"O tradiţie de milenii, pomicultura, este ameninţată cu dispariţia”
Multe livezi din zonele de deal ale României sunt în pericol de dispariţie. Ţăranii pomicultori nu au bani să întinerească plantaţiile şi multe dealuri rămân golaşe. Unii, mai tineri şi mai citiţi, au obţinut certificări ecologice, în speranţa că vor avea un sprijin mai consistent din partea statului. S-au înşelat. Statul român îi accizează la sânge, neluând în seamă cheltuielile suplimentare cu producţia ecologică. Dezamăgiţi şi cu ochii înlăcrimaţi, mulţi săteni fac gestul final: îşi vând livezile samsarilor de pământuri. Peste noapte, noii proprietari schimbă plantaţiile: în locul pomilor fructiferi, plantează copaci, cu gândul la fondurile europene care sunt mult mai uşor de atras pentru înfiinţări de pădure. În aparenţă, e un lucru bun, avem nevoie de cât mai multe păduri! Pomicultorii sunt însă îngrijoraţi: pădurea, adusă în buza localităţii, va distruge livezile învecinate, va elimina păşunea, va sălbătici satele, îi va alunga pe ţăranii tineri la oraş sau în străinătate, în căutarea unui loc de muncă. Dacă o livadă tradiţională produce profit după 4-5 ani, o pădure ajunge la maturitate abia după două-trei generaţii. Iată cum o tradiţie de milenii, pomicultura, este ameninţată cu dispariţia. Pe deasupra, statul îi izbeşte pe pomicultori în moalele capului şi cu noul Cod Fiscal. Emil Florescu, pomicultor vestit din tată-n fiu, a simţit pe pielea lui efectele dezastruoase ale fiscalităţii absurde. Încă din 1990, el a părăsit Bucureştiul, unde lucra într-o uzină, pentru a se dedica îndeletnicirii străbunilor săi din satul natal. Astăzi, bate pe la uşile demnitarilor din Ministerul Agriculturii, cu jalba-n proţap, pentru a obţine puţină logică în sistemul fiscal. Crede în dreptatea lui şi continuă lupta.
"În Codul Fiscal nici nu se vorbeşte de producţia ecologică, taxele şi impozitele fiind egale cu cele aplicate producţiei chimizate”
- Aţi adresat Ministerului Agriculturii rugămintea de "armonizare şi modificare” a Codului Fiscal, în concordanţă cu regulamentele Comisiei Europene. Pe ce bază vrea un pomicultor din Argeş să schimbe o lege atât de importantă?
- Pe baza tradiţiei, a bunului simţ şi a muncii cinstite de plătitor corect de taxe. Eu şi familia mea deţinem peste zece hectare de terenuri agricole şi livezi în comunele Cuca (Argeş) şi Dănicei (Vâlcea). De când au apărut satele astea pe lume, ai mei au trăit şi trăiesc din creşterea animalelor şi din pomicultură. Exploatăm totul în sistem ecologic, având încheiat un contract de inspecţie şi certificare bio cu o agenţie acreditată de Ministerul Agriculturii. Am primit deja certificatul de inspecţie ROECO-010-24985... Cultivăm în primul rând pruni: tuleu, negre, cloţuşe, văratece etc., majoritatea soiuri străvechi româneşti. Avem şi meri, peri, cireşi, vişini, tot soiuri autohtone, exploatate după rigori ecologice, ca la moşii şi strămoşii noştri. De altfel, am înaintat ministerului şi o copie a "Autorizaţiunii pentru cazane de fabricat rachiuri naturale”, din anul 1931, eliberată pe numele străbunicului meu, Ilie N. Iordache. Avem, deci, o dovadă scrisă, care atestă că oamenii din zona de deal a Argeşului şi Vâlcii îşi asigură de secole existenţa din pomi. Fructele recoltate, atât în secolul trecut, cât şi astăzi, le valorificăm prin vânzarea la piaţă, iar cele improprii, zdrobite, coapte peste limită, le punem la borhot, din care obţinem ţuică, rachiu şi pălincă. Şi eu, ca şi tata, ca şi bunicul, la fel ca străbunicul şi stră-străbunicii mei, sunt atestat ca producător tradiţional de ţuică şi pălincă.
"Statului nu-i pasă de sănătatea consumatorilor, nu-i încurajează în nici un fel să consume alimente şi fructe bio”
- Care sunt, de fapt, beneficiile certificatului ecologic în producţia de ţuică şi rachiuri, ca şi în producţia de fructe destinate pieţei?
- Singurul mare beneficiu îl au consumatorii. Mănâncă fructe şi beau licorile mele fără urmă de chimicale. Am clienţi vechi prin toate târgurile din ţară, deoarece lumea are încredere în mine. Eu nu mint şi nu pot mări preţul, pentru că puterea de cumpărare e slabă. Riscurile rămân însă în seama mea, fără ca statul să-mi dea o mână de ajutor. Spre exemplu, în anul 2011, ca urmare a faptului că am exploatat livezile în sistem ecologic, am avut o pierdere de 95% (practic, nu am avut producţie!), în timp ce, la vecinii care au utilizat chimicale pentru a trata pomii împotriva dăunătorilor, pierderile au fost nesemnificative! Statului nu-i pasă de sănătatea consumatorilor, nu-i încurajează în nici un fel să consume alimente şi fructe bio, dar nici de producătorii ecologici nu are nici un fel de grijă. În Codul Fiscal nici nu se vorbeşte de producţia bio, taxele şi impozitele fiind egale cu cele aplicate producţiei chimizate, deşi eu, ecologistul, pe lângă pierderile aferente, cheltuiesc mult mai mult pentru a asigura calitatea, în comparaţie cu pomicultorii convenţionali.
- Se ştie că producţia ecologică contribuie şi la protecţia mediului. Cum protejează mediul livezile lui Emil Florescu?
- Terenurile pe care le deţinem sunt în zonă de dealuri puternic accidentate, iar livezile noastre opresc eroziunea solului şi alunecările de teren. Nu utilizez chimicale şi nu exploatez prădalnic terenurile, peste limita de refacere naturală. Soiurile, în special de prun, sunt locale, pomii au vârsta de peste 80 de ani, fiind mult mai rezistenţi la boli şi dăunători, dar ale căror fructe nu se desfac de pe sâmbure şi, în consecinţă, le utilizez în mare parte la borhot. Din punctul de vedere al siguranţei alimentelor, fructele mele sunt net superioare celor din exploataţiile în care se abuzează de substanţe chimice.
- Ţuica, pălinca şi rachiurile din fructe, obţinute în mod tradiţional, în povernele satelor, sunt superioare alcoolurilor din cereale, obţinute la nivel industrial. Face Codul Fiscal vreo trimitere la taxarea diferenţiată, specifică, a acestor producţii?
- Codul Fiscal actual, aşa cum am spus, nu face diferenţa între distilatele din fructe şi cele din cereale, privind nivelul de accizare, exploataţiile pomicole ecologice nefiind nici măcar amintite. Producţia de fructe are specificul ei, din ea ne asigurăm existenţa o mare parte din ţărănimea română din zonele de deal. Noi nu suntem întreţinuţi de stat, plătim taxe şi impozite pe proprietăţi, n-am avut c.a.p.-uri pe timpul comuniştilor, nu ne-am pierdut simţul proprietăţii. În plus, dăm de lucru multor consăteni. Practic, la producerea ţuicii, iau parte o mulţime de vecini: unii culeg fructele, alţii confecţionează butoaiele, alţii execută lucrări de întreţinere, plantează pomi, îngrădesc terenuri, execută magazia şi povarna, repară alambicele şi, mai nou, micii sticlari confecţionează sticle personalizate, cu un design artistic, în care punem alcoolurile destinate târgurilor şi expoziţiilor naţionale şi internaţionale.
"Actualul Cod Fiscal, prin accizele exagerate, îi transformă în infractori pe majoritatea locuitorilor din zonele de deal”
- Ce alte nereguli încurajează un cod fiscal prea lacom şi prea "orb” la nuanţele economice din societate?
- Prevăzând accize la nivel european, atât alcoolurilor tradiţionale din fructe, cât şi celor industriale, din cereale, Codul Fiscal pune pomicultorii în imposibilitatea de a-şi mai finanţa lucrările de întreţinere a livezilor, lipsindu-i practic pe locuitorii dintr-o mare parte a teritoriului naţional de unul dintre principalele mijloace de subzistenţă. Deşi dezvoltarea rurală cu bani europeni a luat avânt, multe sate fiind modernizate, populaţia este nevoită să părăsească aceste localităţi, în căutarea unui loc de muncă. Dacă nici pomicultură nu mai e în satele noastre, atunci ce-i de făcut? Să plecăm toţi în Spania? Nu mă sfiesc să spun că actualul Cod Fiscal, prin accizele exagerate, îi transformă în infractori pe majoritatea locuitorilor din zonele de deal. Mai mult, accizarea atât de ridicată a alcoolurilor de povarnă, provenind din fructe ecologice, este o măsură care contravine regulamentelor Comisiei Europene nr. 834/2007 şi 889/2008, referitoare la producţia ecologică de fructe. Codul obturează sever dezvoltarea pomiculturii, dezvoltarea satelor din zona de deal, transformând brutal o sursă tradiţională de asigurare a existenţei într-o infracţiune. Istoricii arată că şi pe timpul ocupaţiei turceşti era mai bine decât astăzi. Şi atunci existau impozite pentru producţia de alcool, dar pentru alcoolul din fructe aceste impozite erau mult mai mici decât pentru băutura rezultată din cereale. Aşadar, până şi taxidarii (strângătorii de biruri) turci erau mai înţelepţi decât perceptorii români actuali. În alte ţări ale UE, spre exemplu în Austria şi Germania, aceste impozite sunt diferenţiate: mici, simbolice, pentru alcoolurile din fructe, şi la un nivel ridicat pentru celelalte. În plus, trebuie ţinut seama de puterea de cumpărare. Dacă salariul mediu în Germania este de 2000 de euro, în România este de 400. Deci, acciza pentru alcoolurile din fructe ar trebui să fie o cincime din acciza din Germania, adică 150 de euro la mia de litri, în loc de 750 de euro, cât este în prezent!
- Unii vor spune că accizele sunt mari pentru a descuraja alcoolismul. Vă vor arăta cu degetul că produceţi tărie şi îmbolnăviţi populaţia...
- Cine îmbolnăveşte mai abitir: ţuica mea din fructe ecologice, echilibrată, curată, "pălită”, îngălbenită în butoi de dud, sau alcoolurile de secară, orz şi porumb, obţinute deseori din cereale falsificate, dar de regulă chimizate, cu gusturi, culori şi arome improprii? Preţurile noastre de producţie sunt mult mai mari decât preţurile industriaşilor, de ce să plătim o acciză egală? De ce produsul nostru bio să fie pus pe picior de egalitate cu falsurile şi contrafăcăturile altora? Menirea unei accize nu este în primul rând de a produce încasări la buget, ci de a limita consumul unui produs dăunător sau de lux (tutunul, de exemplu). Privind consumul de ţuică şi pălincă în comuna Cuca, nu avem informaţii transmise de la generaţiile anterioare privind influenţa negativă asupra sănătăţii oamenilor. La noi şi în satele din zonă, trăiesc foarte mulţi cetăţeni cu vârste de peste 90 de ani, media de vârstă fiind peste media pe ţară. De asemenea, nu cunosc nici un cetăţean dependent de alcool în Cuca. Singura cerinţă pentru păstrarea stării de sănătate este să bei moderat şi numai la masă.
"Plantând păduri în locul livezilor, mâine, poimâine, nu vom mai avea prune româneşti în pieţe, ci flori de salcâm”
- Am aflat că dispar livezile şi apar pădurile pe dealurile din Argeş şi Vâlcea. Cum vedeţi această tendinţă încurajată de UE?
- Va accelera dispariţia ţărănimii tradiţionale. Este un abuz, o declasare a terenurilor respective, care îşi pierd imediat valoarea. Odată cu pomii dispar şi gospodarii. Pădurea o plantezi o dată şi o laşi să crească o sută şi ceva de ani, pe când livada este mai "frate” cu românul decât codrul, trebuie s-o lucrezi în fiecare an. Sunt de acord să replantăm pădurile furate de mafia lemnului din toată ţara, dar în zonele specifice, unde nu merg pomii fructiferi. Sunt necesare studii de specialitate, proiecte, nu plantare în orb, numai să poată lua fondurile alea de la UE. Avem şi acum păduri la Cuca, dar nu până în spatele casei. În spatele casei avem cireşi, vişini, pruni şi peri. Cum unii bătrâni au anunţat că-şi vând livezile, au şi venit amatorii din alte părţi, care stau la pândă să cumpere ieftin şi să pună pădure. Totul, după ureche. Mâine, poimâine, nu vom mai avea prune româneşti în pieţe, ci flori de salcâm.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
