Sfantul de piatra de pe muntele Ragamenti

Credinta in miracole depaseste cu mult granitele Romaniei. In sudul extrem al Frantei, la poalele Muntilor Pirinei, bascii venereaza un sfant de piatra, ale carui vindecari atrag, anual, mii de pelerini

Undeva, in adancurile muntilor Pirinei, pe o vale ingusta si pietroasa deasupra careia se rotesc vulturii, la capatul unui urcus se afla o mica grota. In dreapta ei, de pe peretele vertical al muntelui Ragamenti, se imprastie in vazduh un fir de apa. Un curcubeu in miniatura pare ca se naste din stanca. Aici este casa lui Harpeko Saindua, "sfantul pesterii" sau "sfantul fara nume", un fel de spirit al pamantului, al pietrei si al apelor, care tamaduieste si acum pe aceia care vin si i se roaga.
"Eu va spun ca acolo, in munte, e Ceva...", spune batrana Maria Angel, aratand cu mana catre varful din spatele casei sale. "Si stiu ce spun, pentru ca eu m-am nascut in casa aceasta, si nimeni nu poate ajunge la grota Sfantului fara sa treaca pe-aici. Parintii mei si bunicii mei si strabunicii mei au locuit tot aici, pe apa paraului Bastan. Harpeko Saindua este, intr-un fel, vecinul nostru! Stiu ce vorbesc. Este ceva acolo, in grota, piatra aceea lucioasa are puteri vindecatoare! Multi au fost acolo si multi s-au vindecat. Am vazut cu ochii mei".
In Tara Bascilor din Pirineii francezi, casele sunt botezate cu nume. Batrana Maria Angel, din familia Echverse, este stapana casei Arrusia, o femeie ce imprumuta ceva din asprimea peisajului, a bolovanisurilor de pe muntele acesta, numit Ragamenti. Sta asezata pe un scaun, in soare, cu ochii mijiti, cu o palarie albastra pe cap, vorbind cu ton rastit, nu pentru ca ar fi suparata, ci pentru ca asa este vorbirea acestor munteni, a acestor ciobani care-si pasc de generatii intregi turmele de oi si de capre pe povarnisurile piezise din Pirinei. "Arrusia" inseamna "piatra" in limba basca si, intr-adevar, casa aceasta din spatele batranei pare, pur si simplu, o prelungire a muntelui. Este ultima casa inainte de urcusul final catre pestera acestui sfant straniu, despre care se spune ca a facut vindecari miraculoase si despre care se vorbeste in intreaga Tara a Bascilor. "Harpeko Saindua, adica sfantul din grota, este un sfant puternic", spune Maria Angel. "Daca nu credeti in el, ar fi mai bine nici sa nu mai vorbim, pentru ca cine stie ce se poate intampla", apoi isi mijeste ochii, ca si cum s-ar gandi la ceva, in soare.
Urcasem si eu la pestera sapata in munte, pe cararea serpuitoare, printre ferigi. Sus, la grota, am vazut curcubeul care iese din stanca, am vazut vulturii care se roteau sus, in cer, si urmele pelerinilor, sapate in piatra muntelui Ragamenti...
Batrana Maria se uita la mine mai ingaduitor acum, ca si cum as fi capatat mai mult credit in fata ei. Dar mai vreau amanunte. "Ai intrat?", ma intreaba. "Am intrat". "Si?".
Am vazut crucifixul de la intrare si sutele de lucrusoare lasate acolo, in ascunzisurile de stanca, ca niste ofrande depuse in buzunarele de piatra ale muntelui. Apoi am intrat, bajbaind in intunericul grotei. Batrana asteapta cu ochii mijiti urmarea. Ma verifica. "Si?". Sfantul de piatra era acolo, inalt cam de o jumatate de metru, lucios, o stalagmita umeda si fina la pipait, crescuta din pamant, ca si cum peretii de stanca ar fi inmugurit.
Batrana ma priveste si tace. "De jur imprejur erau mii de lucruri", zic, "jucarii din plus ale unor copii, batiste, tot felul de obiecte de imbracaminte si, mai ales, lumanari stinse, foarte multe lumanari, ale celor care trecusera pe-acolo...".
Maria Angel cade pe ganduri. "Da", zice aproape soptit, "asa e, Harpeko Saindua, sfantul din pestera, iubeste copiii, multi copii s-au facut bine cu ajutorul sau. Cu cat piatra cea lucioasa e mai umeda, cu atat vindecarea vine mai repede. Trebuie sa umezesti un ciorapel al copilului care este bolnav, sau o batista sau ceva, si apoi sa-l stergi cu grija pe trup, acolo unde este bolnav. Odata, cand eu eram tanara si nemaritata, au venit aici niste oameni de foarte departe, din Spania, pentru ca auzisera ca sfantul nostru vindeca. Aveau un copil foarte mic, avea vreo 7-8 luni, dar parea abia nascut. Mama mea i-a vazut pe cararea ce cobora de la grota sfantului. Desfasasera copilul ca sa-l schimbe si copilul era acoperit, bietul de el, cu cruste si cu coji care sangerau, pe tot trupsorul lui. Coborau de la grota si tatal luase de-acolo un bidonas cu apa tamaduitoare. Au intrat la noi in casa. Au plecat in cele din urma, numai ca tatal s-a intors peste vreo luna, sa mai ia apa. Copilul aproape se vindecase. In vara urmatoare tocmai se terminase razboiul apare aici, cu copilul vindecat complet. Era o fetita si nu mai avea decat urme rozalii pe piele. Venisera sa multumeasca sfantului si sapasera pe o placa de piatra povestea si multumirile lor. Copila mai traieste si acum, in Andaluzia. Mai vine uneori sa se roage".
Atunci cand vorbeste despre sfantul "lor", Maria Angel isi mai pierde din asprime si din felul agresiv in care rosteste cuvintele. In spatele ei este marea casa de piatra Arrusia, cu ferestrele deschise, cu obloanele ca niste pleoape, lasand sa intre lumina. Dar Maria Angel nu este atenta la toate acestea, nici macar la cainele Angor, care se gudura pe la picioarele sale. E absorbita. Spune ca sfantul acesta fara nici un nume are o legatura anume cu apele, cu ploile, cu izvoarele care ies din munte si cu roua diminetii. Uneori, atunci cand e seceta undeva, vin oamenii aici sa se roage pentru ploaie, alteori vin sa se roage ca bruma sa nu le strice viile neculese. Mai de mult, veneau sa se roage la sfantul din grota pentru protectie impotriva tunetelor si a furtunii. "Asa s-a pomenit dintotdeauna. Bunica mea spunea ca odata, demult de tot, a fost o copilita care s-a dus cu oile si nu s-a mai intors. Atunci, flacaii cei mai puternici si cei mai viteji dintre ciobani s-au dus s-o caute si au batut muntii in sus si-n jos. Au mers zile si nopti. Auzeau vocea copilei, "sunt aici, sunt aici", din vazduh, si niste lumini coborasera din cer, mergand mereu inaintea lor. Douasprezece lumini erau, ca niste stele, inchipuind un trup de fecioara. Erau atat de luminoase, ca se vedeau si ziua, in lumina soarelui, si aceste lumini i-au calauzit pana aici, la grota. Era spre dimineata, cand au ajuns.Mai intai au auzit un susur de apa, ca un planset. Stelutele disparusera in ceata diminetii. Cand s-au apropiat, au vazut ca nu erau lacrimi, ci un paraias care iesea din grota, iar inauntru era fecioara pe care o cautau, transformata in stana de piatra, asa cum e si-acum si cum ai vazut-o... Mari, asa o chema pe fecioara".
"Si Harpeko Saindua, sfantul pesterii?", intreb.
"Poate ca Mari a devenit o sfanta mai mare, dupa ce Dumnezeu a luat-o si a pus-o in cer, printre stele, si poate ca l-a lasat pe sfantul nostru sa-i tina locul, pentru ca grota sa nu ramana fara puteri. Ce stiu eu? Dar inainte, cand eu eram copila, va spun, de ziua Sfintei Treimi, se facea pelerinaj si urcau pana aici oamenii din Bidarray, tot satul, cu preotul in frunte, ca sa faca slujba si sa binecuvanteze locul. Daca erai bolnav, veneai, aprindeai o lumanare mare, lasai acolo un lucrusor, si inainte ca lumanarea sa se fi stins, gata, erai vindecat. Pai vin oameni de peste tot, in grota poti sa gasesti mii si mii de lucruri ale celor care vin aici sa se roage. Dar si ale celor care vin sa multumeasca pentru ca s-au vindecat. Am vazut eu multe...".
Arrusia, casa de piatra a Mariei, se afla la capatul unei vai inguste si pietroase, cu vegetatie marunta si zgarcita. Cerul pare prafos si uscat. Nici o pala de vant. Una dintre vacile batranei rupe iarba uscata cu dintii si acesta e singurul zgomot care se aude atunci cand noi tacem. Un firisor de apa, tras prin jgheaburi de piatra din paraul Bastan, susura undeva, departe. "Trebuie sa ai credinta, in primul rand, ca sa te vindeci", zice Maria Angel, "altfel degeaba ai venit". Face o pauza. Isi tine mainile impreunate, stranse una in alta, ca niste mici animale furioase. "Odata", zice ea, "au venit de la Protopopiat tot doi popi, si au luat de la grota daca va vine sa credeti asa ceva o placa de marmura, cu multumiri pe ea, pentru sfantul nostru. O lasasera unii dintre cei care se vindecasera. Noi le-am spus sa nu o ia, ca e pacat, dar ei o voiau la ei, acolo, ca dovada ca se petrec minuni aici. Si crezi sau nu... n-au apucat sa mai ajunga la protopopiat, pentru ca pe sosea au facut un accident de masina. Am auzit ca unul din ei a ramas cu un picior mai scurt si unul a fost lovit grav la o mana. Dar asta nu-i nimic...". Batrana Maria Angel ma priveste fix in ochi, cu degetul ridicat, apoi adauga aproape in soapta: "Dupa un timp, a aparut o bucata din placa de marmura, sus, langa pestera. A vazut-o mai intai unul dintre baietii mei si m-am dus si eu s-o vad. Apoi a mai aparut o bucata din ea si, in cele din urma, inca una. Doamne-Doamne, nu trecusera 7 luni de la accident, si placa de marmura, bucata cu bucata, s-a intors singura acasa. Nimeni nu stie cum a venit, cine a adus-o sau cand. Pur si simplu s-a intors unde ii era locul. Toti am vazut-o cand a plecat, dar nimeni si cand s-a intors".
Intre timp a aparut langa noi Robert, unul dintre cei cinci fii ai Mariei Angel, care asculta si da din cap aprobator. Da, a fost si el de fata la multe vindecari, a vazut si cand au plecat cu placa de marmura spre St. Palais. "Are locul acesta ceva special?", intreb. Simt ei ca Cineva sau Ceva protejeaza locurile acestea? Cum e sa ai casa langa un loc sfant? Ei se privesc unul pe altul. "Trebuie sa ai respect", zice Robert, care are vreo 35 de ani. "Chiar daca nu intelegi unele lucruri, trebuie sa ai respect. Inainte, oamenii multumeau lui Dumnezeu pentru ploaie si pentru recolta, oilor le multumeau pentru laptele lor si copacilor pentru fructele lor, inainte de a le manca. Astazi, oamenii rad de astea, dar noi locuim aici si nu radem deloc, pentru ca stim ca e Ceva acolo, cu siguranta. E ceva bun, pentru ca vindeca oamenii de boli. Eu nu stiu daca e vreun sfant cu adevarat, pentru ca piatra din pestera exista si inainte de Cristos, dar sunt sigur ca daca piatra aceea vindeca iar apa aceea face bine, asta nu se petrece decat din voia lui Dumnezeu. Si noi ii multumim, pur si simplu, lui Dumnezeu". "Si Biserica?", intreb. "Catolicismul ingaduie aceste miracole?"
Ei nu prea merg la biserica, n-au mai fost demult, biserica este departe, dar se roaga lui Dumnezeu si Dumnezeu ii aude. "Nu-i asa mama?", intreaba Robert, si batrana Maria Angel da din cap, cu privirea pierduta catre varful muntelui, ca si cum s-ar gandi adanc la ceva. "Si-apoi uite, suntem sanatosi cu totii, eu, fratii mei si nevestele noastre si copiii nostri. Dumnezeu ne-a ferit de rele, dar poate ca a ajutat si sfantul nostru la ceva. Cand e cineva bolnav, mai mergem acolo, la grota, aprindem o lumanare si ne rugam de sfantul nostru sa ne apere. Cum da sanatate la atatia, sa ne apere si pe noi, vecinii lui din vale, de la casa Arrusia. Au fost ani cand nu ni s-a imbolnavit nici macar o oaie".
Batrana Maria se intoarce brusc spre mine. "Zici ca ai urcat pana la grota?". Dau din cap. "Ai lasat ceva acolo?", intreaba, si eu stiu ca se refera la vreun obiect de imbracaminte, ceva. "Am lasat". Da din cap multumita. Inseamna ca am cerut ceva sfantului lor, inseamna ca si eu cred. "N-ai vorbit la coborare?". N-am vorbit. "Ce culoare avea sfantul?".
Nu vazusem stalagmita decat o clipa, o fractiune de secunda, in fulgerarea blitului... "Era umed", zic, "si parca... roz". Batrana se intoarce catre fiul sau, Robert, si zambesc amandoi, intr-un schimb de priviri, ca si cum ar sti ceva numai ei doi.

Fotografiile autorului