- Cititorii răspund invitaţiei noastre de a-şi povesti biruinţele maritale. Nunta de aur este, cu adevărat, o victorie. Chiar dacă drumul spre ea este greu şi anevoios -
"Noapte eternă, dragul meu”
Visam ca orice tânără să trăiesc într-un oraş mare, cu multă trepidaţie la orice pas. Visam să plec din urbea mea natală, "oraşul pensionarilor”, cum era numit pe atunci. Într-o zi am văzut o ilustrată a unui mare oraş, realizată noaptea, în care luminile se reflectau în asfaltul ud. M-a cucerit oraşul din ilustrată! Întâmplarea face să cunosc, peste câţiva ani, într-o gară mică, un bărbat din acel oraş. A fost ca o premoniţie. Ne-am plăcut şi, nu după mult timp, ne-am căsătorit. M-am mutat în oraşul acela mare, la care visam. Dar, în realitate, luminile lui nu erau chiar aşa de strălucitoare. Sau poate erau, dar starea mea sufletească nu mă lăsa să le văd. Părinţii soţului meu nu prea mă plăceau, visaseră o altă partidă pentru fiul lor. Am luptat mult cu mine, n-am vrut să fiu învinsă. În fiecare an căutam evadări în spaţii libere doar pentru noi. Marea era marea mea iubire. Mergeam în mici excursii, urcam cu telefericul şi ne simţeam minunat doar noi doi. Timpul a lucrat în favoarea mea. Anii au trecut şi părinţii lui au murit. Singura dezamăgire este că n-am putut avea copii. Am îmbătrânit singuri. A venit revoluţia, soţul meu a devenit şomer, nu-l mai angaja nimeni, era prea bătrân la 58 de ani. Ne-am chinuit mult, toată viaţa, cumpărând un apartament cu foarte multe rate, ducând o viaţă modestă, pentru că nu avea cine să ne ajute. La 60 de ani a reuşit să se pensioneze. Eu lucram încă. Am fost amândoi bugetari, în domenii diferite, cu salarii mici. Dar nu simţeam sărăcia. Iubirea noastră a supravieţuit tuturor încercărilor, eram amândoi sentimentali şi romantici, chiar dacă timpul ne transformase în personajele din poezia lui Minulescu: "În oraşul unde plouă de trei ori pe săptămână, un bătrân şi o bătrână, două jucării stricate, merg ţinându-se de mână”.
Era foarte atent, îmi dăruia flori mereu, mici atenţii şi felicitări în versuri, cu diferite ocazii. El era Moş Nicolae, era Moş Crăciun! Ce mult îmi lipsesc toate astea! Cât de brusc a venit umbra peste viaţa mea. Soţul meu s-a îmbolnăvit grav. Au urmat internări în spitale, operaţii, multă suferinţă şi tristeţe. Pe vremea aceea, aveam un Teckel bătrân care-l aştepta la uşă, dar după ce soţul meu a venit acasă după prima internare, căţeluşul s-a stins. Presimţise, poate, ceva. În 2011, soţul meu s-a operat ultima dată. De atunci a început declinul. Având imunitatea prea scăzută, a "câştigat” o hepatită, dar n-am tratat-o din timp, nu ieşise la analize.
ELEDOR
Faţa nevăzută a soarelui
În ziua de 16 mai 2011, eram cu soţul meu în oraşul în care el îşi trăise adolescenţa ca elev de liceu. Plecasem pe jos, pe la magazine, după cumpărături. Obosiţi, ne-am aşezat pe o bancă, când, brusc, eu mi-am amintit că exact în aceeaşi zi, în Iaşi, cu 60 de ani în urmă, eram la Sfatul Popular, cu două colege de facultate ca martori, la căsătoria noastră. Uitasem amândoi de eveniment. Doamne, şi ce poveste frumoasă!
Ne-am cunoscut ca studenţi la aceeaşi facultate. Cu doi ani în urmă, el fusese lăsat la vatră, după ce luptase în cel de al doilea război mondial pe fronturile din Est şi Vest. Acum îşi începuse studiile la Universitatea ieşeană. Colegii mei de an, care fuseseră în vacanţa de vară ca brigadieri pe Valea Jiului, repartizaţi în subordinea lui, îmi spuneau, fără să-i întreb... "bun băiat Mihai...". Într-una din zile am plecat de la facultate împreună, şi când am ajuns la poarta gazdei unde stăteam, m-a întrebat dacă îmi plac băieţii care fumează. Am întârziat cu răspunsul pentru că el fuma, dar am spus, totuşi, "nu”. De atunci a renunţat la ţigări; luase acest obicei în timpul celor trei ani de armată, când primeau gratuit câte 20 de ţigări pe zi.
La terminarea facultăţii, a cerut repartiţie în oraşul meu, unde s-a încadrat la o întreprindere din industria chimică. M-a aşteptat până în ultimul an, când ne-am şi căsătorit. După ce am dat şi Examenul de Stat, am plecat întâi la părinţii lui, apoi am venit acasă şi de atunci am devenit şi în fapt soţ şi soţie. Am început în toamnă serviciul într-o secţie productivă. După doi ani, au venit copiii, un băiat şi o fată. Am locuit tot timpul împreună cu părinţii, dar ca familii separate, fiecare cu cerinţele ei. Pe parcurs, mi-am dat seama că soţul meu ţinea mult la fidelitate, fără să o impună sau să discute despre ea; nu au existat nici un fel de probleme între noi pe această temă. De altfel, în colectivul cu care lucra, i se spunea "Sfântul”. Locul lui de muncă era de gradul zero în ce priveşte riscul de incendiu. Tot timpul a avut această sabie deasupra capului. Eu lucram în secţie cu mediu toxic şi utilaje sub presiune, care m-au determinat în timpul verii să port părul strâns. Nu mi l-am mai desfăcut niciodată. Am rămas aşa până în ziua de azi. Sâmbăta eram tot la datorie, iar şi duminica, de multe ori, nu era a noastră, fiind solicitaţi să mergem la muncă fără a fi plătiţi. Acasă, mi-am însuşit, cum era şi firesc, sarcina de mamă, soţie şi gospodină. Viaţa intimă dintre noi a fost pe un loc mai puţin important. Valorile în care credeam erau cinstea, încrederea şi înţelegerea, ele ne-au ajutat să devenim o familie liniştită şi prosperă. Şi apoi a sosit şi ziua pensionării. Soţul meu s-a pensionat în 1982, în anul când fiica noastră îşi începea activitatea în Şantierul Naval din Galaţi, iar eu în 1983, când urma să îmi iau în serios rolul de bunică. Dar ceea ce ne preocupă mai presus de orice în ultima vreme e sănătatea fiecăruia dintre noi. În seninul vieţii de până acum se simte ceva ce ne nelinişteşte: odată cu anii, timpul ni se pare că trece mai repede, existenţa pare obositoare, suntem mai lenţi, nu mai avem răbdare, uităm dacă am luat medicamentele, uităm nume de persoane cunoscute, denumirile unor obiecte, sau, mai bine zis, ni le amintim cu întârziere. Începem să facem ceva şi ne trezim că ne-am apucat în acelaşi timp de altceva. Dimineaţa, la sculare, nu mai am răbdare să pregătesc micul dejun, cum făceam cu atâta drag altădată, mă înfurii când văd că a uitat să ia medicamentele. Uneori mai izbucneşte şi câte o ceartă între noi. Viaţa ni s-a înăsprit. Am traversat o perioadă acută de iritare şi nemulţumire. Nu mai aveam răbdare să fiu cea care invită la masă, mă consideram înjosită, femeia de serviciu a casei. Mă gândeam foarte serios dacă nu ar fi mai bine să ne gospodărim singuri, separat, rămânând în aceeaşi casă. Pe parcurs, soţul meu şi-a dat seama că trec prin tulburări sufleteşti şi a început, câte puţin, să renunţe la preocupările lui separate şi să mă ajute la treburile care mă depăşeau. Nu-l las să le facă pe toate. Unele dintre ele nu se potrivesc cu un bărbat. Am cedat planului iniţial de independenţă şi merg mai departe cu aceleaşi îndatoriri pe care mi le-am asumat la începutul căsătoriei. Dar nu mai este lumina aceea de la început. Poate că şi plecarea copiilor a lăsat în casă un gol, pe care nu ne pricepem să-l umplem, deşi ne străduim să regăsim armonia pierdută. Dar în viaţa mea a apărut ceva nou: frica. Dimineaţa, când nu îl aud că s-a trezit, mă duc în cameră cu o întrebare cumplită, care şi-a făcut loc de la o vreme în mintea mea. Oare... O întrebare care ne urmăreşte pe amândoi, până în ziua când va veni finalul. Şi totuşi, viaţa e mai puternică. Deşi avem vârste înaintate (el 90 de ani în iulie, eu 84 de ani în decembrie) timpul nu ne ajunge, mereu avem ceva de făcut şi nu luăm în seamă că în orice clipă putem păşi pe drumul celor care nu mai sunt.
Reproduceri după Alma Redlinger
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
