai Mór declara, solemn și public, ca și cum ar fi dorit să pună capăt pentru totdeauna speculațiilor provocate de romanul său, că "nu există nici o asemănare între personajele din «Sărmanii bogați» și vreo persoană în viață”. Știa bine ce spune Jókai Mór: baronul Vasile Nopcea, marele aventurier al cărui nume devenise sinonim cu "Față neagră”, se stinsese din viață, la 90 de ani, cu exact șase zile mai înainte, pe 12 ianuarie 1884!
Fără mască
Puțini l-au mai văzut la față pe baronul Nopcea după 1848, după ce s-a retras la Deva, și încă mai puțini după toată nebunia cu apariția romanului lui Jókai Mór. Memorialistul Francisc Hossu-Longin a avut acest privilegiu, când l-a însoțit pe George Barițiu la o întâlnire cu vechiul său prieten revoluționar de la Blaj. A fost o întâlnire memorabilă, care ne dezvăluie un Nopcea octogenar, uman și emoționat, departe de imaginea de zbir din legende. "...înăuntru, în mijlocul odăii, pe un fotel mare, se vedea figura impunătoare a bătrânului baron. Când ne-a văzut (pe mine și Barițiu) că urcăm treptele, bătrânul octogenar își ridică brațele și, îmbrățișând pe moșucul nostru, esclamă românește: «Dragă Baritz! De mult nu ne-am văzut!Îți mulțămesc că ai venit să mă cercetezi!», apoi l-a sărutat pe ambele fețe ale obrazului și a început a plânge cu hohot. Tot astfel și George Barițiu, nu-l mai slobozea din brațe, și apoi a început a plânge și el ca un copil. În viața mea nu mi s-a dat un moment atât de emoționant, văzând pe acei doi bătrâni, pe care îi știam că cine sunt - cum se așază lângă olaltă ținându-se de mâini, încât părea că nu se vor mai despărți”.
La anii senectuții, baronul Vasile Nopcea trăia într-un cerc de elită, în care cu greu puteai intra și din care lesne ieșeai, dacă afla, cumva, că citiseși "Sărmanii bogați”. Îi ura profund pe cei care văzuseră cartea și nu ascundea asta nimănui, sporind astfel controversele legate de persoana sa. Unei singure persoane îi iertase, totuși, faptul că citise cartea lui Jókai Mór: Mariei, soția doctorului Balogh Pal, confidenta sa de suflet, pe care, ani la rând, o vizita, neapărat, de două ori pe săptămână. Era o femeie cultă, distinsă, pe gustul baronului. Ei i se "spovedea”, la ceas de seară, ei îi încredințase toate dorurile, toate aventurile și suferințele vieții lui. Iar doamna Maria nu i-a trădat încrederea. A păstrat până la sfârșitul vieții secretul greu de dus al destăinuirilor sale. Numai ea l-a cunoscut pe temutul "Față neagră” cu adevărat. Fără mască.