GHEORGHE IOVU - "Am început să-mi închipui ce muzică ar trebui să se audă când mama frământă pâine”

- Cu 12 albume de muzică ambientală şi de relaxare şi peste 300 de concerte date în folosul semenilor săi, muzicianul timişorean Gheorghe Iovu e singurul acreditat cu diploma de "meloterapeut”, de către Asociaţia Naţională de Terapii Complementare. Un Rac plin de modestie, dar care are cu ce se lăuda: muzica sa chiar face minuni! Vindecă suferinţe, schimbă destine, aduce liniştea, bucuria şi frumosul în sufletele oamenilor! -

Muzica sânzienelor

- O să vă întreb întâi, domnule Gheorghe Iovu, dacă lumea copilăriei dvs. v-a întors cumva cu faţa către muzică, încă de atunci?

- M-am născut la Deta, judeţul Timiş, în 23 iunie 1952, în ajunul Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Zi sfântă şi noapte magică, în care femeile vindecătoare culeg plantele de leac, după post şi rugăciune, în cu­răţenie şi smerenie. Fetele nemăritate adună florile de sânziene galbene, parfumate ca mierea, îşi fac cununi şi le aruncă peste casă, să aibă măritiş bun. Tot atunci se rostesc formule magice pentru ca ierburile acestea să aibă putere asupra răului şi bolilor. Iar sânzienele, zâne mici şi bune, dansează în aerul nopţii, printre licurici care nuntesc, sclipind feeric, şi cântând cântece ame­ţitor de frumoase. De acolo, m-am gândit eu mult după aceea, vin şi temele melodice ale cântecelor mele de leac pentru suflet: dintre astrele nopţii, dintre ierburile parfumate şi vindecătoare, din muzica unei lumi nevă­zute, dar care fiinţează printre noi, din duhul de taină al acestei nopţi sfinte, când se spune că se deschid ce­ru­rile şi se aud corurile îngereşti ce-i cântă slavă lui Dum­nezeu. Aşa mă gândesc, pentru că, altfel, la noi în fa­milie nu era nici un muzician sau muzicant şi nici eu nu mă gândeam, în copilărie, că am să ajung să cânt, ba chiar să compun o asemenea muzică. Muzica instru­men­tală am descoperit-o pe la 9-10 ani, întâi în filme, ca fundal sonor. Îmi amintesc de unul dintre ele, "Un­deva, cândva” pe care l-am văzut de cinci sau şase ori. Mergeam anume ca să ascult şi să reţin muzica fiecărui moment, să înţeleg cum susţinea moralul personajelor în momentele critice. Şi m-am gândit că toate acţiunile noastre reale, din viaţă, ar trebui să aibă un asemenea fundal, chiar dacă nu-l auzim. Şi atunci am început, timid, să-mi închipui ce muzică ar trebui să se audă atunci când mama frământă pâine, când tata grijeşte de animalele din ogradă, când bunicul crăpa lemne, ori când bunica îmi spunea poveşti. Poate că muzica aceasta chiar există în lumea microcosmică, dar nu avem noi un aparat auditiv suficient de " performant” ca să o putem auzi. Şi, oricum, imaginaţia unui copil nu are limite, aşa că... gândul acesta mă " interconecta” la o lume invizibilă, dar minunată, o lume a închipuirii mele curate şi nepervertite de necazurile vieţii, o lume, aşadar, cât se putea de bună, între toate lumile posibile. Pe la 12 ani, i-am rugat pe părinţii mei să-mi cumpere o chitară şi am început să învăţ singur să cânt, să-mi reprezint prin cântat muzica lucrurilor care mă înconjurau. În liceu am frecventat şi Şcoala Populară de Artă din Timişoara, canto şi chitară, am început să compun serios şi să cânt în faţa publicului.

Tineri şi neliniştiţi

- În epocă, în anii '60-'70, în Timişoara era o at­mosferă muzicală foarte avangardistă, faţă de restul ţării...

- Se cânta rock şi pop de foarte bună calitate. "Phoenix” erau adulaţi peste tot în ţară şi iubiţi de timişoreni. Emuli ai lor am fost şi eu cu colegii mei din trupa " Kimo”, pe care o înfiinţasem la mijlocul anilor '70, şi cu care am avut mare succes. Cântam muzică pop, şi sălile de dans, joia, vinerea şi sâmbăta, erau ar­hi­pline. Cântam compoziţii proprii, dar şi cover-uri, pur­tam pantaloni evazaţi şi cămăşi mu­late cu gulere ascuţite, eram tineri şi extrem de ne­li­niştiţi. Tot aşa eram şi în viaţa profesională, îmi plă­ceau provocările. Îmi alesesem anume o meserie care mă ducea la marginea riscului: scufundător în tancurile petroliere ale Petrom Timişoara. Adică, intram într-un tanc în care încăpeau 10 milioane de litri de ben­zină, înainte de a fi umplut, ca să văd dacă nu are cră­pături sau orificii ce trebuiau astupate de sudori, făceam probe de explozie... Când intram acolo, majo­ri­tatea colegilor mei se străduiau cu greu să-şi ţină firea, dar eu mă gândeam cât de mare e puterea lui Dum­nezeu şi că dacă el mă apără, am să ies viu de acolo, dacă nu... mulţi au pierit în explozii. În minte îmi răsuna întot­deauna o muzică lină, ce mă calma, ce mi-o cântam singur, anume ca să nu îmi pierd con­trolul, să nu intru în panică. Nu puteai decât să fii puter­nic! Iar muzica, din nou mă ajuta... Ca şi atunci când m-am îndrăgostit, când m-am căsătorit, şi am avut o via­­ţă minunată, care s-a prăbuşit odată cu moartea tra­gi­că a fetiţei mele, Diana... Am renunţat la trupă, mi-am cumpărat un sintetizator, ca să-mi concep singur partiturile tuturor instrumentelor şi orchestraţia pentru compoziţiile mele.

Cântece de îmblânzit sufletul

- Şi aşa a început cariera dvs. de vindecător de suflete: cântând, fără plată, tuturor celor ce aveau ne­voie de o asemenea muzică pentru a-şi mângâia sufletul...

- Le-am cântat ani de zile copiilor din orfelinate, bă­trânilor din aziluri, oamenilor care se plimbau duminica prin parcuri ori prin pieţele oraşelor, pe la mânăstiri, în cabinete de terapii complementare, la simpo­zioane internaţionale de medicină neconvenţio­na­lă ori la congrese din orice alte domenii, pentru a linişti spiritele încinse. Am editat şi primul album, în 1994, "Spre infinit”, care a fost primul dintr-un ase­me­nea gen de muzică, lansat la noi, după Revoluţie. Fără să mă aştept, după o vreme am început să primesc mulţumiri pentru vindecare, îndeosebi de boli psihice, din partea unora dintre cei ce-mi ascultau muzica şi ve­neau la concertele mele. Apoi, un medic celebru în Ti­mişoara, prof. dr. Mircea Lăzărescu, şeful Clinicii de Psi­hiatrie de la Spitalul Judeţean, mi-a propus să vin să le cânt bolnavilor. Urmarea a fost că, în tim­pul con­certelor, începeau să caşte, să se des­tin­dă, unii chiar să adoarmă, semn că se rela­xau profund. Ulterior, nivelul de agresivitate era mult redus, puteau să colaboreze cu medicii, să aibă un parcurs de vindecare mult mai scurt. Aproape trei ani am făcut expe­ri­mentul acesta, a fost unul de succes. Au în­ceput apoi turneele, plecările în străinătate, sesiunile de înregistrări, participarea în alte pro­iecte.

- Nu v-aţi îmbogăţit de­loc din muzică, ci du­ceţi o exis­tenţă relativ modestă. Care e, to­tuşi, plata dvs.?

- Am continuat să fac lu­crurile în care cred, dintr-un spirit de umanism, din dra­goste de oameni, din con­vin­ge­rea că muzica ne poate schim­ba vieţile, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie. Nu câş­tig mai mult decât să-mi duc zilele într-un mod extrem de modest, într-un bloc ANL din Timişoara, dar sunt fericit, îm­preună cu Miruna, actuala mea soţie, medic stomatolog, şi cu micuţa, fetiţa noastră de cinci ani, pe care ne-a tri­mis-o Dumnezeu ca pe un înger, ca să ne mângâie sufletele.În fiecare miercuri, la ora 18.00, mă înfăţişez cu sintetizatorul meu în cabinetul soţiei mele, iar pa­cienţii se minunează cum de pot suferi extracţii fără anes­tezii, cum suferinţa dispare, cum au un tonus rela­xat, după ce veniseră cu dureri de dinţi care le sfre­deleau creierii. Copiii, îndeosebi, reacţionează foarte bine: stau cuminţi în scaunul stomatologic, nu se agită, nu protestează, nu mai au frică. M-am bucurat să pri­mesc în dar desene minunate de mulţumire din partea copiilor mici, care nu ştiau încă să scrie. La un concert în Ploieşti, dat în aer liber, la intrarea într-un parc, o tânără mi-a mărturisit că se plimba cu iubitul ei pe alei, m-au auzit cântând şi s-au apropiat. I s-a părut atât de mi­nunată muzica mea, încât s-a gândit, într-o clipă, ce fru­mos ar fi să fie cerută în căsătorie pe sunetele ace­lea... Şi peste câteva minute, chiar asta s-a întâmplat!... Mulţi mi-au declarat că după ce au ascultat mai mult timp muzica mea au început să vadă viaţa altfel, s-au apropiat de Dumnezeu, au învăţat să accepte, să ierte, să aibă răbdare, să se bucure de viaţă. Sunt fericit când primesc asemenea mărturii, sunt îndreptăţit să cred că aceasta e me­nirea pe care mi-a dat-o Dum­nezeu în lume!

Când muzica alungă norii

- Sunteţi primul şi singurul căruia Asociaţia na­ţională de terapii complementare i-a con­ferit atestatul de meloterapeut. Ce cazuri de vindecare sau de ame­liorare cu ajutorul muzicii dvs. au fost posibile?

- Sunt multe, aşa cum re­zultă din scrisorile sau e-mail-urile pe care le primesc zilnic, dovedite cu acte medicale. Pot să vă povestesc câteva dintre ele, care m-au impresionat foarte mult. La unul din concertele date la Teatrul din Cons­tanţa, un domn s-a aşezat la un pas de sinte­tizatorul meu şi nu s-a mişcat până la final, mai bine de o oră.Mi-a spus apoi că de multă vreme nu a mai stat atât de mult în picioare, pentru că fusese marinar, avusese un accident pe vas, în urma căruia a fost operat pe creier şi rămăsese cu centrul echilibrului grav afectat. A cum­părat CD-urile mele şi mi-a scris apoi că şi-a revenit, că muzica mea i-a refăcut conexiu­nile nervoase şi, în mod miraculos, poate fi aproape un om normal. Tot la Constanţa, după un concert oferit în cadrul unui con­gres al Asociaţiei Naţionale de Terapii Comple­men­tare din România (ANATECOR), o doam­nă, cadru didactic, mi-a spus că a simţit nişte furnică­turi în mâna pe care nu o mai putea folosi din clasa a şasea, ca urmare a unui acci­dent. Nu putea deschide pal­ma, nici întinde braţul, dar a putut face lucrul acesta la sfâr­şitul concertului. Era absolut uluită, se temea că efectul va ţine doar cât se află sub impresia muzicii ascultate. Dar s-a vin­decat cu totul. La fie­care con­cert din Cons­tanţa vine şi ne arată cum îşi mişcă mâna. Poate nu e lipsit de importanţă să spun că atât timp cât au rea­lizat pic­tura mâ­năs­tirii Cocoş din Dobro­gea, artiştii plas­tici au ascultat con­tinuu mu­zica mea, ca­re-i inspira, laolaltă cu Duhul Sfânt, desigur. O doamnă mi-a scris de la Londra, mărturisin­du-mi că a năs­cut pe mu­zica mea, trecând cu bine de du­rerile facerii. O întâm­plare hazlie, ca­­re are ca personaj o pi­sicuţă, de data aceas­ta, s-a petre­cut la con­certul dat într-o librărie din Bucureşti, cu oca­zia unor lansări de carte. Era pisicuţa proprie­tarilor librăriei şi a stat cuminte, într-o margine a sălii, ascul­tând sunetele. Apoi a dispărut. Stă­pânii au căutat-o mult timp după ce eu plecasem spre casă, cu maşina în care-mi car instrumentele şi sis­temul de sonorizare. M-au sunat, întrebându-mă dacă o văzusem cumva şi, pre­simţind ceva, am oprit pe drum şi am căutat printre ba­gaje. Era acolo, într-o cutie, foarte relaxată şi ho­tă­râtă să vină cu mine! Tot din categoria "efectele mu­zicii asupra necuvântătoa­relor” sunt şi florile, uneori ofilite de soare, ori de stat mult timp fără apă, care-mi sunt aduse de diverşi ascultători ai muzicii mele. Şi care, stând alături de mine, după un ceas-două de când încep să cânt, se reîmprospătează de parcă atunci ar fi fost culese.
D-na Marioara Godeanu, reputat biolog, membră a Academiei Oamenilor de Ştiinţă, unul dintre "bene­ficiarii” muzicii mele (s-a vindecat de o suferinţă arti­culară veche) mi-a spus că organele, ţesuturile, celulele noas­tre percep sunetele, că sunetele armonioase struc­turează materia vie, readucându-le spre perfec­ţiune, aşa cum sunt în momentul naşterii. Mi-a explicat că su­netele armonioase pot "recondiţiona” o structură degra­dată din lanţul ADN şi pot reface un sistem imunitar slăbit. Am văzut cartea lui Masaru Emoto, cel care a fo­tografiat structura de cristalizare a apei în diferite con­­diţii: cristalele erau urâte, închise la culoare şi ne­uni­­forme în condiţii de zgomot puternic, poluare, şi si­metrice, cristaline şi de o frumuseţe ireală, în timpul "apli­cării” unei muzici armonioase.Am observat, şi nu de puţine ori, efectul muzicii mele în spaţiu, în zone acoperite cu nori: după câteva minute, cerul se lu­minează perfect!

- Domnule Iovu, ascultându-vă, mă gândesc că o aşa muzică trebuie să fie şi în Rai!...

- Da, poate să fie aşa, dar nu vreau să spun cuvinte mari despre mine însumi şi despre ce sunt în stare să fac. Eu sunt un om modest! Cert este că la fiecare con­cert sunt oameni cărora încep să le curgă lacrimile din senin. Nici eu nu ştiu de ce. Pur şi simplu, aşa se în­tâm­plă, dintr-o descătuşare de tensiune, dintr-o elibe­rare de rău, din înţele­gerea nece­sităţii apropierii de Dum­­nezeu! Fără Dumnezeu, de bună seamă că nu exişti! Mie, credinţa mi-a fost rea­zem pe tot parcursul vieţii mele. Pe măsură ce am îna­intat în vârstă, l-am simţit pe Dum­nezeu într-un mod şi mai profund, iar rugă­ciunea de mulţumire către el, chiar şi în momentele de cumpănă, mi-a fost pe buze şi în inimă. Rostită din suflet, fie că a fost doar din trei cuvinte, fie în întreg şi­rul lor, pentru di­ferite ceasuri ori în­tâm­pinări, dar me­reu pe muzica a­ceas­ta, în­ge­rească, ce răsună fă­ră înce­tare în mine, în sufletul meu. Şi pe care sunt bucuros să o dăru­iesc semenilor mei şi celorlalte făpturi lăsate de Dumnezeu pe pă­mânt, ştiind că le aduce un strop de " mai bi­ne”!

Păreri ale ascultătorilor muzicii lui Gheorghe Iovu, exprimate în română, engleză, italiană şi rusă

* "E un vis nesfârşit şi ireal de liniştitor: înalţă su­fletul la Tatăl Ceresc!”
* "Divin! Acest om simplu tratează inima şi îţi încarcă bateriile cu... muzică! În cuvintele strofelor unui cântec te regăseşti repede, dar în sunetele muzicii lui Iovu te deconectezi de la tot ce înseamnă realitate şi ajungi în punctul zero al subcon­ştientului, unde nu mai există suferinţă şi nu te mai afectează absolut nimic! Plonjezi în interiorul tău!”
* "Muzica ta mă trimite în rai!”
* "Când îţi vine să ţipi, să trânteşti, să iz­buc­neşti în plâns - ascultă muzica lui Gheorghe Iovu! Am cum­părat albumul şi l-am ascultat zile în şir, con­tinuu - acasă, în maşină... Superb!”
* "Tumultul vieţii ne îndepărtează de noi înşine, dar ascultându-vă muzica, sufletul nostru parcă spu­ne: Sunt şi eu aici!”

(Concertele lui Gheor­ghe Iovu sunt anunţate pe site-ul www.gheorgheiovu.ro, iar albumele se pot comanda la aceeaşi adresă. În Bucu­reşti, se găsesc la ma­ga­zinul " Muzica” şi în re­ţeaua " Diverta”.)