Țara, la judecata țăranilor - Emil Florescu - "Chiar și pe timpul ocupației turcești, taxidarii (strângătorii de biruri) erau mai înțelepți decât perceptorii actuali din Rom&aci

Pomicultor din Cuca Măcăii, județul Argeș

"O tradiție de milenii, pomicultura, este amenințată cu dispariția”

Multe livezi din zonele de deal ale României sunt în pericol de dispariție. Țăranii pomicultori nu au bani să întinerească plantațiile și multe dealuri rămân golașe. Unii, mai tineri și mai citiți, au obținut certificări ecolo­gice, în speranța că vor avea un sprijin mai consistent din partea statului. S-au înșelat. Statul român îi acci­zează la sânge, neluând în seamă cheltuielile supli­men­tare cu producția ecologică. Dezamăgiți și cu ochii în­lă­crimați, mulți săteni fac gestul final: își vând livezile samsarilor de pământuri. Peste noapte, noii proprietari schimbă plantațiile: în locul pomilor fructiferi, plan­tează copaci, cu gândul la fondurile europene care sunt mult mai ușor de atras pentru înființări de pădure. În aparență, e un lucru bun, avem nevoie de cât mai multe păduri! Po­micultorii sunt însă îngrijorați: pădurea, adusă în bu­za localității, va distruge livezile învecinate, va elimina pășunea, va sălbătici satele, îi va alunga pe țăranii tineri la oraș sau în străinătate, în căutarea unui loc de muncă. Dacă o livadă tradițională produce profit du­pă 4-5 ani, o pădure ajunge la maturitate abia după do­uă-trei ge­nerații. Iată cum o tradiție de milenii, po­micultura, este amenințată cu dispariția. Pe deasupra, statul îi izbește pe pomicultori în moalele capului și cu noul Cod Fis­cal. Emil Florescu, pomicultor vestit din tată-n fiu, a simțit pe pielea lui efectele dezastruoase ale fiscalității absurde. Încă din 1990, el a părăsit Bucu­reștiul, unde lu­cra într-o uzină, pentru a se dedica în­de­letnicirii stră­bunilor săi din satul natal. Astăzi, bate pe la ușile dem­nitarilor din Ministerul Agriculturii, cu jal­ba-n proțap, pentru a obține puțină logică în sistemul fiscal. Crede în dreptatea lui și continuă lupta.

"În Codul Fiscal nici nu se vorbește de producția ecologică, taxele și impozitele fiind egale cu cele aplicate producției chimizate”

- Ați adresat Ministerului Agriculturii rugămintea de "armonizare și modificare” a Codului Fiscal, în con­cordanță cu regulamentele Comisiei Europene. Pe ce bază vrea un pomicultor din Argeș să schimbe o lege atât de importantă?

- Pe baza tradiției, a bunului simț și a muncii cinstite de plătitor corect de taxe. Eu și familia mea de­ținem peste zece hectare de terenuri agricole și livezi în comunele Cuca (Argeș) și Dănicei (Vâlcea). De când au apărut satele astea pe lume, ai mei au trăit și trăiesc din creșterea animalelor și din pomicultură. Exploatăm totul în sistem ecologic, având încheiat un contract de inspecție și certificare bio cu o agenție acreditată de Ministerul Agriculturii. Am primit deja certificatul de ins­pecție ROECO-010-24985... Cultivăm în primul rând pruni: tuleu, negre, cloțușe, văratece etc., majo­ri­ta­tea soiuri străvechi românești. Avem și meri, peri, ci­reși, vișini, tot soiuri autohtone, exploatate după rigori ecologice, ca la moșii și strămoșii noștri. De altfel, am înaintat ministerului și o copie a "Autorizațiunii pentru cazane de fabricat rachiuri naturale”, din anul 1931, eliberată pe numele străbunicului meu, Ilie N. Ior­da­che. Avem, deci, o dovadă scrisă, care atestă că oa­menii din zona de deal a Argeșului și Vâlcii își asigură de secole existența din pomi. Fructele recoltate, atât în secolul trecut, cât și astăzi, le valorificăm prin vânzarea la piață, iar cele improprii, zdrobite, coapte peste li­mită, le punem la borhot, din care obținem țuică, rachiu și pălincă. Și eu, ca și tata, ca și bunicul, la fel ca stră­bu­nicul și stră-străbunicii mei, sunt atestat ca pro­du­cător tradițional de țuică și pălincă.

"Statului nu-i pasă de sănătatea consumatorilor, nu-i încurajează în nici un fel să consume alimente și fructe bio”

- Care sunt, de fapt, beneficiile certificatului ecologic în producția de țuică și rachiuri, ca și în producția de fructe destinate pieței?

- Singurul mare beneficiu îl au consumatorii. Mănâncă fructe și beau licorile mele fără urmă de chimicale. Am clienți vechi prin toate târgurile din țară, deoarece lumea are încredere în mine. Eu nu mint și nu pot mări prețul, pentru că puterea de cumpărare e slabă. Riscurile rămân însă în seama mea, fără ca statul să-mi dea o mână de ajutor. Spre exemplu, în anul 2011, ca urmare a faptului că am exploatat live­zi­le în sistem ecologic, am avut o pierdere de 95% (prac­tic, nu am avut producție!), în timp ce, la vecinii care au utilizat chimicale pentru a trata pomii împo­triva dăunătorilor, pierderile au fost nesemnificative! Statului nu-i pasă de sănătatea consumatorilor, nu-i încurajează în nici un fel să consume alimente și fructe bio, dar nici de producătorii ecologici nu are nici un fel de grijă. În Codul Fiscal nici nu se vorbește de producția bio, taxele și impozitele fiind egale cu cele aplicate producției chimizate, deși eu, ecologistul, pe lângă pierderile aferente, cheltuiesc mult mai mult pentru a asigura calitatea, în comparație cu pomicul­torii convenționali.

- Se știe că producția ecologică contribuie și la protecția mediului. Cum protejează mediul livezile lui Emil Florescu?

- Terenurile pe care le deținem sunt în zonă de dealuri puternic accidentate, iar livezile noastre opresc eroziunea solului și alunecările de teren. Nu utilizez chimicale și nu exploatez prădalnic terenurile, peste limita de refacere naturală. Soiurile, în special de prun, sunt locale, pomii au vârsta de peste 80 de ani, fiind mult mai rezistenți la boli și dăunători, dar ale căror fructe nu se desfac de pe sâmbure și, în consecință, le utilizez în mare parte la borhot. Din punctul de vedere al siguranței alimentelor, fructele mele sunt net supe­rioare celor din exploatațiile în care se abuzează de substanțe chimice.

- Țuica, pălinca și rachiurile din fructe, obținute în mod tradițional, în povernele satelor, sunt su­pe­rioare alcoolurilor din cereale, obținute la nivel in­dustrial. Face Codul Fiscal vreo trimitere la taxarea diferențiată, specifică, a acestor producții?

- Codul Fiscal actual, așa cum am spus, nu face diferența între distilatele din fructe și cele din cereale, privind nivelul de accizare, exploatațiile pomicole ecologice nefiind nici măcar amintite. Producția de fructe are specificul ei, din ea ne asigurăm existența o mare parte din țărănimea română din zonele de deal. Noi nu suntem întreținuți de stat, plătim taxe și impo­zite pe proprietăți, n-am avut c.a.p.-uri pe timpul co­mu­niștilor, nu ne-am pierdut simțul proprietății. În plus, dăm de lucru multor consăteni. Practic, la pro­ducerea țuicii, iau parte o mulțime de vecini: unii culeg fructele, alții confecționează butoaiele, alții execută lucrări de întreținere, plantează pomi, îngrădesc tere­nuri, execută magazia și povarna, repară alam­bicele și, mai nou, micii sticlari confecționează sticle perso­na­lizate, cu un design artistic, în care punem alcoolu­rile destinate târgurilor și expozițiilor naționale și in­ter­naționale.

"Actualul Cod Fiscal, prin accizele exagerate, îi transformă în infractori pe majoritatea locuitorilor din zonele de deal”

- Ce alte nereguli încurajează un cod fiscal prea la­com și prea "orb” la nuanțele economice din so­cietate?

- Prevăzând accize la nivel european, atât al­co­o­lurilor tradiționale din fructe, cât și celor industriale, din cereale, Codul Fiscal pune pomicultorii în im­posibi­litatea de a-și mai finanța lucrările de întreținere a livezilor, lipsindu-i practic pe locuitorii dintr-o mare parte a teritoriului național de unul dintre principalele mijloace de subzistență. Deși dezvoltarea rurală cu bani europeni a luat avânt, multe sate fiind moder­nizate, populația este nevoită să părăsească aceste localități, în căutarea unui loc de muncă. Dacă nici pomicultură nu mai e în satele noastre, atunci ce-i de făcut? Să plecăm toți în Spania? Nu mă sfiesc să spun că actualul Cod Fiscal, prin accizele exagerate, îi trans­formă în infractori pe majoritatea locuitorilor din zo­nele de deal. Mai mult, accizarea atât de ridicată a alcoolurilor de povarnă, provenind din fructe ecolo­gice, este o măsură care contravine regulamen­telor Co­misiei Europene nr. 834/2007 și 889/2008, referitoare la producția ecologică de fructe. Codul obturează sever dezvoltarea pomiculturii, dezvoltarea satelor din zona de deal, transformând brutal o sursă tradițională de asigurare a existenței într-o infracțiune. Istoricii arată că și pe timpul ocupației turcești era mai bine decât astăzi. Și atunci existau impozite pentru pro­ducția de alcool, dar pentru alcoolul din fructe aceste impozite erau mult mai mici decât pentru băutura rezul­tată din cereale. Așadar, până și taxidarii (strân­gă­torii de biruri) turci erau mai înțelepți decât percep­torii români actuali. În alte țări ale UE, spre exemplu în Austria și Germa­nia, aceste impozite sunt diferențiate: mici, simbolice, pentru alcoolurile din fructe, și la un nivel ridicat pen­tru celelalte. În plus, trebuie ținut seama de puterea de cumpărare. Dacă salariul mediu în Germania este de 2000 de euro, în România este de 400. Deci, acciza pentru alcoolurile din fructe ar trebui să fie o cincime din acciza din Germania, adică 150 de euro la mia de litri, în loc de 750 de euro, cât este în prezent!

- Unii vor spune că accizele sunt mari pentru a descuraja alcoolismul. Vă vor arăta cu degetul că produceți tărie și îmbolnăviți populația...

- Cine îmbolnăvește mai abitir: țuica mea din fructe ecologice, echilibrată, curată, "pălită”, îngălbenită în butoi de dud, sau alcoolurile de secară, orz și porumb, obținute deseori din cereale falsificate, dar de regulă chimizate, cu gusturi, culori și arome improprii? Prețu­rile noastre de producție sunt mult mai mari decât prețurile industriașilor, de ce să plătim o acciză egală? De ce produsul nostru bio să fie pus pe picior de ega­litate cu falsurile și contrafăcăturile altora? Menirea unei accize nu este în primul rând de a produce încasări la buget, ci de a limita consumul unui produs dăunător sau de lux (tutunul, de exemplu). Privind consumul de țuică și pălincă în comuna Cuca, nu avem informații transmise de la generațiile anterioare privind influența negativă asupra sănătății oamenilor. La noi și în satele din zonă, trăiesc foarte mulți cetățeni cu vârste de peste 90 de ani, media de vârstă fiind peste media pe țară. De asemenea, nu cunosc nici un cetățean dependent de alcool în Cuca. Singura cerință pentru păstrarea stării de sănătate este să bei moderat și numai la masă.

"Plantând păduri în locul livezilor, mâine, poimâine, nu vom mai avea prune românești în piețe, ci flori de salcâm”

- Am aflat că dispar livezile și apar pădurile pe dealurile din Argeș și Vâlcea. Cum vedeți această tendință încurajată de UE?

- Va accelera dispariția țărănimii tradiționale. Este un abuz, o declasare a terenurilor respective, care își pierd imediat valoarea. Odată cu pomii dispar și gos­po­darii. Pădurea o plantezi o dată și o lași să crească o su­tă și ceva de ani, pe când livada este mai "frate” cu românul decât codrul, trebuie s-o lucrezi în fiecare an. Sunt de acord să replantăm pădurile furate de mafia lemnului din toată țara, dar în zonele specifice, unde nu merg pomii fructiferi. Sunt necesare studii de spe­cia­litate, proiecte, nu plantare în orb, numai să poată lua fondurile alea de la UE. Avem și acum păduri la Cu­ca, dar nu până în spatele casei. În spatele casei avem cireși, vișini, pruni și peri. Cum unii bătrâni au anunțat că-și vând livezile, au și venit amatorii din alte părți, care stau la pândă să cumpere ieftin și să pună pădure. Totul, după ureche. Mâine, poimâine, nu vom mai avea prune românești în piețe, ci flori de salcâm.