Mă întrebam singură, printre zeci de gânduri care-mi treceau prin minte, dacă iubirea adevărată, iubirea pură, despre care am citit de atâtea ori în cărți, este ceva care, într-adevăr, există. Mai apoi îmi spuneam tot eu, certându-mă în gând pentru că îmi puneam asemenea întrebări, că dragostea există, însă e formată din mici fragmente, pe care, dacă ai norocul să le simți și să le prinzi din zbor, le poți fructifica mai târziu, le aduni și le coși, ca la final, după o viață întreagă, să poți spune că ai iubit. Puțin aici, puțin mai încolo, ca o adunare matematică și rece, de zâmbete și de atingeri.
Deși am 25 de ani și sunt la vârsta la care ar trebui să am lumea la picioare, sunt un om obosit. Am încercat, de când mă știu, să iubesc calculat, crezând că dacă adun provizii de dragoste, voi ajunge să fiu un om împlinit.
Am iubit prima dată când aveam 15 ani, un băiat pe nume Radu Andrei. Era coleg de bancă cu mine și ne petreceam mare parte din zi împreună. A fost o iubire de copii, fulgerătoare și pasională, cu nopți petrecute prin jurul școlii, cu bilețele și scrisori aruncate de la fereastră și cu plimbări prelungi și romantice prin ploaie. La terminarea liceului, cu suspine și promisiuni de iubire eternă și fidelitate supremă, el a fost nevoit să se mute din oraș cu părinții. A plecat, atunci, fiecare pe drumul lui, la facultăți diferite, în orașe diferite, convinși fiind amandoi, la vremea aceea, că suntem două suflete pereche, care vor sfârși, până la urmă, tot împreună.
La câteva luni de la începerea facultății, Radu s-a întors în oraș și a încercat să ia legătura cu mine. Tot entuziasmul lui s-a lovit însă de răceala cu care am primit vestea întoarcerii lui. Mi se părea că nu mai are sens, că o relație la distanță nu are cum să funcționeze, în plus, eram mult prea ocupată cu toată atenția care mi se acorda în noua lume în care intrasem după terminarea liceului. Pe holurile facultății mi se făceau complimente, primeam flori de la băieți anonimi, iar la cursurile de informatică, eram absolut fascinată de toate rețelele de socializare pe care îmi creasem un cont personal. Cu o fotografie falsă, câteva date generale despre mine și o mică descriere despre pasiunile mele, eram pregătită să intru, în fiecare zi de miercuri, timp de două ore, într-o lume paralelă, în care Radu nu mai avea loc. Conversam, în fiecare săptămână, cu oameni necunoscuți, îmi dezvăluiam cele mai profunde gânduri și mă ofeream pe tavă, cu sentimentul că sunt apărată de un ecran, de un server și de un simplu nume fals. Mai apoi, din banii primiți de la părinți, strânși în prima vară de facultate, mi-am cumpărat un calculator. Cele două ore din fiecare miercuri s-au transformat, pe nesimțite, în ore nesfârșite, seară de seară, de conversații purtate cu necunoscuți din toate colțurile lumii. Zilele parcă zburau, iar eu așteptam cu nerăbdare momentul în care să-mi deschid calculatorul, fiindcă știam că mă așteaptă zeci de mesaje de dragoste, declarații de amor, fotografii, și aceleași discuții nesfârșite cu prietenii mei de pe internet. Am învățat repede limbajul internetului și, ușor, ușor, m-am desprins de familie și de prieteni, refugiindu-mă între un egal și două paranteze, care însemnau că râd cu poftă, două puncte și o steluță, care reprezentau un sărut, și alte asemenea formalități. Pe moment, gândul că eram iubită pe toate continentele era mai presus de dependența mea de calculator, iar pe măsură ce treceau lunile, scrisorile primite din când în când de la Radu erau uitate în cutia poștală sau aruncate pe birou, considerând că sunt atât de demodate, încât nu merită nici măcar să fie deschise, convinsă fiind că dacă cineva dorește ceva de la mine, ar trebui să îmi vorbească pe limba mea. Iar limba mea era atunci calculatorul.
După terminarea facultății, fără un program fix și fără să am un loc de muncă, zilele pe care le petreceam în afara garsonierei mele s-au rărit, singurele drumuri pe care le făceam fiind până la magazinul din colțul străzii pe care locuiam sau, o dată pe lună, tot în cartier, să-mi plătesc internetul, fără de care simțeam că nu pot trăi. Nu mă mai interesau nici ieșirile cu prietenii, față de care mă scuzam mereu că sunt un om ocupat, nu prezentau interes nici măcar aniversările sau evenimentele din familie, în fața cărora mă prefăceam mereu bolnavă sau cu vreo problemă extrem de urgentă de rezolvat, care nu suferea amânare. Drumurile la sala de sport erau de mult uitate, iar programările la salonul de cosmetică inexistente și inutile, de vreme ce eram atât de frumoasă și de dorită pe internet.
Dintre toți oamenii cu care conversam, îmi atrăsese atenția, probabil din cauza insistenței, un băiat pe nume Adrian. După câteva discuții pe chat, mi se părea că ne potrivim din toate punctele de vedere, mai ales că aveam aproape aceeași vârstă. Petreceam cu el mult timp, crezând la un moment dat că este singurul om din lume care mă înțelege. Jucam șah pe internet, ne trimiteam desene făcute în programele de prelucrare a fotografiilor, îi spuneam totul despre familia și copilăria mea, ajunseserăm chiar la un limbaj al nostru, iar serile ne trimiteam e-mail-uri în care ne împărtășeam iubirea. Mă mândream că am un prieten stabil de aproape un an, care mă făcea să vibrez de fiecare dată când îl vedeam cum se conectează pe internet.
După multe luni de "relație”, curiozitatea m-a împins să îi propun o întâlnire la o cafea, față în față, însă propunerea mea nu a fost atât de bine primită și de către el. Adrian se împotrivea cu vehemență. Îmi spunea că nu avem de ce să ne grăbim, că e mult prea devreme, că mă iubește în felul lui și că lucrurile lumești nu vor face decât să strice ceea ce am construit noi, atât de special, într-un an. Cu cât mă loveam de refuzul lui de a ne întâlni, cu atât în mintea mea creștea dorința de a-l vedea. De ce să amânăm, îmi spuneam, atâta vreme cât deja ne făcuserăm planuri pentru nuntă, pentru luna de miere, pentru momentul în care vom ajunge să locuim în aceeași casă? De ce să mai amânăm, când deja ne mobilaserăm virtual viitoarea casă, într-o aplicație de mobil, de pe unul din magazinele online? De ce nu puteam să ne vedem, dacă lucrurile dintre noi decurgeau atât de bine, dacă ne completam la fiecare vorbă scrisă și la fiecare mesaj trimis?
La insistențele mele și obosit de certurile pe care le aveam în fiecare zi pe internet, a acceptat, într-un final, să ne vedem. Am stabilit data, ora, locul de întâlnire și, ca să ne găsim ușor, i-am propus să purtăm amândoi câte o pălărie. Mi se părea jucăuș și frumos și abia așteptam întâlnirea, convinsă că va fi unul din acele momente pe care să le povestești mai târziu copiilor și nepoților.
În ziua cu pricina, în timp ce eu așteptam emoționată la locul stabilit, căutându-l în fiecare bărbat care trecea la acea oră pe stradă, a apărut lângă mine un domn în vârstă, înalt, care mi-a spus pe un ton grav, că a venit doar ca să terminăm odată pentru totdeauna această poveste. "Eu sunt un om căsătorit, am o familie, nu am timp de glume și nici nu vreau să ne mai întâlnim vreodată. În plus, ești mult mai urâtă decât îmi imaginam”. Mă uitam la trupul lui impunător, la gesturile străine pe care le făcea, la chipul îmbătrânit și la privirile sfidătoare pe care mi le arunca. "Nu cred că ne cunoaștem. În plus, eu aștept pe altcineva”, i-am spus și m-am întors, gata să mă pierd printre oameni. "Da, îl aștepți pe Adrian, un tânăr de 25 de ani, profund, pasionat de șah și de discuțiile în miez de noapte. Eu sunt. De fapt, nu mă cheamă Adrian și te rog să nu mă mai cauți niciodată. Am crezut că vei înțelege. Ai fost doar o joacă pentru mine”. Fără să îmi mai dea ocazia să mai spun ceva, s-a întors și a plecat, legănându-și brațele cu mișcări bătrânicioase pe lângă trup.
M-am trezit singură, într-o mulțime de oameni grăbiți, care mă împingeau din toate colțurile, aruncându-mi câte o privire de batjocură și râzând în urma mea de pălăria care părea din altă lume. Am pornit spre casă plângând ca o școlăriță care tocmai luase o notă proastă, și pe măsură ce realizam ridicolul situației, rușinea, minciuna din viața mea, naivitatea și prostia care puseseră stăpânire pe mine în ultimii ani, îmi venea din ce în ce mai greu să ridic capul din pământ. Mă gândeam doar că m-am oferit pe tavă în fața unui om pe care nu l-am cunoscut niciodată, că am visat și am iubit cu toată puterea mea o mască pusă pe fața unui bărbat pe care nu știam nici măcar cum îl cheamă. Mi-era rușine că i-am împărtășit din gândurile mele, că i-am vorbit despre mine, că i-am povestit lucruri intime, crezând că dacă eu sunt sinceră, așa ar trebui să fie toți oamenii din jurul meu. Am realizat, târziu, că toată iubirea simțită în ultimii ani, toate dovezile de dragoste primite pe internet de la diverși "prieteni” nu au fost pentru ei decât momente de distracție, de refugiu, de senzații interzise, mici plăceri și ocupații pe care și le permiteau în pauzele din viața reală. Iar eu? Eu am trăit în minciună, ruptă de realitate, renegându-mi în tot acest timp familia și prietenii, pe care îi consideram depășiți de vremuri și incapabili să se adapteze evoluției, civilizației și calculatorului.
Internetul m-a făcut să am o percepție total greșită despre ce înseamnă cu adevărat dragostea, deși nu-mi ajung degetele de la două mâini ca să număr relațiile purtate prin intermediul calculatorului. Am crezut că pot păcăli iubirea și m-am crezut câștigată, bifând experiențe, mesaje și offline-uri primite zi de zi, când de fapt mă hrăneam numai cu minciuni. Am fost atât de disponibilă și atât de dornică de afecțiune, încât am preferat să trăiesc în minciună, fără să realizez că internetul e doar o mască, care omoară adevăratul sentiment.
Încă nu mi-am revenit după această experiență, deși am încercat cu greu în ultimele zile să mă reîntorc la viața mea adevărată. Am realizat că nu mai există oameni în jurul meu, că i-am îndepărtat fără nici cea mai mică urmă de regret, că am călcat în picioare și am rănit niște prieteni care m-au prețuit întotdeauna pentru ceea ce eram eu cu adevărat, trăind în lumea mea paralelă, timp de atâția ani.
Mă uit acum la teancul de scrisori primite de la Radu, care stau pe masa mea de lucru. Stau prăfuite și nedeschise de luni de zile, scrisori cărora nu le-am dat nici o șansă. Nu am curajul să le deschid. Mă gândesc că poate nu merit sau că poate e prea târziu. Mă mai gândesc, apoi, că poate el are acum viața lui, că poate s-a căsătorit între timp și nu ar fi frumos să dau buzna, ca și când ieri ne-am fi văzut ultima oară.
Nu vreau nimic de la el. Nu vreau să avem o relație, nu vreau nici măcar să fim din nou prieteni. Pentru că nu merit. Vreau doar să îi mulțumesc și să-i spun că îmi pare rău. Iar dacă va citi aceste rânduri, cu siguranță se va recunoaște, fiindcă numele lui este, într-adevăr, Radu Andrei. Iar al meu...
FLORENȚA
Reproduceri după Teodora Axente