1. Vă mai amintiţi momentul exact când aţi simţit că mariajul în care sunteţi se prăbuşeşte?
2. Ce aţi făcut ca să mai salvaţi căsnicia?
3. Aţi divorţat lăsând în urmă prietenie sau ură?
4. În ce fel v-a schimbat divorţul? A reconfigurat felul în care vedeaţi dragostea şi viaţa?
5. Cum aţi depăşit singurătatea de după divorţ?
Andrei Cernea,
36 de ani, muzeograf, Braşov
Când se lasă frigul
1. De prea multă vreme nu ne mai spuneam nimic. Ne întâlneam în bucătărie, seara, ne uitam unul la altul pe furiş, mâncam în tăcere. Nu mai suportam privirile lungi. Nici ea, nici eu. Erau prea multe întrebări în ele, prea multe reproşuri nerostite. Afară ploua, bucătăria era cel mai rece loc de pe pământ. Mâine o să fie bine, îmi ziceam, e doar foarte frig aici şi suntem obosiţi. O să treacă, o să vorbim. Mâncam mai departe, întrebam "ce faci?”, îşi ridica privirea către mine absentă, se uita prin mine. "Mâine, să iei tu cafea. Şi pâine. Şi să plăteşti lumina. Neapărat”. Dădeam din cap că "da”. A doua zi era la fel, luam cafea, luam pâine, plăteam nişte facturi, lucram, fiecare cu treaba lui, ne întâlneam în bucătărie seara. Era frig.
Aşa a fost şi atunci. Exact aşa. Aceeaşi bucătărie, acelaşi frig, aceeaşi seară, aceleaşi tăceri. Doar că atunci am ştiut. Am ştiut că lucrurile astea n-or să mai treacă, am ştiut că mâine nu va fi mai bine, am ştiut că femeia din faţa mea, soţia şi iubita mea de-o viaţă, a devenit o străină, am ştiut că şi eu am devenit un străin pentru ea. M-am simţit bătrân, neputincios şi prost. După multă vreme, am început să vorbim. Ne-am certat, ne-am spus tâmpenii, am ieşit afară, singur, în frig. Venise iarna, era un ger cumplit. Cumva, nu ştiu cum, parcul ăla îngheţat în care am rămas în noaptea aceea era mult, muuuult mai cald, decât bucătăria noastră.
2. Din noaptea aia, am tot vorbit. Am vorbit despre vieţile noastre, despre cine suntem şi cum ne-am schimbat în cei 15 ani cât am stat împreună, despre aşteptările noastre de acum, despre şansele pe care le mai avem împreună. Erau atâtea lucruri nespuse între noi care ieşeau la iveală. Erau prea multe cuvinte dintr-o dată, iar unele dureau îngrozitor de tare. Uneori, nu le făceam faţă şi atunci ne certam din nou. Din noi ieşeau nişte monştri, vorbele erau vii şi muşcau din carne vie. Nu mai simţeam nici măcar că trebuie să ne cerem iertare pentru toate astea. Ne dispreţuiam. Unul pe altul şi pe noi înşine. Dar măcar vorbeam. În fiecare zi câte puţin. Era mai cinstit, mai bine. Şi încet, în timp, iarna s-a făcut primăvară, iar în bucătărie a încetat să mai fie frig. Am început să ne râdem unul altuia, să ne încurajăm, să ne amintim tot ce ne leagă, toate lucrurile care au fost şi vor rămâne între noi şi de acum încolo. Dar căsnicia noastră dispăruse. Încrederea noastră în ea. Dispăruse tandreţea, dispăruse iubirea. Deveniserăm prieteni. Ne puteam despărţi.
3. Pentru că am vorbit atât de mult în lunile în care a fost frig, pentru că am trăit 15 ani împreună în care ne-am iubit, în care ne-am luptat unul pentru altul până la capăt, pentru că am înţeles amândoi că, de la un punct încolo, căsnicia a devenit doar frig şi tăcere, pentru că am ştiut că aşa nu ne vom face decât rău unul altuia, despărţirea a venit firesc, fără chin şi fără suferinţă. De chin şi de suferinţă am tot avut parte în timpul acela în care, de fapt, nu ne mai spuneam nimic. Am înţeles, greu, că unele lucruri nu sunt veşnice, am înţeles că, uneori, după nişte ani şi după nişte lupte, oamenii se schimbă, nu se mai recunosc unul pe altul, au alte aşteptări şi trebuie să meargă mai departe pe alt drum, cât încă nu e prea târziu. Ne-au salvat toate discuţiile istovitoare pe care le-am avut până seara târziu, ne-a salvat faptul că niciodată, nici chiar după cele mai urâte certuri, nu am uitat, de fapt, cine e celălalt. Dar cel mai important e că ne-am despărţit împăcaţi. Că ne-am dat seama că am trăit nişte ani extraordinari împreună şi că trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu pentru asta, chiar dacă povestea noastră s-a sfârşit. Prietenia dintre noi a existat întotdeauna. Am fi fost nebuni să renunţăm la ea.
4. Acum, nu mai cred neapărat în căsnicie. Nu mai cred în drumul ăsta în doi care ar trebui să dureze o veşnicie. L-am străbătut, i-am văzut limitele, i-am gustat suferinţa. Cred însă că o femeie şi un bărbat care se iubesc cu adevărat trebuie să fie liberi, sinceri şi deschişi. Cred că o relaţie trebuie să dureze atât timp cât mai există bucurie şi curăţenie în ea. Iar pentru asta e nevoie de spaţiu. Şi de respect. Am învăţat că tăcerea aduce cu ea frigul. Am învăţat că mulţi oameni căsătoriţi încep să tacă din ce în ce mai tare după un timp. Nu mai vreau asta. Am nevoie să mă simt viu, cald şi iubit. Şi să ştiu că toate astea sunt reciproce. Poate că n-o să dureze pentru o viaţă, dar chiar nu contează. Ştiu doar că într-o bucătărie friguroasă nu mă mai întorc.
5. Singurătatea personală mi se pare mult mai cinstită decât singurătatea în doi. Pentru că ţine doar de tine, de neputinţele sau de tristeţea ta. Pentru că te lasă să visezi mai bine, oricât de obosit şi de sceptic te-ai simţi uneori. Iar eu încă visez. Visez să scriu, să iubesc, să mă bucur şi să împărtăşesc toate astea. Ştiu, nu e uşor deloc. Nici nu-mi imaginez că o să fie. Dar simt cum lucrurile se întorc încet la mine. Încep să mă curăţ. E bine.
scriitor, jurnalist, Bucureşti
Un cadou de ziua mea
1. Sigur că-mi amintesc. Era ziua mea de naştere - o zi mohorâtă şi rece de decembrie, care m-a prins exact în perioada când eram "elev TR” (adică, soldat cu termen redus), la o unitate militară aflată cu totul întâmplător în oraşul în care locuiam. Am ieşit pe poarta unităţii după o inspecţie atentă şi veşnic nemulţumită a "ţinutei vestimentare” şi, traversând linia ferată, m-am grăbit spre domiciliul meu conjugal, jenat cumva de hainele mele soldăţeşti şi bocancii grosolani, îndelung lustruiţi şi daţi cu cremă. Mergeam în pas de voie, cadenţat şi trist, rememorând discuţia penibilă ce o avusesem în biroul comandantului, pentru a obţine o permisie până a doua zi, când îmi serbam aniversarea. Mergeam în dorul lelii, obosit şi cam fără chef, gândind că împlineam frumoasa, minunata şi irepetabila vârstă de 25 de ani şi, totuşi, nu mă simţeam nicicum. Parcă bănuiam ce o să se întâmple.
Primul semn rău a fost senzaţia de lehamite şi înstrăinare care m-a cuprins când am ajuns la blocul în care ne mutasem doar de câteva săptămâni. Al doilea semn a fost aşteptarea prelungă la uşă. Sunam mereu şi insistent, dar nimeni nu se obosea să deschidă, încât o clipă am crezut fie că greşisem adresa, fie că Doina, soţia mea, ieşise cu aia mică (fetiţa noastră, Eleonora) la plimbare.
2-3 Din acea clipă, am ştiut că nu mai e nici o cale de întoarcere, mai ales că nu terminasem încă stagiul militar, când am primit prin furier special înştiinţarea oficială a divorţului. N-am făcut nimic să schimb cursul evenimentelor. Abia aşteptam să scap şi să mă bucur de viaţă, asemenea oricărui soldat care socotea zilnic pe spatele caietului AMR-ul - câte zile mai erau până la liberare. Nu am protestat şi nu mi-am angajat nici un avocat. Am vrut să mă las în voia sorţii, deşi ceva mă deranja cumplit în toată povestea asta. Mă deranja motivul mincinos şi total aiurea al divorţului: "părăsire de domiciliu”. Niciodată nu am aflat motivul real al despărţirii noastre. Când am ieşit din sala de Tribunal pentru ultima oară, cu hotărârea definitivă în buzunar, am apucat să o întreb, totuşi, ce i-a venit să divorţeze şi ea a tresărit uimită, s-a gândit un timp, după care a renunţat, ridicând din umeri ca un copil prost şi fără minte: "Ştiu şi eu... Probabil, am vrut să-ţi dau o lecţie”.
4-5. E o întreagă artă să te desparţi de cineva frumos şi cu eleganţă, lăsând loc de nostalgii şi gânduri duioase. Probabil că eu nu am nici talentul şi nici imaginaţia pentru aşa ceva. Pur şi simplu, nu ştiu cum să părăsesc o femeie - ce să-i spun, cum să procedez. Prefer calea cea mai simplă şi mai laşă. Prefer să plec, să fug, să mă întorc pe călcâie, conştient fiind că, sufleteşte vorbind, orice eşec este în sine o pedeapsă şi o grea povară. Eliberându-te de un sentiment, te încarci cu altul, poate şi mai otrăvit ca primul.
Mulţi cred că o căsătorie nu se destramă peste noapte, că destrămarea ei se petrece în trepte şi etape, în multe aşteptări şi speranţe. E greşit şi chiar ilogic, dacă te gândeşti la modul rapid şi instantaneu în care un om se îndrăgosteşte. De ce despărţirea nu s-ar produce într-un mod asemănător ? În definitiv, orice despărţire care se respectă (cea adevărată şi intensă) ar trebui să fie negativul fotografic al acestui sentiment miraculos, răscolitor şi greu de explicat, care este dragostea.
GRUIA GROSU,
42 de ani, inginer, Carei
Marea ură
1. E vorba, cred, de-o anumită perioadă de după naşterea celui de-al treilea copil al nostru, când şi relaţiile intime dintre noi s-au stricat. Nu-mi pot explica de ce, fiindcă după naşterea primilor doi copii nu s-a întâmplat asta. Atracţia dintre noi s-a stins. Mecanismele acestei "morţi a atracţiei” sunt şi astăzi un mister pentru mine. În cazul meu, se declanşează destul de brusc. De obicei, începe să mă obsedeze cîte un detaliu: o mică degradare a aspectului fizic, un clişeu de vorbire sau gestică, un amănunt din timpul actului sexual, chiar şi un simplu cuvânt rostit aiurea, cum se întâmplă când "vorbeşte gura fără tine” etc. Uneori, căsnicia îţi adoarme agerimea, te lâncezeşte. Convieţuirea asta "la foc mic” te îndeamnă la nişte banalităţi plicticoase, acţiuni mecanice, ticuri insipide ale vieţii de zi cu zi, care n-au nici măcar "farmecul detaliului” sau "bucuria lucrului făcut în comun”, ci e mai degrabă un fel de concurenţă stranie, gen "care dă mai mult cu mopul, cine spală mai multe vase”, urmată de tot mai dure răzbunări pentru nişte fleacuri. La mine aşa s-a întâmplat: muream de viu.
Dacă însă ar fi vorba de un moment hotărâtor, cred că a fost acela în care a început să mă jignească în faţa copiilor mei. În seara aceea, nici n-am mai avut puterea să dau vreo explicaţie pentru răbufnirea ei isterică. Am ieşit pe uşă şi am plecat.
2. Am încercat să fac tot posibilul să rămânem prieteni "de dragul copiilor”. E iarăşi un clişeu, o speranţă absurdă, care acum mi se pare şi cam dăunătoare, aproape o utopie. "Pentru ăia micii”, cum se zice în popor. Căsătoriţi, sub acelaşi acoperiş, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi-am hotărât că, dacă o să fie să trăim cândva o altă mare iubire, oricare dintre noi, abia atunci să ne despărţim. Ca un fel de convenţie, aşa, oferindu-ne unul altuia mai multe libertăţi. Am fost o vreme prieteni. Dar eram încă tineri, plini de porniri nebuneşti, începuserăm să ne sufocăm trăind împreună. Până la urmă, ea nu a mai rezistat. A vrut "totul sau nimic”, chiar dacă ştia că "totul” nu mai este posibil. Teoretic, cred că a avut dreptate. Doar că, din această neputinţă, a urmat o serie de agresivităţi groaznice. Deşi vedea că petrec la fel de mult timp cu copiii, că mă port prietenos cu ea, mereu găsea cite o chichiţă ca să "îmi scoată ochii”. Pare hilar, dar uneori totul pornea de la fapte foarte mărunte, precum: că mi-am lăsat un tricou aruncat pe scaun, că "am făcut pipi pe colac”, c-am stat prea mult la calculator... Asta, în condiţiile în care nici ea nu făcea nimic pentru gospodărirea casei, în replică, drept răzbunare. Asta e. Într-un cuplu, cred, marile conflicte pornesc de la lucruri mici. Salvarea mariajului? Hm. Odată, un prieten mi-a spus că e "ca şi cum ai reîncălzi o ciorbă răcită. Nu mai are acelaşi gust.” În vremea aia ziceam că asta-i o tâmpenie, că oricând amorurile pot reînvia. Acum cred că a avut dreptate.
3. De ce să mint, de fapt, a rămas doar o mare ură. Ură fără limite! Câteodată, mă uit la chipul ei aproape desfigurat, efectiv urâţit de această ură şi mă întreb: cum este posibil? Ea să fie femeia cu care am trăit atâţia ani, peste un sfert de viaţă? Şi eu am greşit, în anii ăştia, recunosc. Dar, nu ştiu cum, parcă nu pot păstra supărarea. Mereu, după o zi-două, îmi vine să-i zic că n-are rost, că hai să fim măcar amici. Ura ei însă e una "cu program”, decisă, calculată pe termen lung. "Te urăsc! Am hotărât să te distrug. O să îmi fac o «strategie» în a te denigra în faţa copiilor, ca să-i fac să nu te mai vadă niciodată...”. Vorbe din astea aud des. Cândva, ne-am iubit. Nu pricep cum anume un om se poate schimba atât de mult. Atât de mult!
4. Trebuie să spun că eu sunt divorţat de foarte puţin timp. Sunt foarte confuz acum. Îmi dau seama că foarte greu îmi pot găsi pe altcineva, în această perioadă, şi nici nu cred că îmi doresc asta.
5. Pentru mine e limpede: doar făcând ceea ce ţi-a plăcut să faci şi până atunci. Să te "cufunzi” în profesia ta, să-ţi ţii mintea şi sufletul mereu ocupate, ca să nu-ţi vină iarăşi gândurile negre. Să faci ceva! Orice, dar să faci. Nu călătorii "în care să te reculegi”, nu lecturi psihologice cu "sfaturi practice despre cum să ne luăm viaţa de la capăt”, nu aventuri haotice sau chefuri fără sfârşit, în căutare de alte femei. Doar că e foarte greu să te concentrezi asupra lucrului tău. Trebuie să fii foarte puternic. Fiindcă adevărata mizerie începe abia după pronunţarea divorţului. Singurătatea din acea perioadă e o altfel de singurătate. O singurătate mâloasă, înspăimântătoare. Teroarea e parcă şi mai mare de la distanţă. Când ştii cât de manipulaţi negativ îţi sunt copiii în cealaltă casă, când eşti mereu ameninţat că nu-i vei mai putea vedea, că vei rămâne pe drumuri, că ţi se va lua totul, măcar câteva ore după aceea, nu eşti bun de nimic. Şi totuşi, am început să învăţ. În primul rând, să fiu calm. Nu de mult, copilul meu cel mai mic şi mai sincer mi-a zis: "Ştii, mama mi-a spus ieri că o să-mi găsească alt tată”. Apoi m-a strâns de mână, cu degeţelele lui mici şi nu mi-a mai dat drumul până la grădiniţă. Nu i-am spus nimic, nu l-am întrebat nimic despre asta. Ne-am uitat la maşini, am vorbit despre soare, feluri de copaci, gândaci, bălţi, tufişuri. Copilul ăsta va creşte. Şi, mai degrabă, asta aş vrea să îşi amintească despre mine: gândaci, bălţi, tufişuri... Deocamdată e astăzi, trăiesc şi mă voi apuca să fac o curăţenie prin casa mea pustie. Apoi îmi voi aşeza în fereastră un ghiveci cu o floare, pe care l-am cumpărat dimineaţă de la o ţigancă de pe drum. Cred că va fi mai frumoasă camera, cu floarea acolo. Voi mânca două ouă cu cartofi prăjiţi, făcute de mine. Apoi mă voi lăsa încet în cada cu apă fierbinte, care acum se umple. Voi închide ochii şi, poate, voi zâmbi.
RADU PETRACHE,
40 de ani, scenograf, Timişoara
La "shopping”
1. Eram căsătoriţi doar de trei ani. Ruptura căsniciei noastre n-a venit într-un moment anume. Au fost nişte deziluzii succesive care au săpat între noi un hău de neînchipuit până atunci. Trebuie să menţionez faptul că ea, soţia mea, se angajase de curând într-o companie multinaţională. Avea un program draconic, venea acasă ruptă de oboseală. Nu părea însă deloc nefericită cu un asemenea job, dimpotrivă, era tot mai în vervă, de parcă viaţa ei abia atunci începea să capete un sens. Îşi lua tot timpul haine noi, elegante, de firmă, a făcut un credit pentru o maşină mai bună, cumpăra numai cosmetice scumpe. Există, totuşi, un moment în care mi s-a aprins un beculeţ, când am zis că ceva nu e în regulă: a ajuns într-o seară mai târziu acasă şi mi-a zis că a fost la shopping. Cuvântul ăsta a picat ca nuca-n perete. Deodată, fandoseala asta a ei a început să mă irite. Şi chiar i-am spus asta, dar a fost ca şi cum nu m-ar fi auzit. De-atunci au apărut problemele. Comunicarea noastră era tot mai găunoasă, subiectele comune erau tot mai puţine, atingerile noastre tot mai rare şi reci. Tot timpul era cu gândul doar la firmă, la munca ei, la hainele ei, la luxul pe care-l visa. Uşor, uşor, descopeream că nu prea ne mai rămâne nimic în comun. Nici plăcerea nebună de până atunci de a ne căţăra pe munte, nici acordurile unice ale muzicii Pink Floyd, nici ieşirile romantice la terasă, nici şoaptele frumoase spuse înainte de-a adormi.
2. A fost pentru mine o mare suferinţă să văd cum toată fiinţa ei, aceea pe care o iubeam, se topeşte uşor şi dispare, să simt zi de zi coşmarul de a descoperi în ea o persoană tot mai străină. Am luptat cu o disperare oarbă să o scutur, să o trezesc la realitate, să o readuc la viaţa noastră de până atunci. Totul era în zadar, părea că nimic n-o mai putea face să tresară vreodată. Vorbeam cu un om autist, total absent. Acasă, dacă nu aţipea pe fotoliu, la televizor, atunci era pe facebook. Chiar şi atunci când mai ieşeam undeva, era mai tot timpul cu ochii pe telefon ori îmi povestea noutăţi de la firmă. Era obsedată de jobul ei, de colegi, de funcţii, voia cu orice preţ să ajungă tot mai sus, să câştige tot mai mult, motivând că asta va aduce fericirea între noi. "Noi?”, o întrebam. "Care noi? Ce fel de fericire aştepţi?” Îmi era tare milă de ea. Degeaba îi aminteam de poezia vieţii, de lucrurile fundamentale, de dragostea noastră, de noi înşine. Orice asemenea tentativă de a mai salva ceva se termina lamentabil, iar eu mă simţeam de fiecare dată ridicol. Şi trist, foarte trist.
3. Nici măcar decizia mea de a divorţa n-a impresionat-o prea tare. A schiţat doar aşa, o mare mirare, ca în faţa unei întâmplări ciudate, care te scoate puţin din rutina zilnică. Am crezut, chiar, că şi ea ar fi vrut asta, că poate, cine ştie, ar avea o relaţie. Nici acum nu ştiu dacă era adevărat, dar ştiu că am făcut pasul ăsta fără nici o ezitare, cu o disperare nebună. Voiam să scap cât mai repede de coşmarul singurătăţii în doi, de mila asta cumplită pe care o aveam pentru ea. Mi-am luat o cameră cu chirie şi în două luni eram divorţaţi. De-atunci, ne-am mai întâlnit de câteva ori. Au fost însă momente penibile, în care nu mai aveam nimic să ne spunem, în care pur şi simplu ne chinuiam să umplem timpul cumva. S-a întâmplat atunci să o privesc de câteva ori pe furiş şi mă tot întrebam cum e posibil oare ca cea mai mare iubire a vieţii mele, femeia aceea de vis, cu care îmi împărţeam fiecare gând, să devină aşa de repede o persoană atât de străină? De-atunci, nu ne-am mai întâlnit niciodată. Ştiu doar că ar avea o relaţie cu un coleg de la firmă. Previzibil, un fel de team building în doi.
4. Acest eşec nu mi-a lăsat nici măcar un fir de ranchiună, resentiment sau prejudecată. Am câştigat însă o oarecare înţelepciune. Am înţeles acum că e cu mult mai sănătos, mai autentic, să suferi numai tu de singurătate, decât să fii singur în doi. Mi-e greu, recunosc, mi-e uneori un dor nebun de ea, de fata aia de demult, de râsul ei de-atunci, de mângâierile ei, de călătoriile noastre la munte, de serile noastre minunate. Dar dorul ăsta de-acum are o anume dulceaţă şi-l simt parcă cu o voluptate aparte. E o suferinţă care mă înalţă, îmi dă parcă putere, îmi vine să mut munţii din loc, să rescriu toate poemele lumii. Şi-mi amintesc cât de mult mă sufoca dorul ăsta atunci când trăiam lângă ea calvarul sfârşitului. Se poate spune că astăzi sunt liber să plâng, să sufăr, să sper, să aştept. Sincer, curat, fără povara unei relaţii chinuite. În fiecare dimineaţă mă trezesc cu aceeaşi emoţie a unei aşteptări continue. Nu ştiu ce anume aştept şi nici nu vreau să ştiu. Poate o nouă iubire, o nouă poveste. Dar deocamdată mi-e mult mai bine aşa.
Anchetă realizată de
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
