Elena Preda, sotia scriitorului - "Cred ca Marin Preda a avut presentimentul ca va muri"

Marin Preda a murit intr-o zi ploioasa de mai. Abia terminase de scris "Cel mai iubit dintre pamanteni" si cartea asta parca il devorase, transformandu-l intr-o umbra de om, slabit si bantuit de mari nelinisti. Avea 57 de ani si, in plina forta creatoare, planuia sa-si implineasca opera cu o carte despre tragismul colectivizarii si al pervertirii sufletului taranesc. Nu a mai apucat sa scrie nici un rand. A murit in camera lui de la Mogosoaia, singur si in conditii suspecte, nelamurite pana astazi. Despre ultimele zile din viata lui Marin Preda, despre nelinistile si premonitiile lui, ne vorbeste sotia scriitorului, Elena Preda

"Nu stiu daca Marin a avut cu adevarat presentimentul mortii. Spaime insa, mai mari sau mai mici, l-au bantuit mereu. Imi amintesc ca odata i-a amortit cateva minute mana dreapta si el s-a speriat cumplit, ca nu o sa mai poata scrie, ca nu o sa mai fie in stare sa tina stiloul intre degete. Dupa ce mana a revenit la normal si el s-a linistit, a avut grija, totusi, sa-si cumpere un reportofon din Franta (obiect rar si scump in acea vreme), gandindu-se la accidentul prin care trecuse, dar si la interviurile pe care trebuia sa le faca despre perioada antonesciana - subiectul viitorului sau roman, "Delirul" Marin, care se documenta foarte serios pentru cartile sale, avea nevoie de acest reportofon pentru interviuri si diferite alte situatii neprevazute. De pilda, in Silistea, Marin nu putea sa puna prea multe intrebari, pentru ca toti vecinii lui erau "mari" si cu nasul pe sus. Asa sunt taranii din Silistea - se cred cu totii persoane importante. Accepta sa vorbeasca doar intr-o situatie - atunci cand ii faci sa se simta ei cei mai importanti, nu tu. In aceste conditii, am fost nevoiti sa folosim urmatorul siretlic: mergeam eu inainte cu reportofonul pornit (de fapt, era un casetofon simplu, cumparat de la Lucian Pintilie) si puneam eu intrebarile: "Ce-ti mai fac copiii?...Cum o mai duci cu sanatatea?". Deci, incepeam eu preludiul la ceea ce trebuia sa urmeze. Marin statea in spate si asculta. Stia ca-mi place sa stau de vorba cu oamenii si se amuza in felul lui. Incepeam cu o intrebare capcana ("Am auzit ca a murit nu stiu cine din sat"), intrebare ce avea menirea de a-i dezlega omului limba. Ceva mai tarziu, puteam sa pun si intrebarea care il interesa pe Marin.
*
"Da, Marin avea o multime de spaime. Una din ele era legata de friguri, de boala lui din copilarie. De pilda, ii era frica sa mai mearga la mare, pentru ca acolo avusese ultima criza Foarte rar, boala asta perfida reaparea neasteptat. Se intampla uneori sa se opreasca din drum si sa-mi spuna: "Tine-ma de mana. Mi-e frig!". Trebuia sa fie cineva langa el, ca sa-i spuna: "Stai linistit. O sa treaca" si apoi sa faca o conversatie care sa-l distraga de la starea lui de neliniste Marin avea atacuri de panica la aproape orice semn de boala. In aceste momente, simtea cu disperare nevoia de a avea pe cineva langa el. Din pricina asta, cred, si l-a apropiat pe Mircea Dinescu. Tinea la tanarul poet. Ii placea de el. In plus, ii intrase in cap ca Nicolae, primul nostru baiat, o sa semene cu Dinescu, atunci cand va fi mare. Cam asa il vedea el pe Nicolae: blond, frumusel, inteligent, rebel, usor teatral si cu succes la fete.
Da, frica de moarte a avut-o tot timpul. Chiar si in ziua aceea, ziua fatidica, am primit un telefon disperat de la el, sa merg la Mogosoaia. Era la Cartea Romaneasca, cand m-a sunat: "Imbraca-te! Trebuie sa mergem la Mogosoaia". Degeaba i-am spus: "Marine, nu pot sa-i las pe copii singuri, acasa. Daca vin, ii iau si pe ei". Nu a fost de acord. Atunci, am inceput sa o caut pe bona copiilor, doamna Alice (era ziua ei libera), dar, ca un facut, nu o gaseam niciunde. In tot acest timp, telefonul suna non-stop. Era Marin, din ce in ce mai impacientat: "Tot n-ai gasit-o? Hai, grabeste-te". Ce se intampla nu stiu - ceva rau in orice caz, de vreme ce repeta obsesiv: "Trebuie sa vii si sa stai cu mine!".
Banuiesc ca panica lui era legata de primirea unui telefon anume. Nu era prima oara cand primea telefoane ciudate, unele de amenintare.E greu de spus cine anume il ameninta. Dupa aparitia Delirului, pentru noi a urmat o perioada cumplita, de haituire. Cineva cauta ca Marin sa nu se mai simta in siguranta. Chiar si eu am primit cateva scrisori si biletele, pline de cuvinte obscene si amenintari, semnate "Un grup de legionari", desi putea fi oricine - un nebun, un om al Securitatii, un agent sovietic. Banuiesc ca miza acestor presiuni era volumul al II-lea de la Delirul Eram la mare, la Neptun, cand Mircea Santimbreanu m-a luat deoparte si mi-a spus: "Stiti, a venit ambasadorul rus, Drozdenko, si m-a intrebat ce are de gand sa scrie Marin Preda in volumul al II-lea din Delirul Spuneti-i domnului Preda sa fie atent!". Eu am intrat, la randul meu, in panica, dar nu i-am spus lui Marin, ca sa-l menajez, sa nu-l alertez inutil si pe el. Nu a trecut mult timp si, intr-o zi, Marin s-a intors acasa, razand: "Ha-ha-ha, sa vezi ce am facut astazi!... Stii cine a venit la mine, la birou?""Daca nu spui, nu stiu." Zice: "Ambasadorul sovietic". Eu am incremenit, stiind deja ce mi se spusese la mare, dar el a continuat imperturbabil: "Cum sa vina el sa ma intrebe ce am de gand sa scriu mai departe in Delirul?". Usor neincrezatoare, ma uit la el si zic: "Ti-a pus chiar intrebarea asta?" "Da, m-a intrebat direct: Ce aveti dumneavoastra de gand sa scrieti in volumul II din Delirul?".Ambasadorul se gandea probabil la cedarea Basarabiei si ultimatumul dat Romaniei de Stalin. Asta il rodea pe el. Chiar daca ambasadorul voia sa para amabil si chiar a incercat sa-l ia pe dupa umar, ca si cum venise la un bun prieten, Marin l-a respins, s-a dat la o parte si l-a repezit pe Drozdenko, cat era el de Drozdenko: "Ia asculta, de cand veniti voi sa ne intrebati pe noi ce scriem in tara asta? Noi venim sa va intrebam pe voi ce faceti?... Cum iti permiti dumneata sa vii in biroul meu, la mine acasa, si sa ma intrebi asa ceva?".
Marin povestea cu mandrie scena, dar, in sufletul lui, se cuibarise nelinistea. Banuia ca ambasadorul nu va uita niciodata cum l-a tratat in biroul lui de la Editura, desi, judecand dupa invitatia ulterioara de a vizita Uniunea Sovietica, incidentul parea dat uitarii. Vazand invitatia cu antetul Guvernului URSS, Marin a refuzat categoric. La Moscova ni se putea intampla orice - de la iradiere, la un banal accident rutier.
Deci, amenintarile nu conteneau. Telefoanele nu aveau prea multa inventivitate, cel putin cele primite de mine. Ori ma injurau trivial, ori spuneau, nestiind cu cine vorbesc: "Te-ai trezit si tu sa scrii carti curajoase. Ai grija ca te vom omori pe tine si pe copiii tai". Era opera unui paranoic schizoid sau era doar inscenarea Securitatii? - asta nu voi afla niciodata. Cert este ca, si dupa moartea lui Marin, ma tot suna cineva, care pretindea ca e Toma Caragiu, desi sarmanul murise demult, la cutremur. M-a sunat cateva luni bune, ii imita perfect vocea, pana nu am mai suportat Voia probabil sa ma scoata din minti, dar i-am venit de hac in cel mai simplu mod - am intrat in jocul lui. Asta a fost marea scapare. Il tratam pe om de parca ar fi fost chiar Caragiu: "Bine, Toma, dar de ce nu vii in Bucuresti?", si acela imi raspundea: "Da ce, vrei sa moara jumatate de Bucuresti?" "Bine, zic, dar acum unde esti acum?" "Sunt in Delta", zicea el si dialogul continua asa, ore in sir."
*
"Sa fi avut Marin presimtirea mortii? Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat imi vin in minte scene si mici intamplari, altcumva greu de explicat. De pilda, in anul mortii lui, in martie, am mers impreuna cu el la Casa Modei si a insistat sa-mi aleaga el hainele. Ei bine, ca niciodata, mi-a ales numai imbracaminte de culoarea neagra - taior negru, palarie neagra, pantofi negri! Tot ce am purtat la inmormantare erau chiar hainele cumparate de Marin la Casa ModeiCiudat lucru - lui, care nu-i placeau culorile inchise, acum i se deschisese brusc gustul pentru negru.
Apoi, prin 1978, cineva (o doamna Marinescu, prezentata de sotia lui Mihai Ungheanu) i-a facut lui Marin horoscopul si i-a prezis ca in 1980 o sa aiba o foarte mare cumpana. Aparent, a trecut usor peste previziunea facuta, dar eu stiam prea bine cat de mult il influentau cartile si teoriile ocultiste. Il simteam nelinistit si tensionat si, in 1979, cand a avut un accident foarte urat de masina, Marin s-a linistit instantaneu, spunand: "Gata, am scapat!". Credea ca horoscopul lui se implinise si ca trecuse deja peste acea cumpana prezisa. Oricum, in 1979 a fost la un pas de moarte, si ma gandesc tot mai serios daca nu cumva accidentul a fost pus la cale de cineva. Altfel nu se explica de ce acel TIR care l-a accidentat si-a schimbat brusc sensul de mers, de parca ar fi cautat sa loveasca intentionat masina lui Marin, retrasa cuminte pe marginea santului. Cand l-am intrebat cum s-a petrecut accidentul si ce anume a facut in acea clipa, el mi-a spus ca nu mai stie nimic, decat ca, neavand centura de siguranta, a pus mainile pe volan si s-a opintit in el A doua zi, m-am dus sa vad epava masinii si m-am ingrozit. Volanul era indoit, contorsionat. Nici acum nu inteleg cum a putut scapa neatins, fara nici o fractura, dintr-un asemenea accident."
*
"Aparent, era un om dificil in relatiile cu ceilalti. Pentru el, nu exista decat familia lui, copiii si scrisul In primul rand, scrisul. Chiar fiind sotia lui, imi venea cateodata destul de greu sa creez momente de intimitate, sa-l scot din preocuparile lui obsesive. In lumea lui, era foarte greu de patruns. Uneori, lucra o noapte intreaga si scria doar 7-8 randuri si acelea chinuite. Erau nopti in care scria numai trei randuri. Deci, trebuia sa stii sa te porti cu el. Unii prieteni de-ai lui i-au invatat slabiciunile si au stiut sa profiteNu a avut noroc cu prietenii. Era ciufut cu cine nu trebuia si confesiv, la fel. Oricum, era imprevizibil. Avea momente de tandrete si afectiune, cand te asteptai mai putin. Imi amintesc, de pilda, ceva care m-a impresionat teribil Cand s-a nascut Nicolae, baiatul nostru cel mare, am venit acasa, unde totul era pregatit - si camera, si patutul. In timp ce copilul dormea, am iesit sa fac niste mici cumparaturi si, cand am revenit, am ramas cutremurata - l-am gasit pe Marin in fata patutului lui Nicolae, in genunchi. Statea si privea nemiscat, de parca s-ar fi rugat. L-am lasat in pace, nevrand sa tulbur aceasta scena, si, dupa vreo ora, cand am reintrat in camera, Marin se suise pur si simplu in patutul lui Alexandru! Se facuse atat de mic, incat sa incapa acolo si sa-si tina copilul in brate. In veci, nu o sa pot uita aceasta imagine: o efigie perfecta a iubirii parintesti, a imenselor lui resurse de ocrotire si tandrete.
Il iubea mult pe Nicolae, dar nici al doilea nostru baiat, Alexandru, nu era mai prejos. Intr-o zi, Alexandru a trebuit sa ramana cu el, la Mogosoaia, eu fiind in spital cu Nicolae. Deci, Marin scria la birou, iar Alexandru, care avea doar 4 ani, mazgalea o bucata de hartie in patutul lui. Cand Marin s-a apropiat sa vada ce face copilul, a ramas uimit. Alexandru facuse un desen, dupa mintea lui de atunci - desenul unui cap de om, cu o mana si un stilou. Atat de mandru a fost de Alexandru, incat Marin purta desenul tot timpul cu el, in buzunarul de la piept, si, uneori, il arata cu mandrie la prieteni.
Ai sa ma intrebi cum se impaca iubirea lui pentru copii si rigorile scrisului, iar eu am sa raspund: foarte simplu. Marin stia ca poate avea incredere totala in mine, in ceea ce priveste copiii. Eram leoaica, cand era vorba de copii. Deci, pe partea asta, era liniste pentru el. I-am dat voie sa lucreze, sa se dedice scrisului Mi-ar fi convenit sa merg si eu la Mogosoaia, sa stau ore in sir in poienita aceea superba si mereu inflorita. Dar nu, nu am facut lucrul acesta, pentru ca stiam ca il pot deturnaIar el trebuia sa lucreze. Asta era visul lui. Pentru asta se nascuse. Voia sa devina cel mai mare scriitor."
*
"Si-a dorit foarte mult sa aiba copii. Nu stia tot timpul cum sa procedeze si ce sa faca in calitate de parinte. Pentru el, baietii lui erau niste adulti ceva mai mici. De multe ori l-am surprins cum se gandea ce ar fi putut ajunge copiii peste 20 de ani. De pilda, in viziunea lui, Alexandru trebuia sa fie inginer mecanic auto, un mic capitalist (sau cel putin cu ideea asta ramasese el, dupa ce vizitasem Uzinele "Dacia" de la Pitesti). In Nicolae, nu stiu de ce, vedea un viitor actor, lucru pe care Nicolae a si vrut sa-l faca, sa dea examen la IATC, dar a pierdut pe mana lui. Desi se pregatise foarte bine si avea destule sanse sa reuseasca, in ziua examenului a avut neagra inspiratie sa se imbrace ca un zanatic - cu pantaloni visinii, smoking si papion la gat. Dandu-si seama ca baiatul a avut doar un acces de teribilism, Dem Radulescu l-a luat deoparte si l-a trimis acasa, spunandu-i: "Du-te si te schimba! Apoi, vino urgent la examen". Nu stiu nici astazi de ce, dar Nicolae a disparut, nu s-a mai prezentat la examen. A dat cu piciorul unei cariere pe care si-o dorea, pentru care se pregatise Eu, la randul meu, as fi vrut sa faca arte plastice la "Tonitza", impreuna cu Alexandru (foarte talentat la desen, de altfel), dar copiii m-au potolit si mi-au spus sa-i las in pace. "Mama, noi niciodata nu o sa scriem si nici nu o sa facem o cariera artistica, pentru ca, in tot ce vom face, vom fi considerati fiii lui tata, si stradania noastra va trece mereu pe locul doi"."
*
"Pentru Marin, copilaria era ceva aparte si sfant. Multe lucruri din copilaria lui mi-a povestit. Tin minte ca, la un moment dat, m-a intrebat: "Stii ce-am facut cand eram de varsta lui Nicolae?... Desi aveam 2-3 ani, am iesit pe ulita, de-a busilea, pe sub poarta din curte. Tocmai atunci treceau niste cai. O herghelie intreaga Ar fi putut sa ma calce". Deci tinea minte si ce facuse la trei ani. Tot asa isi amintea cum s-a dus cu caii intr-o padure, Cotigioaia parca. S-a dus, dar fara sa se afunde prea mult (pentru un om de campie, padurea e un loc plin de spaime, de inchipuiri) si s-a asezat pe iarba. Stand asa, a uitat de cai, a uitat de tot, pana a vazut o soparla. Fara sa se teama, a intins mana pe iarba si si-a spus in mintea lui de copil de zece ani: "Daca soparla asta trece de trei ori peste mana mea, o sa devin scriitor" Iti dai seama? La zece ani, Marin voia sa fie scriitor. A stat aproape o zi intreaga cu mana intinsa, asteptand sa treaca mica reptila de trei ori. Povestea Marin cum soparla nu se departa de el, doar il privea in ochi. Privea si astepta. Pana la urma, soparla a trecut si a treia oara. Se inserase deja. Caii intrasera in porumb si acasa il astepta o portie zdravana de scandal, dar pentru Marin, asa copil cum era, nu mai conta nimic. La zece ani stia ca o sa fie scriitor Si acum, cand imi amintesc cuvintele lui, ma cutremur si ma intreb cum e posibil ca un copil de taran sa-si doreasca atat de mult un lucru despre care habar nu avea. Un lucru atat de inalt, de neimaginat, chiar si pentru niste oameni in toata firea."
*
"Apropo de scris - Marin nu putea sa scrie decat noaptea. Adeseori ma lasa sa-i citesc dimineata manuscrisele, macar pentru ca avea nevoie de un cititor, de o prima reactie de lectura. Nu avea prea multe tabieturi, dar cand se apuca sa lucreze, citea intotdeauna 20 de pagini din urma, ca sa regaseasca tonul naratiunii si sa reintre in atmosfera romanului. Intre doua carti, treceau cam doi ani de reflectie si de odihna. In orice caz, nu se apuca de o noua carte fara sa o gesteze indelung. Apoi, incepea sa scrie, greu si cu mari chinuri, dar constant si fara intreruperi. Uneori, insa, aparea cate un accident. Imi amintesc ca, scriind la "Marele singuratic", si-a dat seama ca nu vrea ca personajul din roman, Simina, sa moara. Cred ca o luna si jumatate ne-am plimbat prin Gradina Botanica din Cotroceni si el repeta intruna: "Cum sa fac sa o salvez pe Simina?". Mergeam langa el, il ascultam si sufeream in felul meu, pentru ca trebuia sa tac, nu puteam sa-i dau nici un sfat, nu aveam controlul intregului text, desi, ca simplu cititor, as fi putut avea si eu o idee. In fine, dupa aproape doua luni, s-a intors vesel acasa si mi-a spus: "Stii ce? Romanul ma duce intr-o singura directie - trebuie sa o omor!" A trecut ceva timp, pana mi-am dat seama de ce zambea. Scapase de o obsesie, de un obstacol epic, de un anume sentiment al neputintei Nu era vorba de Simina sau de alt personaj. Era vorba de propria lui neputinta Marin refuza sa discute despre cartile la care tocmai lucra. Odata, l-am intrebat despre un personaj din "Cel mai iubit dintre pamanteni" (eu mai citeam pe ascuns unele fragmente), incercand sa ghicesc modelul uman real din care se inspirase, dar el m-a intrerupt destul de nervos si mi-a spus: "Stii ce a zis Flaubert despre personajul sau: "Madam Bovary cest moi!"." Adica, voia sa spuna ca el traia prin toate personajele romanului sau. Asta nu m-a impiedecat sa descopar ca, in romanele lui, personajele de sex masculin din realitate erau feminine in carte si invers, cele feminine erau masculine. Bizar, nu?
Nu stiu daca era o anume tehnica de romancier sau chiar asa simtea el nevoia sa procedeze. Inversarea sexelor face, probabil, ca personajele sa aiba un anume mister, un plus calitativ, greu de definit, pe care il leg vrand-nevrand de un episod celebru din viata lui, de un horoscop in care i s-a prezis, intr-un fel, moartea din 1980, dar si faptul ca, intr-o viata anterioara, el fusese femeie!"