IRINA PĂCURARIU

"Trimite-mă după roşii la piaţă şi sigur îţi vin acasă cu povestea de viaţă a unui om”

- Ultima noastră întâlnire s-a petrecut în urmă cu aproape trei ani, când tocmai îţi luaseşi adio de la televiziune, ca să adopţi un stil de viaţă "mai liniştit”. Şi iată-te acum din nou pe micul ecran, mai în formă ca niciodată. Televiziunea dă dependenţă? E un drog?

- De curând, i-am spus unei prie­tene că eu aş putea să vreau să mă despart de meseria asta, dar nu mă lasă ea. Că dacă mă trimiţi după roşii la piaţă, sigur îţi vin cu o poveste de familie. E imposibil să nu aflu ceva din trecutul, din pro­blemele sau din drama dimineţii unui individ abia atunci întâlnit. Ştii cum e? Te naşti cu un neg pe nas sau te naşti cu curiozitatea de a afla şi de a te încărca cu o bucată din destinul cuiva. Eu - mulţumesc lui Dumnezeu! - m-am născut cu a doua variantă. Nu poţi să renunţi la ceva care face parte din tine. Iar asta nu mi se pare dăunător. (râde)

România are nevoie de cei plecaţi

- Proiectul tău de la TVR, "Ro­mânia deşteaptă”, e un suc­ces. A fost greu să găseşti această Românie deş­teap­tă?

- Trebuie să recunosc că acesta a fost un proiect în care, iniţial, eu nu am crezut. TVR-ul şi-a propus ca, pe lângă poveştile românilor din străinătate spuse la TVR Internaţional, să facă şi o campanie. Şi, stând noi de vorbă, ne-am gândit că ar fi interesant să vedem ce e cu exodul adolescenţilor noştri către şcolile din străinătate, ce soi de oameni fac această alegere şi ce planuri au ei pentru mai târziu. Au fost însă unele voci care s-au ridicat şi au spus: "Pe cine o să intereseze o chestie pur academică? Pe câţiva profesori şi pe câţi­va elevi din anii terminali de liceu. În rest, nu face parte din realitatea noastră abruptă şi nici nu e un interes general pentru subiectul ăsta”. Iată, însă, că rezultatul a contrazis aceste voci, iar confirmarea va­labilităţii subiectului am primit-o chiar cu ocazia pri­mei deplasări.

- Cum acomodezi plecările în străinătate, cu cele două fetiţe care te-aşteaptă acasă şi cu obligaţiile casnice pe care le ai?

- E un lucru ştiut: eu fac cele mai scurte deplasări din istoria televiziunii. Am o "problemă tehnică” re­prezentată de cei doi copii care mă aşteaptă acasă. Asta mă transformă într-un coşmar, mai întâi pentru operatori, şi apoi pentru mine însămi, fiindcă sunt obligată să aranjez lucrurile în aşa fel încât să am un maxim de întâlniri esenţiale într-un timp foarte scurt. Asta a şi fost prima provocare gravă pentru acest proiect: să pun de acord pro­gramul meu cu programul unor oameni pe care doream să îi intervievez. Prima deplasare pe care am pregătit-o a fost în Anglia. Voiam să merg la Londra, la London School of Economics, King's College, unul din cele mai importante colegii de apărare din Europa, şi, desigur, la Oxford şi Cambridge. Numai că lucrurile nu au mers deloc unse. Avionul a întârziat, bagajele au întârziat şi ele. Deci tot ceea ce organizasem s-a dus de râpă. Apoi, întâlnirea cu toţi subiecţii de interviuri o stabilisem într-o sală de la London School of Economics. Omul meu de legătură, Clara Volintiru, trebuia să mă preia dintr-o anume staţie de metrou. Cu sufletul la gură, am schimbat patru metrouri ca să ajung la punctul de rendez-vous, unde însă Clara nu era de găsit.Am cre­zut c-am greşit staţia. Aşa că am ieşit în stradă, de unde am luat un taxi şi m-am învârtit o jumătate de oră prin cartier, doar ca să constat că staţia era cea bună, numai ieşirea fusese cea greşită. Ca să n-o mai lungesc, am depistat-o pe Clara şi am ajuns la întâlnirea cu per­sonajele mele cu vreo trei ore întârziere. Îţi dai seama că n-am fost întâmpinată cu prea multă simpatie. Deşi cu unii dintre ei mă cunoşteam deja, pentru că, îm­preună cu Marian Voicu, eu am prezentat în fiecare an Gala Pentru Educaţie a Fundaţiei Dinu Patriciu, iar ei se număraseră printre premianţi. Şi totuşi, n-am avut par­te de prea multă înţelegere. Fiecare dintre ei era, ca şi mine, cu timpul la limită: unul trebuia să-şi trimită scrisorile de aplicaţie pentru nişte job-uri, altul pierdea termenul pentru depunerea cererilor prin care se obţin camere în cămin şi aşa mai departe. Deci fiecare avea un motiv sănătos pentru care să-şi dorească să nu fi auzit în viaţa lui de interviul solicitat de TVR. După jumătate de oră, ne-am împrietenit însă atât de tare, încât am stat la poveşti până la 3 dimineaţa! Şi atunci am înţeles că proiectul ăsta avea să fie cu totul deo­sebit. Fiecare dintre oamenii pe care i-am întâlnit are o energie atât de specială, încât, dacă ar fi posibil, ar trebui s-o îmbuteliem şi s-o dăm să fie folosită, măcar cinci minute, de către toţi politicienii români. Ca să înveţe şi ei, cu-adevărat, ce face lumea să se mişte. Şi, ca să revin la ideea valabilităţii acestui subiect, vreau să-ţi spun că, pe acest proiect, am primit cele mai multe şi mai incredibile reacţii din toată cariera mea. Îmi scriu atât de mulţi oameni, încât aş mai avea teme de lucru pentru câteva serii bune de acum înainte. Cel mai haios mesaj a fost de la un fost bursier la Cam­bridge, care îmi povesteşte cum de s-a întâmplat s-o întâlnească el pe Regina Marii Britanii. Mi-a trimis şi o poză în care se sprijină de cocheta pălărie galbenă a Reginei. (râde) Când am fost la Bookfest, o doamnă a venit la mine şi mi-a spus că o cheamă Mania. M-a pri­vit direct în ochi şi a aşteptat să vadă ce reacţie am. Ar fi fost culmea să nu-mi amintesc de băiatul ei, fizi­cian la Princeton, în laboratoarele unde a cercetat Einstein. Mai presus de orice însă, ceea ce sper eu este că vor exista şi reacţii cu adevărat utile pe termen lung, adică aştept ca guvernanţii să îşi propună aplicat, nu doar prin vorbe, să folosească forţa acestor oameni. Şi să le dea un semn.

- Crezi că tinerii noştri, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ din străinătate, ar putea in­fluenţa pozitiv dezvoltarea României?

- La toate marile universităţi din lume, la Harvard, MIT sau Yale, sunt zeci şi zeci de tineri români pregătiţi să revină. Sunt oameni care spun că ei aveau nevoie să plece, iar România are nevoie de plecaţi. Partea bună este că aceşti plecaţi sunt dispuşi acum să se întoarcă spre România. Sunt decişi să se "repatrieze” fără condiţionări. Totul este să le facem loc. Lor nu le pasă ce salarii vor avea sau că societatea româ­nească nu funcţionează încă "normal”. Ei nu vor altceva decât să se reinsereze în rândurile noastre, pe principiul meri­tului profesional. Vor ca fiecare să-şi ocupe locul în societate, după cât ştie şi poate. Ceea ce pentru noi, cei de aici, spectatorii dezamăgiţi şi îmbătrâniţi în a­cest sistem nefi­resc, care se ba­zează pe nepo­tism şi interese, pare de-a drep­tul uimitor. Eu chiar i-am între­bat: "Credeţi sin­cer că se va găsi cineva care să se ridice de pe jilţul comod pe care stă, nu­mai ca să vă facă vouă loc?”. La care ei mi-au răspuns simplu: "Ştii ce învăţăm noi aici, la şcoa­lă? Să ne creăm oportunităţi. Le transmitem celor de acasă un singur lucru: să se pre­gătească. Ne întoarcem şi, dacă vom fi mai buni ca ei, îi vom da la o parte”. Şi aş spune că avem la ce să spe­răm.

Când Binele vine de la americani

- Ai găsit motive de speranţă şi printre copiii şi profesorii ori bibliotecarii cu care te întâlneşti acum, în cadrul campaniei "Colecţionarii de Poveşti”?

- Aceasta este o campanie susţinută de Fundaţia Bill şi Melissa Gates. Am fost aleşi patru "căutători de comori” sau "exploratori”: scriitorul Radu Paraschi­vescu, colegul meu de televiziune, Vlad Petreanu (şi în calitatea lui de blogger), Cătălin Ştefănescu şi eu - şi ne-a fost pusă la dispoziţie o adevărată "hartă a mis­terelor”, care să ne trimită la căutat de poveşti. Unde? Avem de ales. Sunt 1800 de biblioteci de ţară, în Ro­mâ­nia, care datorită acestei fundaţii sunt dotate acum cu calculatoare în valoare de 26 milioane de euro. Aş spune că aceste cifre incredibile nu pot fi echilibrate decât de miile de kilometri pe care echipele noastre îi fac pentru a descoperi cum poate o banală conexiune de internet, interzisă până de curând în multe comu­nităţi, să schimbe viaţa.Spunea bine scriitorul Radu Paraschivescu: "În sfârşit, bibliotecile nu mai sunt doar hangare de cărţi”. Şi ce poţi să găseşti acum prin astfel de locuri? De pildă, o bibliotecară din Hangu, o mână de femeie cât o albinuţă, care a construit o lume fabuloasă pentru copii, un univers pe care cred că nici în Bucureşti, într-o grădiniţă particulară, nu poţi să-l găseşti: se fac concursuri de baloane pictate, care ajung să comunice mai mult decât o mie de cuvinte, se organizează proiecţii de filme, se descoperă secre­tele astronomiei sau se merge cu copiii la curăţatul gu­noa­ielor de pe lacul Bicaz, care e aproape de Hangu. Mâna aceasta de femeie, care nu are copii proprii, tră­ieşte doar prin aceşti copii ai altora, care s-au strâns în "cuibul” bibliotecii. Iar copiii, la rândul lor, o adoră şi nici nu cred că-şi închipuie lumea fără ea. Sau, la Su­ceava, poţi să găseşti o doamnă care iniţial a fost ingi­ner de mecanică fină, dar, pentru că fabrica la care lucra ea s-a închis, a ajuns într-o bibliotecă. Apoi, pro­vo­cată de programele fundaţiei Gates, a venit cu o idee. După cum se ştie, cu mici excepţii, un elev, în România, nu mai poate să facă faţă la şcoală fără me­ditaţii în afara orelor de curs. Şi cine nu-şi poate per­mite aceste meditaţii? Copiii din centrele de plasa­ment. Apoi, doamna aceasta a început să caute profe­sori pe care să-i convingă să treacă peste propriile amărăciuni şi să acorde acest ajutor benevol. Şi a găsit unu, doi, apoi zece astfel de oameni inimoşi, majorita­tea studenţi, care au fost de acord să lucreze cu aceşti copii nevoiaşi, pro bono. După care, bibliotecara noas­tră a început să caute copii aflaţi în nevoie şi aşa s-a ajuns la o uniune fabuloasă de suflete.Am văzut acolo nişte copile extraordinare, de 16, 17 sau 18 ani, care îţi povestesc cum se luptă să-şi ţină familia unită, pentru că mai au câte unul-doi fraţi aflaţi în acelaşi centru de plasament cu ele, care îţi povestesc că visează să facă business, deşi nu ştiu ce înseamnă asta decât din cărţi, sau care îşi doresc să urmeze Facultatea de Drept, pen­tru ca apoi să le facă dreptate altor persoane care nu se pot apăra singure. Fetele acestea sunt ajutate de doam­na bibliotecară şi de aceşti profesori să-şi croias­că un drum în viaţă, dar şi să-şi limpezească şi să-şi uşureze sufletele, pentru că au găsit în aceşti oameni nişte confesori de încredere. Căci asta este una din marile drame ale copiilor instituţionalizaţi: se închid foarte mult în ei, mai ales după ce au trecut prin experienţa trădării - persoane, uneori chiar psihologi, cărora le-au mărturisit secretele lor şi care apoi au făcut aceste secrete publice, le-au împrăştiat în patru zări. Sau mai putem găsi nişte doamne de 80 de ani, din Piatra Neamţ, care au făcut o trupă de teatru, sau puşti geniali, care mai au puţin şi descoperă perpetuum mobile. Totul în aceeaşi ţară, pe care o punem, de obicei, la AŞA NU. Acum noi pregătim o carte, despre care cred că se va putea spune AŞA DA.

La Piatra Neamţ, în căsuţa cu flori

- Să vorbim acum şi despre familia ta "perso­nală” (e limpede că şi cu televiziunea ai un grad avan­sat de rudenie). Ce mai fac fetele tale, Carina şi Iris, ce mai face Ticu, soţul tău, marele alpinist?

- A, fetele mele intră acum în vacanţă, ceea ce înseamnă că eu intru la muncă. (râde) Şi cu asta ţi-am spus tot. Ticu, aşa cum îl ştii, vrea să cucerească nu doar piscuri de munte, ci şi noi zone de implicare. De pildă, acum, suntem în faza în care punem pe picioare tot felul de proiecte legate de me­diu, pentru că, de câţiva ani, prin­cipala preocupare a lui Ticu este o rezervaţie naturală, Cheile Şu­găului-Munticelu, pe care se luptă să o păstreze cu toate minunile pe care le-a lăsat Dumnezeu acolo. A mai fost şi să urce pe nişte munţi neurcaţi: abia s-a întors din Hi­malaya. Joacă tenis, se plimbă cu caiacul cu mine şi cu fetele în trenă...

- Te-ai mutat cu casa la Pia­tra Neamţ. Eşti mulţumită de via­ţa de acolo?

- N-aş spune că e oraşul în care mă văd îmbătrânind, dar e un loc foarte bun pentru perioada de copilărie a fetelor mele. Dincolo de asta, îl simt ca pe un loc prea mic pentru mine, mai ales dacă mă gândesc la Iaşi. La Piatra nu am o viaţă socială, pentru că, sinceră să fiu, nici nu am încercat s-o am. În afară de cumpărături şi de mersul la şcoală cu fata cea mare, nu prea ies în oraş. Viaţa mea de la Piatra Neamţ înseamnă, în esenţă, fa­milia şi munţii aceia superbi, pen­tru care ne-am şi mutat acolo.Nu e însă o viaţă plictisitoare. Mereu aflu câte ceva absolut spectaculos. De exemplu, că o familie vecină şi-a făcut un buncăr, preventiv, pentru decembrie 2012, când unii zic că vine sfârşitul lumii. Sau că alţi vecini au o vacă neagră ca tă­ciunele, dar pe care o cheamă Ful­ga. (râde) Ori că o a treia veci­nă are băiatul la Los Angeles şi că omul acesta face parte dintr-o echi­pă de cercetare avansată a cancerului. Printre astfel de ştiri, stau în căsuţa noastră, aşez flori în vaze, gătesc - atunci îmi vin mie cele mai bune idei şi "coc” cele mai bune planuri - sau sar pe trambulină cu fetele. Ori dau câte o fugă până la Iaşi, de care îmi e dor, şi unde o am pe mama...

- Iar în restul timpului eşti pe drumuri pentru reportajele tale. Nu ai obosit ?

- Asta e viaţa mea. De drumuri n-am cum să mă satur, că e ca şi cum aş spune că m-am săturat de băut apă. Din drumurile astea îmi trag eu energia care mă ţine - zic eu - atât de puţin schimbată. Probabil că, la un moment dat, o să mă mai liniştesc, dar momentul ăsta e trecut undeva, pe o pagină nenumerotată, din agen­da cu planuri, pe care şi aşa o deschid rar, că n-am timp. (râde) Oricum, eu am cam renunţat să-mi mai fac planuri pe termen lung. Nu ştii ce o să se întâmple mâine dimineaţă, darămite peste zece ani! Ideal e să fii doar atent care e gara următoare, că poate e bine să cobori din tren.

- Şi unde te duce trenul în vara asta?

- Sunt pe ultima sută de metri - în faza de montaj - cu lucrul la un documentar despre o călătorie pe care Ticu a făcut-o în Groenlanda acum doi ani, împreună cu un prieten, Cornel Coman. A traversat pe schiuri, în premieră mondială, cea mai mare insulă de gheaţă din lume, pe un traseu mai lung decât cel al lui Nansen, celebrul explorator norvegian: 600 de kilometri, izo­lare absolută, furtuni, dezgheţ, totul dincolo de limite... Filmul îl vom lansa la toamnă, în cadrul unui eveni­ment care să celebreze şi cei douăzeci de ani care se îm­plinesc de când Ticu a fost primul român care a ur­cat în Himalaya, un munte mai înalt de opt mii de me­tri. Până atunci însă, o să plecăm cu fetele undeva, la mare, şi neapărat la Disneyland, în Franţa.

Foto: IOANA CHIRIŢĂ (NULL)