Acum 14 ani, când a apărut, tot la Humanitas, cartea Doinei Jela, "Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat”, cei pentru care Monica Lovinescu fusese, în anii dictaturii comuniste, o prezență exemplară, o voce care vorbea pentru și în locul lor, au putut afla tragedia ce i-a umplut viața cu suferințe de nevindecat. Atunci ne-a fost relevat și un caracter extraordinar: mama Monicăi, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. O doamnă capabilă de sacrificiul suprem pentru binele fiicei sale preaiubite. De dragul ei a îndurat calvarul persecuțiilor, umilințelor, sărăciei, trădărilor și apoi al închisorii, până la moartea în detenție din 1960. Cu toate presiunile, călăii ei n-au reușit s-o facă să cedeze, să-și cheme înapoi în țară fiica ce irita regimul de la București spunând adevărul. Foarte bine documentată la toate sursele accesibile, cartea Doinei Jela se constituia într-un incontestabil act de acuzare în "procesul comunismului”, reconstituind din documente și mărturii ultimul deceniu din viața Ecaterinei Bălăcioiu. O carte pe care Monica Lovinescu însăși ar fi vrut, dar nu a putut să o scrie, fiindcă îi era insuportabil de dureros să retrăiască acea perioadă. I-a pus însă la dispoziție Doinei Jela arhiva personală în care se aflau și numeroase scrisori primite de la mama ei, prin poștă sau prin curieri diplomatici. După moartea Monicăi, legatarii testamentelor, Gabriel Liiceanu și Mihnea Berindei, au găsit în casa pariziană a soților Lovinescu-Ierunca, puse în ordine, pe ani, 2500 de scrisori și cărți poștale primite între 1947 și 1958 (anul arestării ei) de la Ecaterina Bălăcioiu. Le-au adus în țară și au decis publicarea lor selectivă, în trei volume. Alcătuirea ediției i-a fost încredințată unei tinere, Astrid Cambose. Nici nu credeam că mai există azi tineri editori atât de devotați meseriei, cu atâta interes, acribie, știință și abilități detectivistice, în stare să ajute prin note de subsol înțelegerea deplină a textului și contextului. (De la Agendele literare ale lui E. Lovinescu în ediția îngrijită de Gabriela Omăt n-am mai întâlnit așa ceva.) Datorită și excepționalei îngrijiri editoriale, acest prim volum din scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu către fata ei este un eveniment cu valoare deopotrivă documentar-istorică, literară și mai ales omenească, relevând, prin chiar vocea ei adevărată, o eroină, o martiră a iubirii materne cum literatura de ficțiune încă nu a inventat. Provenită dintr-o familie de boieri olteni cultivați, Ecaterina Bălăcioiu a făcut studii superioare la Paris, a devenit profesoară de franceză și la 29 de ani s-a măritat din dragoste cu E. Lovinescu. Și-a dorit cu ardoare un copil, pe care l-a avut abia după șapte ani de căsnicie, în 1923. Monica a devenit de atunci centrul și rațiunea vieții ei, compensând dezamăgirile din cuplu, care se și destramă în 1934. După divorț, mama și fata rămân împreună, într-o relație extrem de strânsă de iubire, prietenie și complicitate intelectuală. În 1947, când Monica primește o bursă de doctorat la Paris, începuseră deja persecuțiile elitelor de către puterea comunistă. Mama sfâșiată de durerea despărțirii simte că acest ultim tren pe care l-a prins copilul ei către lumea liberă a dus-o departe fizic de ea pentru totdeauna. Doar fizic, fiindcă fiica mult iubită îi ocupă toate gândurile, și atunci îi scrie zilnic, expediind prin poștă (supravegheată de cenzura Securității) sau prin curieri secreți, voluminoasele misive. Această corespondență devine prin însumare un roman de epocă despre politizarea învățământului, naționalizări, percheziții, confiscări, arestări, teroare, dar și un roman al iubirii nemărginite de mamă, ce înfruntă cu demnitate destinul și vremurile oribile fiindcă își ia puterea din sentimente. Trebuie spus că Ecaterina Bălăcioiu are și talent literar: povestește memorabil scene, fixează atmosfere, creionează portrete, exprimă plastic sentimente de o intensitate copleșitoare. Și - lucru ciudat - are uimitoare premoniții cu privire la propriu-i sfârșit. Sunt multe de spus despre această carte, în care o viață și o vreme rea sunt păstrate miraculos, cu toate ale lor. Vă îndemn să o citiți neapărat.
George Marcu, Rodica Ilinca, "Enciclopedia personalităților feminine din România”, cuvânt înainte de acad. Marius Sala, Editura Meronia (tel. 0723/14.95.15), 616 p. + 16 p. cu ilustrații.
În cazul enciclopediilor, editarea computerizată facilitează îmbunătățirea de la o ediție la alta prin aducerea la zi a informației, completarea "scăpărilor”, corectarea erorilor inevitabile și chiar restructurarea întregului material. Nu mă refer aici doar la marile enciclopedii clasice, care au în mod tradițional ediții periodice, conforme cu dinamica schimbărilor din lume, ci și la cele tematice, perfectibile pe baza observațiilor făcute de specialiști sau chiar de simpli cititori. Iată această a doua apariție a "Enciclopediei personalităților feminine” de la noi, mult îmbogățită, restructurată și adusă până azi, în 2012. Volumul conține 650 de articole, consacrate unor femei cu destin încheiat, care aparțin istoriei, și, în altă secțiune, celor încă în activitate, în diverse domenii profesionale. E de observat că numărul personalităților din trecut este relativ egal cu al celor în viață, căci la noi vizibilitatea femeilor în spațiul public a fost târzie. Abia spre sfârșitul secolului XIX femeile nu-și mai sprijină din umbră soții, ci ies în față, se consacră ele însele unor profesii superioare și acțiuni publice. Până atunci prejudecățile societății conservatoare le împiedicau emanciparea, rezervându-le doar rolul de soții și mame, iar pe piața muncii - doar slujbe subordonate. Și totuși, citind Enciclopedia, nu se poate să nu fi frapat de numărul mare de românce "pioniere” în diferite domenii. Fără nici o exagerare "protocronistă” și strict documentat, avem prima arhitectă din lume - Virginia Andreescu-Haret, prima ingineră din Europa - Eliza Leonida-Zamfirescu, prima femeie doctor în drept - Sarmiza Bilcescu-Alimăneștianu, prima din lume în specialitatea neurochirurgie - Sofia Ionescu, geriatrie - Ana Aslan și aș putea continua mult și bine cu exemplele. Mi s-au părut extrem de interesante biografiile puțin cunoscute ale unor femei din România care și-au urmat cu pasiune și curaj vocația, au studiat, au muncit din greu și au lăsat realizări notabile în profesii considerate până la ele exclusiv bărbătești. Desigur, e consemnată și întreaga cohortă de "tovarășe cu coc”, promovate în structurile de conducere ale statului comunist, în general nu datorită meritelor profesionale, ci "devotamentului”, slugărniciei față de Partid. Din domeniul literar, la care mă pricep cât de cât, figurează majoritatea scriitoarelor de valoare și m-am bucurat să o găsesc printre ele și pe directoarea revistei noastre, căreia îi sunt apreciate "standardele jurnalistice, stilistice și morale înalte. Independentă financiar și politic, interactivă cu cititorii în dorința de a-și ajuta semenii și consecventă în promovarea tradițiilor și valorilor naționale, «Formula AS» este de peste două decenii cea mai populară publicație postdecembristă. În jurul ei, Sânziana Pop a format o adevărată școală de presă, descoperind și instruind după propriile exigențe tineri reporteri de teren talentați, care aduc în pagini locuri, oameni și idei românești ce merită cunoscute”. Dvs., ca cititori fideli, sunteți cei mai în măsură să confirmați adevărul acestor fraze.
Dorli Blaga, "Tatăl meu, Lucian Blaga”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Humanitas (tel. 0732/74.33.82), colecția "Memorii/ Jurnale”, 382 p. + 16 p. cu fotografii.
Mi-a scăpat ediția I, apărută la Editura Apostrof din Cluj în urmă cu câțiva ani. Recomand acum acest volum tuturor celor interesați de opera și personalitatea lui Lucian Blaga, fiindcă el conține nu doar informații biografice fiabile, peripețiile și obstacolele publicării întregii opere poetice și filosofice, ci și ceea ce a găsit fiica în dosarele de Securitate (incomplete) ale tatălui, dar și ale soțului ei, Tudor Bugnariu. Unii informatori fiind și azi protejați, filele cu turnătoriile lor au fost sustrase din dosarele de la CNSAS. Pe bună dreptate se întreabă Dorli Blaga, constatând renumerotarea filelor din dosarul tatălui ei: "Fiind vorba de una din cele mai mari personalități ale culturii române din secolul XX, cine poate să-și permită să «secretizeze» documente care îl privesc sau să le distrugă, chiar dacă sunt infame? (...) Cine este sau se pretinde a fi atât de competent încât să selecteze ce, din aceste documente, trebuie studiat și ce nu?”. Recuperarea din propria memorie și din arhiva familiei a adevărului privind viața, cariera literară (cu hiatusul revoltător din anii '50), slujbele prin care și-a câștigat Lucian Blaga existența, preponderent modestă, se împletesc cu parcursul existențial al autoarei, de la naștere și până azi. Trebuie spus că, spre deosebire de urmașii altor scriitori celebri, care s-au mulțumit cu profesia unică de "fiu al lui X”, fiica lui Blaga, absolventă de Fizică, a lucrat până la pensionare în domeniul documentării științifice, fiind expertă în organizarea acestui tip de activitate. În afara orelor de serviciu și-a asumat munca (extrem de solicitantă în anii cenzurii) de a îngriji editarea operelor complete ale tatălui ei, cu o abnegație de care nimeni altul n-ar fi fost în stare. Asta pe lângă îndatoririle de soție și mamă a doi copii în perioade de mari lipsuri. Admirabila doamnă Dorli Blaga, acum octogenară încă plină de energie, cu trei nepoți mari, se simte datoare și față de ei să lase o mărturie conformă cu adevărul, dar neagresivă față de marii ticăloși care din obediență, lașitate, dorință de parvenitism s-au făcut instrumente ale răului. Despre Lucian Blaga, viziunea fiicei nu e hagiografică, ci profund omenească, precumpănind cele trăite împreună: viața de familie în misiunile diplomatice de la Viena, Berna și Lisabona, revenirea în țară și refugiul la Sibiu, după Diktatul de la Viena, reîntoarcerea la Cluj, reformele după model sovietic din anii '47-48, cu eliminarea din viața publică a personalităților ce refuzau să gireze cu numele lor propaganda comunistă, sărăcia și umilirea. Scos de la catedră, epurat din Academie, cu interdicție de a publica, lui Blaga i s-a dat un post mărunt la Biblioteca Academiei din Cluj și a scăpat de închisoare doar printr-o confuzie norocoasă de nume. La începutul anilor '50, ca să poată supraviețui, traduce Faust de Goethe (încadrat ca remunerație la categoria a III-a!). Corespondența trimisă din Cluj fetei sale măritate la București - publicată împreună cu alte scrisori inedite către familie într-o secțiune a cărții - e semnificativă pentru strâmtorarea și jignirile suportate de marele poet și filosof, în special din partea lui Mihai Beniuc, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor. Respectând adevărul biografic, Dorli Blaga nu ezită să vorbească și despre "muzele” poetului - Domnița Gherghinescu-Vania, Coca Rădulescu, Elena Daniello ș.a., dar o face cu o nobilă delicatețe și comprehensiune, lăsând doar să se bănuiască tristețile mamei sale, frumoasa și înzestrata Cornelia Brediceanu. Dacă Lucian Blaga a avut și noroc, acesta constă în devotamentul total al soției și apoi fiicei care au muncit anonim pentru gloria lui literară. Prima i-a fost, din iubire, secretară, dactilografă, documentaristă, sprijin în toate și infirmieră, a trăit exclusiv pentru el. Cea de-a doua i-a îngrijit destinul postum al operei și a perpetuat memoria omului în cărți necesare la care se adaugă și aceasta.