- Oamenii de la noi, din zona de munte, își mai păstrează încă rostul cel vechi: credința în Dumnezeu și în dragul de muncă. Nu s-au "poluat” cu alte apucături străine de rostul lor de veacuri. Iar unul din lucrurile acestea rămase neschimbate este că își țin oile și pământul și asta îi ține legați cumva de tradiție. Mai vorbesc, uneori, la sfârșitul zilei, la un pahar de vorbă, despre politică... și nu sunt foarte mulțumiți de cum dreg lucrurile politicienii de la București. Dar nu-i cuprinde deznădejdea pentru asta, ca pe cei de la oraș, pentru că ei cred în politica muncii. Aceea cinstită, a fiecăruia la locul lui, acolo unde-și face datoria. Nu așteaptă ajutoare sociale ori pentru agricultură, nu prea înțeleg ei cum vine asta. Dacă ești bun de muncă și dacă ai bucata ta de pământ, ce ajutor îți mai trebuie? La noi, în munte, n-a fost colectiv nici pe vremea comunismului, deci moneda de schimb a fost întotdeauna munca, hărnicia, fala între gospodari. Iar dacă nu mai ești bun de muncă, te-au ajuns bătrânețile și neputințele, familia, copiii și nepoții îngrijesc de tine, la rândul lor, răsplătindu-ți truda de a-i fi crescut și sfătuit pentru viață. Așa că la noi există încă respectul pentru muncă, pentru părinți, pentru "ăi bătârni”, ca stâlpi ai familiei, ai comunității. Moșu Ionu s-a dus Dincolo, dar cântecele lui nu s-au stins peste sat, mai sunt tineri care le-au preluat și le cântă cu același drag.
- Primăvara asta a fost darnică în ploi. Se anunță o recoltă mănoasă?
- Uitându-mă peste plaiuri, văd că ploile primăverii au făcut bine pământului, natura e darnică, câmpurile-s verzi, grâul dă să coacă, pădurile-s frumoase, dese, cu un aer curat de te îmbată, pomii sunt plini de roadă, cireșele au dat în pârg și așteaptă, printre frunze, chipuri de copii să li se așeze la urechi. Dar, cu tristețe am observat că parcă nu mai sunt așa mulți copii prin sate, cum erau în copilăria mea, să-i vezi pe dealuri cu cârdul, la cules de flori, ori de ciuperci la marginea pădurii, să le auzi chiotele pe ulițe, la joacă. Ademenirile orașului ajung și la sat. Televizorul, internetul... Bune și ele, dar parcă mai bună era copilăria petrecută în libertatea naturii. Te pregătea altfel pentru viață.
- Vorbeați de ciobani. E o bucurie să afli că cea mai veche îndeletnicire a românilor, păstoritul, dăinuiește de mii de ani.
- Într-adevăr, vara, munții noștri sunt plini de stâne, iar acolo lucrurile se petrec de mii de ani la fel. Fratele meu, care a rămas în sat, să îngrijească de gospodăria părinților, urcă muntele în fiecare primăvară cu oile și mereu mă cheamă: "Hai, soru-mea, să tce duc la muntce, la stână!”. Și eu abia aștept, că îmi e drag să urc sus la munte, îmi plac locurile, că le știu din copilărie, cât le-am bătut, de micuță, cu pasul ori călare, trimisă de mama cu de-ale gurii pentru ciobani. Am petrecut multe zile la stână și mă bucur că rânduiala din copilăria mea se păstrează și acum. Ciobanii se trezesc dis-de-dimineața, când se crapă de ziuă, mulg oile și le rânduie, că au multe, ca la 300-400 de oi la o stână. Apoi strecoară laptele și-l pun la închegat, iar baciul ține socoteala cui îi e de rând să-i dea brânza. Tot el ține și loc de gazdă și pune și face o mămăligă mare, pe care o servește ciobanilor cu ouă, brânză și lapte, drept "fruștiuc” (micul dejun, cuvânt preluat din limba germană, că noi am fost sub Imperiul austro-ungar). După fruștiuc, ciobanii iau oile și pleacă pe munte, la pășunat. La prânzul ăl mare, de amiază, le dau la umbră și mănâncă și ei ce le-a făcut baciul: fasole la ceaun ori mâncare de cartofi cu carne afumată, cu ceapă proaspătă, zdrobită cu pumnul și presărată cu sare grunjoasă. Conacele noastre pentru vite sunt la Cotul Șiunghii, acolo le ducem când le coborâm de la munte, acolo-s locurile noastre, de acolo vedem toată Poiana Iliei, Madvedu, Ploștinioarele, toată fața muntelui... Iar în partea dinspre Baia de Aramă, la Rumâni și Rumâniori, mai avem, iarăși, loc de fâneață și postață pentru bucate, grâu, porumb. Frate-meu e acum "baciul ăl mare” și a mers din primăvară, devreme, să vadă pajiștile cum îs și să facă reparații la țarcuri, la strungă, la colibă. Ca atunci când urcă oile, pe la început de mai, toate să fie gata, în bună rânduială, și să țină gospodăria asta până toamna, de Sân' Dumitru, când coboară cu turmele din munți. Mă bucură că mehedințenii mei nu și-au lăsat ciobănia și nu și-au vândut oile. Și mă bucur și mai mult când, mergând la câte-un spectacol prin țară, văd că lumea legată de munte și de păstorit nu ține cont de criză, nu se lasă în deznădejde, ba chiar s-a pus și mai mult pe treabă.
- La câmpie, lumea se desparte mai ușor de îndeletniciri vechi, și odată cu ele, se pierde și tradiția satului românesc.
- Lumea din partea de câmpie e mai dezrădăcinată, renunță parcă prea ușor la bucata de pământ, vânzând-o pe câțiva arginți străinilor. Vin și aci, la noi, ca să cumpere, ba pământ roditor, ba păduri. Nu iau, ce-i drept, cu japca, precum năvălitorii barbari vitele și stupii, dar ne păcălesc și ne iau pământul de sub tălpi, pentru te miri ce. Păcat că unii s-au încrezut în ei, și le-au înstrăinat. Alții, însă, cei mai mulți, dintr-un sentiment al datoriei față de generațiile viitoare, dar și din onoare în fața comunității, l-au ținut, chiar dacă asta a însemnat un sacrificiu pentru întreaga familie. Eu le spun, de fiecare dată când merg cu concertele mele prin sate, să nu mai vândă nici o palmă de pământ străinilor, să-l țină cu orice preț și să nu se dezlege de locurile lor, ca să plece pe aiurea și să rămână pe-acolo. Locul nașterii și biserica unde au fost botezați să le rămână sfinte, pe oriunde i-ar duce viața. Puterea omului vine din pământul pe care s-a născut și din apa pe care a băut-o întâia oară.
- Nici dvs. n-ați rămas prin străinătate, deși ocaziile nu v-au lipsit.
- Aș fi rămas și eu în lumea largă, dar n-am putut, că sunt legată de-aci. Sunt foarte interesată de ceea ce se întâmplă în lume, am fost cu cântecul peste tot, am văzut, mi-a plăcut, dar m-am întors, pentru că n-am putut trăi fără să văd cum răsare soarele la mine, acolo, în vârful muntelui, la Crucea Albă. Și-mi place să trăiesc între oamenii mei, mehedințenii mei aspri la fire și moi la vorbă, să merg la "nedgeile”, la horele ori la hramurile lor prin sate, să le când doinele noastre și să-i văd că le stâmpăr inima și-ncep a lăcrima. Mai stau de vorbă cu ei, și văd că bătrânii sunt supărați pe televiziunile acestea comerciale, care au întrecut cu mult limita dintre divertisment și dezmățare și smintesc tineretul. Ies și vorbesc la televiziune oameni de care și ograda lor s-ar rușina de ceea ce spun, darmite o țară întreagă.
- Știu că aveți pe masa de lucru volumul doi al cărții dvs., "Rădăcini și ravenic”. De ce ați găsit necesar să continuați acest demers?
- După o viață închinată folclorului mehedințean, la vârsta de 60 de ani pe care am împlinit-o cu voia lui Dumnezeu, mă gândesc că timpul nu mă așteaptă și că trebuie să se cunoască ceva în urma mea. Ceva mai mult decât am făcut deja, slujind scenei, sau crescând ucenici într-ale cântecului (grupul "Izverna”, de care mă ocup de ani buni). Am convingerea că rezultatele trudei mele scrise vor conta pentru cei ce vor urma după noi - specialiști în folclor sau simpli curioși să înțeleagă care le sunt rădăcinile. Iar la îndemnul unor specialiști (reputatul etnomuzicolog Emilia Comișel, Dumnezeu s-o odihnească, cea care mi-a inspirat acest demers și mi-a supervizat până a murit primul volum), am găsit de cuviință să traduc primul volum al cărții "Rădăcini și ravenic” în limbile franceză și engleză. Și să le adaug un CD cu melodii demonstrative ale teoriilor susținute în volum, și un DVD cu filmări de-ale mele, cu rapsozi bătrâni din Mehedinți și locuri minunate de la noi, vetre vechi de tradiție. În paralel, lucrez la volumul doi al culegerii, pe care o voi completa cu un capitol special, privind cântecele și datinile culese din Timocul sârbesc. De ce am găsit necesar acest capitol? Pentru a arăta unitatea noastră ca neam, reieșită din similitudinea între cântecele și obiceiurile noastre de dincolo și de dincoace de Dunăre. Balade, legende, obiceiuri, care au circulat neîngrădit, în gura tuturor vorbitorilor de limbă română. Și dacă Dumnezeu mi-a pus un pic de lumină în minte și în inimă, ca să înțeleg și să prind drag de lucrurile acestea, de aceea am crezut că ar fi fost păcat să nu le culeg și să nu le las într-o carte. Timocenii, de care mă leagă o dragoste veche, din anii '70, sunt și ei bucuroși de demersul meu, și mă susțin din răsputeri, ca pe un prieten drag. Drept mulțumire față de îngăduința lor și a lui Dumnezeu, am pus în gând să merg cu daruri speciale și la biserica de la Malainița, din Serbia, unica unde se slujește în limba română, prin strădania și neînfricarea în fața autorităților a preotului care a construit-o, Alexandru Boian. Am să duc acolo și un costum din cele mai frumoase existente în colecția mea, o scoarță veche și cărți în limba română. Merg des în Timocul sârbesc, din dragoste curată, de frate, ca să-i încurajez prin cântec și prin vorbe pornite din inimă să-și păstreze cu orice preț identitatea lor de români ("vlasci rumâni”, cum zic ei). Un alt proiect drag, pe care vreau să-l materializez cât mai curând, este legat de înregistrarea, într-o formulă de taraf tradițional, a unui fond de 50-60 de melodii vechi, culese de mine de la ultimii rapsozi mehedințeni ai anilor '70. Și care așteaptă de mult să ajungă la urechile ascultătorilor. Dar dorința mea, ca orice lucru legat de artă în țara noastră, depinde, pentru a se împlini, de fondurile doritorilor să susțină folclorul autentic.