- Ultima noastră întâlnire s-a petrecut în urmă cu aproape trei ani, când tocmai îți luaseși adio de la televiziune, ca să adopți un stil de viață "mai liniștit”. Și iată-te acum din nou pe micul ecran, mai în formă ca niciodată. Televiziunea dă dependență? E un drog?
- De curând, i-am spus unei prietene că eu aș putea să vreau să mă despart de meseria asta, dar nu mă lasă ea. Că dacă mă trimiți după roșii la piață, sigur îți vin cu o poveste de familie. E imposibil să nu aflu ceva din trecutul, din problemele sau din drama dimineții unui individ abia atunci întâlnit. Știi cum e? Te naști cu un neg pe nas sau te naști cu curiozitatea de a afla și de a te încărca cu o bucată din destinul cuiva. Eu - mulțumesc lui Dumnezeu! - m-am născut cu a doua variantă. Nu poți să renunți la ceva care face parte din tine. Iar asta nu mi se pare dăunător. (râde)
România are nevoie de cei plecați
- Proiectul tău de la TVR, "România deșteaptă”, e un succes. A fost greu să găsești această Românie deșteaptă?
- Trebuie să recunosc că acesta a fost un proiect în care, inițial, eu nu am crezut. TVR-ul și-a propus ca, pe lângă poveștile românilor din străinătate spuse la TVR Internațional, să facă și o campanie. Și, stând noi de vorbă, ne-am gândit că ar fi interesant să vedem ce e cu exodul adolescenților noștri către școlile din străinătate, ce soi de oameni fac această alegere și ce planuri au ei pentru mai târziu. Au fost însă unele voci care s-au ridicat și au spus: "Pe cine o să intereseze o chestie pur academică? Pe câțiva profesori și pe câțiva elevi din anii terminali de liceu. În rest, nu face parte din realitatea noastră abruptă și nici nu e un interes general pentru subiectul ăsta”. Iată, însă, că rezultatul a contrazis aceste voci, iar confirmarea valabilității subiectului am primit-o chiar cu ocazia primei deplasări.
- Cum acomodezi plecările în străinătate, cu cele două fetițe care te-așteaptă acasă și cu obligațiile casnice pe care le ai?
- E un lucru știut: eu fac cele mai scurte deplasări din istoria televiziunii. Am o "problemă tehnică” reprezentată de cei doi copii care mă așteaptă acasă. Asta mă transformă într-un coșmar, mai întâi pentru operatori, și apoi pentru mine însămi, fiindcă sunt obligată să aranjez lucrurile în așa fel încât să am un maxim de întâlniri esențiale într-un timp foarte scurt. Asta a și fost prima provocare gravă pentru acest proiect: să pun de acord programul meu cu programul unor oameni pe care doream să îi intervievez. Prima deplasare pe care am pregătit-o a fost în Anglia. Voiam să merg la Londra, la London School of Economics, King's College, unul din cele mai importante colegii de apărare din Europa, și, desigur, la Oxford și Cambridge. Numai că lucrurile nu au mers deloc unse. Avionul a întârziat, bagajele au întârziat și ele. Deci tot ceea ce organizasem s-a dus de râpă. Apoi, întâlnirea cu toți subiecții de interviuri o stabilisem într-o sală de la London School of Economics. Omul meu de legătură, Clara Volintiru, trebuia să mă preia dintr-o anume stație de metrou. Cu sufletul la gură, am schimbat patru metrouri ca să ajung la punctul de rendez-vous, unde însă Clara nu era de găsit. Am crezut c-am greșit stația. Așa că am ieșit în stradă, de unde am luat un taxi și m-am învârtit o jumătate de oră prin cartier, doar ca să constat că stația era cea bună, numai ieșirea fusese cea greșită. Ca să n-o mai lungesc, am depistat-o pe Clara și am ajuns la întâlnirea cu personajele mele cu vreo trei ore întârziere. Îți dai seama că n-am fost întâmpinată cu prea multă simpatie. Deși cu unii dintre ei mă cunoșteam deja, pentru că, împreună cu Marian Voicu, eu am prezentat în fiecare an Gala Pentru Educație a Fundației Dinu Patriciu, iar ei se număraseră printre premianți. Și totuși, n-am avut parte de prea multă înțelegere. Fiecare dintre ei era, ca și mine, cu timpul la limită: unul trebuia să-și trimită scrisorile de aplicație pentru niște job-uri, altul pierdea termenul pentru depunerea cererilor prin care se obțin camere în cămin și așa mai departe. Deci fiecare avea un motiv sănătos pentru care să-și dorească să nu fi auzit în viața lui de interviul solicitat de TVR. După jumătate de oră, ne-am împrietenit însă atât de tare, încât am stat la povești până la 3 dimineața! Și atunci am înțeles că proiectul ăsta avea să fie cu totul deosebit. Fiecare dintre oamenii pe care i-am întâlnit are o energie atât de specială, încât, dacă ar fi posibil, ar trebui s-o îmbuteliem și s-o dăm să fie folosită, măcar cinci minute, de către toți politicienii români. Ca să învețe și ei, cu-adevărat, ce face lumea să se miște. Și, ca să revin la ideea valabilității acestui subiect, vreau să-ți spun că, pe acest proiect, am primit cele mai multe și mai incredibile reacții din toată cariera mea. Îmi scriu atât de mulți oameni, încât aș mai avea teme de lucru pentru câteva serii bune de acum înainte. Cel mai haios mesaj a fost de la un fost bursier la Cambridge, care îmi povestește cum de s-a întâmplat s-o întâlnească el pe Regina Marii Britanii. Mi-a trimis și o poză în care se sprijină de cocheta pălărie galbenă a Reginei. (râde) Când am fost la Bookfest, o doamnă a venit la mine și mi-a spus că o cheamă Mania. M-a privit direct în ochi și a așteptat să vadă ce reacție am. Ar fi fost culmea să nu-mi amintesc de băiatul ei, fizician la Princeton, în laboratoarele unde a cercetat Einstein. Mai presus de orice însă, ceea ce sper eu este că vor exista și reacții cu adevărat utile pe termen lung, adică aștept ca guvernanții să își propună aplicat, nu doar prin vorbe, să folosească forța acestor oameni. Și să le dea un semn.
- Crezi că tinerii noștri, absolvenți ai unor instituții de învățământ din străinătate, ar putea influența pozitiv dezvoltarea României?
- La toate marile universități din lume, la Harvard, MIT sau Yale, sunt zeci și zeci de tineri români pregătiți să revină. Sunt oameni care spun că ei aveau nevoie să plece, iar România are nevoie de plecați. Partea bună este că acești plecați sunt dispuși acum să se întoarcă spre România. Sunt deciși să se "repatrieze” fără condiționări. Totul este să le facem loc. Lor nu le pasă ce salarii vor avea sau că societatea românească nu funcționează încă "normal”. Ei nu vor altceva decât să se reinsereze în rândurile noastre, pe principiul meritului profesional. Vor ca fiecare să-și ocupe locul în societate, după cât știe și poate. Ceea ce pentru noi, cei de aici, spectatorii dezamăgiți și îmbătrâniți în acest sistem nefiresc, care se bazează pe nepotism și interese, pare de-a dreptul uimitor. Eu chiar i-am întrebat: "Credeți sincer că se va găsi cineva care să se ridice de pe jilțul comod pe care stă, numai ca să vă facă vouă loc?”. La care ei mi-au răspuns simplu: "Știi ce învățăm noi aici, la școală? Să ne creăm oportunități. Le transmitem celor de acasă un singur lucru: să se pregătească. Ne întoarcem și, dacă vom fi mai buni ca ei, îi vom da la o parte”. Și aș spune că avem la ce să sperăm.
Când Binele vine de la americani
- Ai găsit motive de speranță și printre copiii și profesorii ori bibliotecarii cu care te întâlnești acum, în cadrul campaniei "Colecționarii de Povești”?
- Aceasta este o campanie susținută de Fundația Bill și Melissa Gates. Am fost aleși patru "căutători de comori” sau "exploratori”: scriitorul Radu Paraschivescu, colegul meu de televiziune, Vlad Petreanu (și în calitatea lui de blogger), Cătălin Ștefănescu și eu - și ne-a fost pusă la dispoziție o adevărată "hartă a misterelor”, care să ne trimită la căutat de povești. Unde? Avem de ales. Sunt 1800 de biblioteci de țară, în România, care datorită acestei fundații sunt dotate acum cu calculatoare în valoare de 26 milioane de euro. Aș spune că aceste cifre incredibile nu pot fi echilibrate decât de miile de kilometri pe care echipele noastre îi fac pentru a descoperi cum poate o banală conexiune de internet, interzisă până de curând în multe comunități, să schimbe viața. Spunea bine scriitorul Radu Paraschivescu: "În sfârșit, bibliotecile nu mai sunt doar hangare de cărți”. Și ce poți să găsești acum prin astfel de locuri? De pildă, o bibliotecară din Hangu, o mână de femeie cât o albinuță, care a construit o lume fabuloasă pentru copii, un univers pe care cred că nici în București, într-o grădiniță particulară, nu poți să-l găsești: se fac concursuri de baloane pictate, care ajung să comunice mai mult decât o mie de cuvinte, se organizează proiecții de filme, se descoperă secretele astronomiei sau se merge cu copiii la curățatul gunoaielor de pe lacul Bicaz, care e aproape de Hangu. Mâna aceasta de femeie, care nu are copii proprii, trăiește doar prin acești copii ai altora, care s-au strâns în "cuibul” bibliotecii. Iar copiii, la rândul lor, o adoră și nici nu cred că-și închipuie lumea fără ea. Sau, la Suceava, poți să găsești o doamnă care inițial a fost inginer de mecanică fină, dar, pentru că fabrica la care lucra ea s-a închis, a ajuns într-o bibliotecă. Apoi, provocată de programele fundației Gates, a venit cu o idee. După cum se știe, cu mici excepții, un elev, în România, nu mai poate să facă față la școală fără meditații în afara orelor de curs. Și cine nu-și poate permite aceste meditații? Copiii din centrele de plasament. Apoi, doamna aceasta a început să caute profesori pe care să-i convingă să treacă peste propriile amărăciuni și să acorde acest ajutor benevol. Și a găsit unu, doi, apoi zece astfel de oameni inimoși, majoritatea studenți, care au fost de acord să lucreze cu acești copii nevoiași, pro bono. După care, bibliotecara noastră a început să caute copii aflați în nevoie și așa s-a ajuns la o uniune fabuloasă de suflete. Am văzut acolo niște copile extraordinare, de 16, 17 sau 18 ani, care îți povestesc cum se luptă să-și țină familia unită, pentru că mai au câte unul-doi frați aflați în același centru de plasament cu ele, care îți povestesc că visează să facă business, deși nu știu ce înseamnă asta decât din cărți, sau care își doresc să urmeze Facultatea de Drept, pentru ca apoi să le facă dreptate altor persoane care nu se pot apăra singure. Fetele acestea sunt ajutate de doamna bibliotecară și de acești profesori să-și croiască un drum în viață, dar și să-și limpezească și să-și ușureze sufletele, pentru că au găsit în acești oameni niște confesori de încredere. Căci asta este una din marile drame ale copiilor instituționalizați: se închid foarte mult în ei, mai ales după ce au trecut prin experiența trădării - persoane, uneori chiar psihologi, cărora le-au mărturisit secretele lor și care apoi au făcut aceste secrete publice, le-au împrăștiat în patru zări. Sau mai putem găsi niște doamne de 80 de ani, din Piatra Neamț, care au făcut o trupă de teatru, sau puști geniali, care mai au puțin și descoperă perpetuum mobile. Totul în aceeași țară, pe care o punem, de obicei, la AȘA NU. Acum noi pregătim o carte, despre care cred că se va putea spune AȘA DA.
La Piatra Neamț, în căsuța cu flori
- Să vorbim acum și despre familia ta "personală” (e limpede că și cu televiziunea ai un grad avansat de rudenie). Ce mai fac fetele tale, Carina și Iris, ce mai face Ticu, soțul tău, marele alpinist?
- A, fetele mele intră acum în vacanță, ceea ce înseamnă că eu intru la muncă. (râde) Și cu asta ți-am spus tot. Ticu, așa cum îl știi, vrea să cucerească nu doar piscuri de munte, ci și noi zone de implicare. De pildă, acum, suntem în faza în care punem pe picioare tot felul de proiecte legate de mediu, pentru că, de câțiva ani, principala preocupare a lui Ticu este o rezervație naturală, Cheile Șugăului-Munticelu, pe care se luptă să o păstreze cu toate minunile pe care le-a lăsat Dumnezeu acolo. A mai fost și să urce pe niște munți neurcați: abia s-a întors din Himalaya. Joacă tenis, se plimbă cu caiacul cu mine și cu fetele în trenă...
- Te-ai mutat cu casa la Piatra Neamț. Ești mulțumită de viața de acolo?
- N-aș spune că e orașul în care mă văd îmbătrânind, dar e un loc foarte bun pentru perioada de copilărie a fetelor mele. Dincolo de asta, îl simt ca pe un loc prea mic pentru mine, mai ales dacă mă gândesc la Iași. La Piatra nu am o viață socială, pentru că, sinceră să fiu, nici nu am încercat s-o am. În afară de cumpărături și de mersul la școală cu fata cea mare, nu prea ies în oraș. Viața mea de la Piatra Neamț înseamnă, în esență, familia și munții aceia superbi, pentru care ne-am și mutat acolo. Nu e însă o viață plictisitoare. Mereu aflu câte ceva absolut spectaculos. De exemplu, că o familie vecină și-a făcut un buncăr, preventiv, pentru decembrie 2012, când unii zic că vine sfârșitul lumii. Sau că alți vecini au o vacă neagră ca tăciunele, dar pe care o cheamă Fulga. (râde) Ori că o a treia vecină are băiatul la Los Angeles și că omul acesta face parte dintr-o echipă de cercetare avansată a cancerului. Printre astfel de știri, stau în căsuța noastră, așez flori în vaze, gătesc - atunci îmi vin mie cele mai bune idei și "coc” cele mai bune planuri - sau sar pe trambulină cu fetele. Ori dau câte o fugă până la Iași, de care îmi e dor, și unde o am pe mama...
- Iar în restul timpului ești pe drumuri pentru reportajele tale. Nu ai obosit ?
- Asta e viața mea. De drumuri n-am cum să mă satur, că e ca și cum aș spune că m-am săturat de băut apă. Din drumurile astea îmi trag eu energia care mă ține - zic eu - atât de puțin schimbată. Probabil că, la un moment dat, o să mă mai liniștesc, dar momentul ăsta e trecut undeva, pe o pagină nenumerotată, din agenda cu planuri, pe care și așa o deschid rar, că n-am timp. (râde) Oricum, eu am cam renunțat să-mi mai fac planuri pe termen lung. Nu știi ce o să se întâmple mâine dimineață, darămite peste zece ani! Ideal e să fii doar atent care e gara următoare, că poate e bine să cobori din tren.
- Și unde te duce trenul în vara asta?
- Sunt pe ultima sută de metri - în faza de montaj - cu lucrul la un documentar despre o călătorie pe care Ticu a făcut-o în Groenlanda acum doi ani, împreună cu un prieten, Cornel Coman. A traversat pe schiuri, în premieră mondială, cea mai mare insulă de gheață din lume, pe un traseu mai lung decât cel al lui Nansen, celebrul explorator norvegian: 600 de kilometri, izolare absolută, furtuni, dezgheț, totul dincolo de limite... Filmul îl vom lansa la toamnă, în cadrul unui eveniment care să celebreze și cei douăzeci de ani care se împlinesc de când Ticu a fost primul român care a urcat în Himalaya, un munte mai înalt de opt mii de metri. Până atunci însă, o să plecăm cu fetele undeva, la mare, și neapărat la Disneyland, în Franța.
Foto: IOANA CHIRIȚĂ (NULL)