Artişti români pe scenele lumii - LUCIA STĂNESCU

"Dacă mi s-ar fi dat voie să trec graniţa de vest între 25 şi 30 de ani, aş fi urcat şi mai sus pe orbita consacrării internaţionale”

- Cântăreaţă de operă -

- Fiică de preot, născută într-un sat din Munţii Apuseni, a cunoscut un destin de excepţie, cucerind marile scene de operă ale lumii, cu vocea ei. Stabilită în Italia, pe ţărmul Mediteranei, a revenit în ţară, pentru a-şi lansa un volum de memorii, prilej de spectacole şi gale omagiale organizate la Bucureşti şi la Cluj -

Râsul de clopoţel

- Destinul dvs. parcă e desprins din poveşti. O fetiţă dintr-un sat de moţi de la poalele Apusenilor ajunge cântăreaţă de operă pe marile scene ale lumii. Cum se poate aşa ceva?

- Nimic din anii copilăriei petrecuţi în casa părin­ţilor mei din Someşul Rece n-avea să anunţe destinul care a urmat. M-am născut ca al şaptelea copil şi ultimul, în familia preotului Ioan Stănescu, ce se trăgea dintr-un neam ce dăduse deja trei generaţii de preoţi. Am supravieţuit doar patru copii din cei şapte, trei fraţi şi eu, singura fată, mult aşteptată în familie. Atâta de dorită, încât tata i-a promis moaşei o pereche de cizme noi şi o năframă de Maramureş, dacă va avea o fată. Şi s-a ţinut de cuvânt. A fost mare bucurie în casă când m-am născut. Era într-un mijloc de iunie din anul 1926. Sigur că, fiind cea mai mică, aveam o poziţie specială în familie, dar în nici o clipă din anii copilăriei n-am bănuit ce-mi va rezerva viitorul. Poate şi pentru faptul că, deşi tata era preot, am fost crescuţi la fel ca ceilalţi copii din sat, fără să fim cocoloşiţi sau alintaţi. De altfel, anii petrecuţi în casa părinţilor mei au fost număraţi. La vârsta de patru ani, din cauză că mama s-a îmbolnăvit, am ajuns tocmai la Bucureşti, la sora mamei. Mătuşa Leontina a fost a doua mea mamă. De fapt, eu am avut două perechi de părinţi, cei ce mi-au dat viaţă şi cei care m-au crescut. Am rămas mulţi ani la Bucureşti, în casa mătuşii şi a un­chiului Ştefan Navrea, care era Director Ge­neral al Casei de Depuneri. Am stat la ei pe toa­tă durata şcolii şi apoi a Conservatorului.

- Cum v-aţi descoperit vocea aceea deosebită care avea să vă facă celebră în toată lumea?

- Am avut o colegă de şcoală, Lenuş, bună prietenă, care stătea aproape de noi, pe strada Aus­trului, la numărul 3, într-o vilă cochetă. Lenuş nu prea se descurca la matematică şi la franceză şi ne făceam temele împreună, când la noi, când la ea acasă. Părinţii ei erau marele bariton Jean Athanasiu şi soţia sa, soprana Enrichetta Rodrigo, personalităţi ce făceau parte dintre Membrii Fon­datori ai Operei din Bucureşti. Dar aceste nume, în acel moment, nu mi-au spus prea multe. Asta, pentru că în cele două familii ale mele, una în So­meşul Rece, iar cealaltă la Bucureşti, noţiu­nea de "operă” era, să zicem, ca o limbă străină. Ei bi­ne, fa­milia Athanasiu invita des colegi şi prie­teni la cină, în sufrageria foarte mare şi elegantă de la par­ter. Cu timpul, şi ai mei au început să facă parte din­tre musafiri, în acele ocazii fiind admise şi noi, fe­tele, eu şi Lenuş.De câte ori mergeam acolo, bari­to­nul Jean Athanasiu părea fascinat de felul în care râ­deam. Sus­ţinea mereu că am un râs de clopoţel, pe ca­re-l nu­mea "clin­chet de calitate”. "Ia mai râzi, Lucico, ia mai râzi!”, îmi spunea, "Ia mai râzi!”. Şi eu râ­deam, dar nu întotdeauna aveam chef şi nu întotdeauna puteam să râd chiar aşa, la comandă. Într-o seară, fiind bine dispus, a zis că vrea să mă înveţe să cânt romanţa "Am iubit doi ochi albaştri”. Aveam cam zece, doi­spre­zece ani, pe atunci. Frază de frază, vers de vers, cân­ta dânsul şi apoi eu. Nu am greşit nici un cuvânt şi nici o notă. Şi atunci, cu acea voce puternică, învăluită de şăgalnicul vin de Cotnari, ce-i plăcea tare mult, i-a zis mătuşii: "Leontino, copila asta are în voce ceva ce îmi spune mult. Nu uita ce-ţi zic acum!”. M-am mi­nunat de ceea ce a spus, dar nu înţelegeam prea multe atunci. Abia astăzi, îmi dau seama că trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că m-a plasat exact acolo unde trebuia să fiu, ca să-mi pot împlini destinul. De fapt, atunci, prin jocul acela, Jean Athanasiu n-a făcut altceva decât să testeze calităţile vocii mele, pe care am moştenit-o de la dragul meu tată, care cânta mi­nunat în biserică. Din acel moment, la sfatul ba­ri­tonului, am început să merg la spectacole de operă, îm­preună cu Lenuş, pentru care acestea nu erau o noutate: "Rigo­letto”, "Hänsel şi Gretel”, baletul "Coppélia”. Eram înnebunită după "Aria Păpuşii”. Mai târziu, când am schimbat locuinţa şi şcoala, profesoara de muzică, care era şi mezzosoprană la operă, a chemat-o pe mama Leontina şi i-a spus că ar fi mare păcat dacă nu ar avea grijă de formarea mea muzicală. A sfătuit-o să mă înscrie la Conservatorul particular Oancea, de la Podul Izvor, pentru teorie şi solfegiu, ca exerciţiu, şi numai după ce voi împlini 16 ani, să iau ore cu tenorul Mihăi­lescu-Toscani, ca să mă pregătească pentru admiterea la Academia Regală de muzică.

"Diploma, dragu' tatii!”

- O nouă stea începea să răsară pe cerul mu­zi­cii...

- Da, dar numai după ce tata şi-a dat aprobarea. El a avut toată viaţa această obsesie a studiilor pe care tre­bu­ie să le facă pruncii lui. "Diploma, dragu' tatii, di­plo­ma, că nu se poate trăi astăzi fără ea!”. Cât de des am auzit aceste vorbe, Doamne! A fost preot, dar mun­cea cot la cot cu oamenii din sat, ca să-şi poată întreţine copiii la şcoli înalte. Avea mâini de om trudit, cu bătă­turi, lucra la pădure, dacă trebuia, cu albinele, în gră­di­na de zarzavat, oriunde era nevoie. Mama, mână de fier, o şcheiancă get-beget din Braşov, alegea şcolile, or­ganiza şederea noastră acolo, iar tata se ocupa de aprovizionare şi de plata studiilor.

- A avut vreo reţinere faţă de dorinţa de a urma Conservatorul?

- Reţinere?A fost opoziţie totală, nu re­ţinere! După ba­calaureat, a avut loc o discuţie foarte serioa­să între el şi mătuşa Leontina. Fusese o armo­nie neştirbită între ei, până când ea a zis că ar fi bine ca eu să urmez Conser­va­torul. Tata nu admitea ca într-o tradiţională şi veche familie de preoţi să apară o cântăreaţă. De­geaba i-a vorbit mătuşa despre Jean Atha­nasiu şi de profesoara Aura Davideanu, care îi hărăziseră dânsei un fel de misiune în legătură cu vocea mea.Abia la insistenţele mamei, care avea diplo­maţia în sânge, s-a rezolvat, oare­cum, problema. Ca să împace lucrurile, mi-a cerut să dau admitere şi la Drept, şi la Conser­vator. Fratele meu mai mare, Aurel, era avocat la Cluj, bine cotat, şi tata mi-a spus că ar fi liniştit dacă aş face Dreptul, pentru că aş rămâne în barou, cu Aurel. Trei ani de zile am alergat de la o facultate la alta, pentru că am intrat la amândouă. Dar apoi am fost siliţi, prin lege, să optăm doar pentru una dintre ele. M-am gândit că tata va zice să aleg Dreptul, dar a fost o mare surpriză hotărârea lui. În cele din urmă înţelepciunea dânsului s-a dovedit reală şi preţioasă, ca întotdeauna. Nu trăiam vremuri prea bune, sovietizarea era simţită peste tot. "Draga tatii, mi-a zis el, artiştii şi sportivii o duc bine sub ruşi. Avocatura nu va mai fi ni­ciodată ce a fost”. Se gândea, desigur, şi la faptul că fratele meu, Aurel, avocatul, fusese între timp întemniţat şi dus la Canal, pentru că a sprijinit Partidul Ţărănist. "Fă-ţi tu meseria pe care ai îndrăgit-o şi pe care ai ales-o cu inima!”. Aşa am şi făcut. Am urmat Conser­va­torul şi, în paralel, am cântat în Corul Radio­difuziunii, ceea ce m-a ajutat să am şi un sa­lariu, tare necesar, căci familia unchiului meu s-a retras în Şcheii Braşovului, după ce el s-a pen­sionat.Apoi, într-o seară, după spectacol, a intrat în cabina mea Constantin Bugeanu, di­rec­torul Operei Române din Cluj, care mi-a pro­pus angajarea ca soprană, alături de alţi tineri solişti: Octav Enigărescu, David Ohanesian, Tra­ian Popescu, Ioan Hvorov, Livia Lizeanu, Alexandru Racolţa şi Ion Piso. A fost un lucru formidabil pentru noi, nemaiîntâlnit altundeva, ca atâţia tineri să fie aduşi toţi odată, pentru întinerirea şi întărirea unei scene lirice. Aşa am început, în 8 august 1949, munca la Ope­ra din Cluj, mai întâi cu roluri secundare, apoi cu unele tot mai complexe, potrivite cu vocea mea. Tinerii de azi, cum termină Conserva­torul, vor roluri mari. Siste­mul de pe vremuri era mai sănătos. Timp de doi ani, ab­solvenţii cântau numai roluri mici, ca să li se for­meze vocea, să o protejeze, să nu o obosească, ca să se obişnuiască cu scândura aceea care se numeşte scenă şi pe care nu totdeauna o simţi sigură sub picioare. Între 25 şi 30 de ani, trecerea treptată de la un rol la altul mi-a dăruit o senzaţie de fericire, de mândrie chiar, ce mă în­fioară şi azi. De la 30 de ani încolo, au venit şi ro­lurile grele: "Madama Butterfly”, "Tosca”, "Aida”, "Lohengrin” şi "Manon Lescaut”. Apoi au urmat di­rectoratul Operei din Cluj, concertele din străinătate şi otrava dulce a gloriei pe scenele lumii.

- Anii dvs. de şcoală s-au petrecut într-un Bucu­reşti care mai purta strălucirea lui interbelică. Amin­tirile din vremea aceea au un farmec deosebit...

- Bucureştiul de atunci era mult mai fermecător decât cel de azi. Eram fascinată de noutăţile pe care le vedeam în Capitala acelor ani. Totul era interesant pentru mine. Îi urmăream de la geam pe oltenii care, în anumite zile, aprovizionau casa, aducând marfa proas­pătă cu cobiliţa: peşte, zarzavaturi, fructe. Seara, veneau cei cu iaurturi, purtate în mici recipiente de ceramică, apoi, cu căruţa, sosea gheaţa, în calupuri mari. Era o cu totul altă lume faţă de aceea în care am crescut până la patru ani. Cât de departe de mine erau dimineţile în care, la Someşul Rece, luam masa afară, sau în "cohe”, faimoasa bucătărie moţească, ce avea şi cuptor înăuntru: pâine cu unt, lapte proaspăt şi câte o bucată de fagure plin de miere din stupina tatii. Pe de altă parte, mătuşa Leontina îşi luase în serios rolul de educator şi mă ducea cu ea peste tot, ca să cunosc oraşul. De fiecare Sfinte Sărbători de Paşti, cam până ce-am avut 10 ani, la "Galeriile La Fayette” mi se reîn­noiau tradiţionalul costum de marinar şi pantofii de lac cu baretă, ce se închidea doar cu croşeta primită "în do­tare”. Eu am mai prins încă tramvaiele cu cai şi multe din cele ce au făcut poezia Micului Paris. Tihna, decenţa, rigoarea, eleganţa, acestea erau atributele vieţii de atunci. Mi-amintesc de plimbările duminicale cu trăsura la şosea, când dragul meu unchi Ştefan era disperat şi indispus chiar, fiind obligat să-şi ridice mereu eleganta pălărie Borsalino în faţa celor aflaţi în celelalte trăsuri.

- Timpul mai avea răbdare cu bucureştenii, pe-atunci...

- Da, şi cu oamenii, şi cu lucrurile. Ţin minte şi ma­gazinul de porţelanuri "Rosenthal”, aproape de B-dul Elisabeta, cel cu cinematografele. Vis-a-vis era "De­meter”, care furniza tot ce ţinea de croitorie, cusut şi broderie.Mi-amintesc de aglomeraţia de pe Calea Victoriei, de magazinul "Drago­mir Niculescu”, cu gus­tări şi mezelărie, de cofetăria Nestor, cu fursecuri, pră­ji­tu­rele în zeci de feluri, alune şi feliuţe sub­ţiri de por­tocală învelite în ciocolată, ecle­re şi formidabile sava­rine. Acolo beam cacao caldă cu friş­că, mai ales iarna, şi tot de atunci ţin minte şi mirosul de cafea ce stăruia în jurul pră­vălioarelor armeneşti. Pacheţelul în care primeai cafeaua măcinată era călduţ multă vreme după ce ieşeai afară. Şi în Piaţa Am­­zei, mai târziu, când mergeam la cursu­rile de la Conser­vator, ne îmbăta parfumul de cafea mă­cinată, căci şi acolo se găsea un negustor armean foarte căutat.

- Să pornim acum pe orbita succe­sului dvs. internaţional. Ce momente au o strălucire aparte în amintirile dvs.?

- Am cântat în ţară şi în străinătate, în toate marile teatre lirice din Europa. La Teatrul Balşoi din Moscova, după un prim spectacol, la cererea publicului, s-a supli­men­tat numărul de spectacole. Am avut spectacole în Orientul Extrem, în China şi Japonia, dar şi în Egipt, unde am inter­pretat "Aida”, oarecum la ea acasă, pe malul Nilului. În 1974, împlinindu-se 50 de ani de la dispariţia compozitorului Giacomo Puccini, în oraşul său natal, Lucca, a fost programată "Tosca” şi am fost invitată să interpretez rolul Floriei Tosca, alături de tenorul Veriano Luchetti, baritonul Sesto Bruscantini şi orchestra George Enescu din Bucureşti, dirijată de Maestrul Iosif Conta.La Livorno, am cântat alături de tenorul Flaviano Labo şi baritonul Walter Alberti în "Cavalleria Rusticana”. La Roma, am cântat "Aida”, la Teatrul Terme di Caracalla, şi am fost rechemată, peste doi ani, pentru încă o stagiune. La Torre del Lago, unde am cântat de mai multe ori, mi s-a oferit şi titlul de "Eroină pucciniană”. Am cântat alături de alţi mari interpreţi, cum ar fi Virginia Zeani (care a avut şansa de a pleca din ţară în tinereţe), Vladislav Piavko, Flaviano Labo, Elena Cernei, Ludovic Spiess, Zenaida Pally, Eva Laslo. Am fost chemată să cânt pe scene din întreaga lume, acolo unde s-au produs şi alţi mari artişti ai veacului douăzeci: Magda Olivero, En­rico Caruso, Anita Cer­quetti, Leyla Gencer, Teresa Stratas, Montserrat Caballe, Renata Tebaldi, Gabriella Tucci, Renata Scotto, Raina Ka­baivanska, Katia Riccia­relli. Dacă mi s-ar fi dat voie să trec graniţa de vest între 25 şi 30 de ani, şi să pot cânta mai des pe scenele pe care eram aşteptată, aş fi urcat şi mai sus pe orbita consacrării internaţionale. Dar oriunde am cântat, orice piesă am in­ter­pretat, oricât de complexe au fost rolurile pe care le-am avut, m-am străduit să slu­jesc scena punând în joc tot ceea ce mi-a dăruit Dum­ne­zeu - voce, talent, emoţie, exi­genţă, obsesia pentru per­fecţiune şi pentru armonie.

- În cele din urmă aţi ră­mas în Italia. De ce?

- În apropiere de Livor­no, la Quercianella, am locuit împreună cu soţul meu, un medic italian. La încheierea carierei, cu sprijinul autorităţilor locale, am pus bazele catedrei de canto la Conservatorul "Pietro Mascagni” din Livorno. Am fost astfel prima româncă profesoară de canto într-un conservator italian. Ţara mea adop­tivă, Italia, îmi oferă, în plus, clima ei blândă, mai po­trivită pentru sănătatea mea, şi liniştea în care amintirile pot să învingă anii.

Încercări şi nostalgii

- A fost loc şi pentru iubire într-o viaţă atât de împlinită profesional?

- Oh, da. Sigur că este loc.Viaţa unui artist e foarte solicitantă, dar este loc întotdeauna şi pentru viaţă personală, pentru iubire, care, se ştie, dă aripi. A fost loc şi într-a mea, atâta loc, încât am şi greşit de câteva ori. Am avut însă un anu­mit soi de su­ferinţe care, pro­ba­bil, mi-au fost hărăzite şi pe care a trebuit să le trăiesc, ca să înţeleg multe lu­cruri despre mine, să mă cunosc mai bine. De două ori am fost, din pă­cate, şi eu un fel de Santuzza, eroina tră­­dată din "Ca­valle­ria rustica­na”. N-aş spune că m-am ridicat din pro­pria ce­nu­şă, precum Pasărea Phoenix. Aş spune doar că am avut pu­terea să închid o car­te şi o bucată de vre­me să nu mai des­chid alta. Am în­văţat să pun punct, să închei elegant o anumită etapă a vieţii mele. Şi în viaţa mea afectivă au fost "furtuni”, apărute ca din senin. Dem­ni­ta­tea a fost cea care m-a ajutat în du­rerea, uimirea şi, mai ales, în orgoliul atât de rănit, să mă re­găsesc. Întotdea­una orgoliul rănit pro­voacă un fel de revitalizare, te obligă să te reevaluezi şi să găseşti soluţii ca să păstrezi ceea ce rămâne după o astfel de "furtună”. Sunt o fiinţă sensibilă, bolnavă de "roman­ti­cism”, dar când a fost să con­duc Opera din Cluj, de exem­plu, dacă nu aveam rădăcini din Şcheii Braşovului şi din Ţara Mo­ţilor, adică rigoare, dâr­zenie şi curaj, nu m-aş fi descurcat, pen­tru că erau vremuri ex­trem de delicate, în care tre­buia să fii bun stra­teg, dar şi diplomat, pentru a câştiga anu­mite libertăţi, cum a fost deschiderea unei portiţe în cortina de fier şi ieşirea peste graniţă cu primele spec­tacole de operă.

- Cum este momentul în care un artist îşi ia adio de la scenă? Cât este el de singur atunci?

- Depinde numai de el cât este de singur. Ca să nu fie tra­umatică despărţirea de sce­nă, căci scena, scândura aceas­­ta, este mai capri­cioa­să decât un drog, am dat lec­ţii de canto, mai întâi aca­să, la Quercianella, apoi la Conservatorul "Pietro Mas­cagni” din Livorno. În câ­teva momente foarte dificile din viaţa mea particulară, scena a fost pentru mine familia în care m-am refugiat, simţind că mi-ar putea oferi protecţia psiholo­gică de care aveam nevoie. Am căutat să o răsplătesc, dând în meserie tot ce aveam mai valoros şi puternic. Cu puţin înainte de pensionare, mi-am găsit un alt scop în viaţă, acela de a ajuta la în­ceput de carieră tineri, români mai ales, cu voci deosebite. Prin succe­sele pe ca­re le-au avut, devenind solişti pe sce­nele lumii, legătura mea cu scena nu este întreruptă, ea continuă. A fost, este şi va fi întotdeauna o ancoră, ce mă va salva de tristeţea despărţirii de operă.

- Cum arată zilele dumneavoastră în Italia?

- Locuiesc pe o colină împădurită cu pini, care coboară până în mare. De-acolo, de sus, se vede albastrul apei, care mă predispune câteodată la me­lan­colie şi visare. Zilele mele au acum un sce­nariu mult simplificat, datorită ani­lor.Îl mai chem din când în când pe doc­torul Torre, care stă în vecini, e doc­tor de mo­dă veche, cu tăşcuţă, îi spun că mi se pare că-mi cam tremură o mâ­nă, dar mă ceartă şi-mi spune că el are o "bim­ba, o fanciulla” de 112 ani, pe ca­re o tra­tează, şi care nu se plânge atâ­ta ca mi­ne. Aşa că nu-mi rămâne decât să mă­nânc ceva bun, să mă odihnesc, să as­cult muzică, înregistrări din con­cer­­tele de demult, să mă duc la con­certe la Livorno, atunci când sunt invi­tată. Mă ajută Diana, absolventă şi ea de con­ser­vator, să-mi organizez timpul frumos, corespondenţa prin internet cu alţi solişti, prieteni, aspiranţi la burse. Me­di­terana sărată, ozonul de la pă­du­rile de pin, iodul şi sarea din aer cre­ează un climat binefăcător pentru sănă­tatea mea şi pentru sufletul meu.

- Sunteţi plecată din ţară de foarte mulţi ani şi totuşi, acum, când aţi ajuns la Cluj şi la Bucureşti, în spec­tacolele de gală organizate în cinstea dum­nea­voastră, publicul v-a aplaudat minute în şir...

- Ardelenii sunt întotdeauna mai rigizi în mani­fes­tări, parcă nu-şi manifestă deplin bucuria. Cu atât mai mult m-a uimit primirea atât de caldă pe care mi-au făcut-o clujenii acum, la lansarea cărţii mele de amin­tiri "A fost o viaţă sau un vis?”, apărută la Edi­tura Eikon din Cluj. Trebuie să recunosc că nu mă aş­tep­tam la asta. Nu era obiceiul la Cluj să se ridice lu­mea în pi­cioare. Da, aplauze sacadate, da, aplauze re­petate şi ritmate, dar niciodată săli în picioare. Oa­menii erau mai sobri, pe vremuri. Or, în seara aceea, păreau nişte va­luri vii, care fremătau. Atunci mi-am zis în sinea mea că "s-au meritat” toţi anii de sacrificii şi de efor­turi, care au fost de-a lungul vremii.


Fotografii din arhiva artistei

(Mulţumesc domnişoarei Diana-Viorela Turtoi, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu.)