O tentativa de spovedanie
Sunt convinsa ca multe femei asemeni mie, care se apropie, cel putin teoretic, de jumatatea vietii, se vor regasi in povestea mea...
Am fost un copil obisnuit, o adolescenta ca oricare alta. Mi-am facut, constiincios, datoria fata de familie si scoala. Am fost cuminte, silitoare, fara ambitii marete sau vise irealizabile. Nu am avut prieteni foarte multi, iar adolescenta mea s-a scurs pe nesimtite, fara prea multe evenimente. Si iata-ma studenta! Nu am avut nici un iubit in adevaratul sens al cuvantului, mici flirturi nevinovate, care nu s-au concretizat in nici un fel. Nu sunt si nu am fost o femeie rapitoare, genul "Ce misto e tipa asta, cum sa ma lipesc?", dar persoanele care au avut rabdarea sa ma cunoasca au descoperit in mine o persoana placuta, vesela, cu simtul umorului, un prieten de nadejde. Anii de studentie se apropie de sfarsit, multe din colegele mele se marita ("daca nu te mariti in facultate, dupa aia nu mai ai nici o sansa"). Nu m-am panicat, imi imaginam ca maritisul e o etapa fireasca in viata fiecarei femei, ca vine de la sine, aproape obligatoriu, ca si armata la baietii din generatia mea. Doar nu mai suntem pe vremea bunicii, sa te mariti la 18 ani. Important acum e sa-mi gasesc un loc de munca si, incet-incet, lucrurile se vor aranja.
Iata-ma si in campul muncii! Nu era tocmai ce visam, dar avand in vedere ca se intamplase relativ repede, dupa licenta, eram multumita pentru inceput, un inceput care a durat, nici mai mult nici mai putin, 12 ani. Ani cu leafa mica si satisfactii inexistente, lipsuri materiale si multe-multe nemultumiri, o relatie de un an si ceva, in care m-am consumat fara rost, lacrimi si doruri multe, nopti reci, sarbatori in singuratate, anotimpuri imbracate in tristete. Ceasul meu biologic incepuse sa-mi dea semnale. Ceva era in neregula. Anii treceau intr-un ritm ametitor, rudele, colegii, cunostintele mele aveau deja ani buni de casnicie, familii inchegate, copii la gradinita sau scoala. La mine, zilele aveau aceeasi culoare, indiferent ca era marti sau duminica, toamna sau primavara. Nu intelegeam ce se intampla, nu visam la serenade sub balcon, in nopti cu luna plina sau feti-frumosi pe cai albi. Doream doar un barbat care sa vrea sa imbatraneasca alaturi de mine si care sa fie tatal copiilor mei. Auzeam din varii surse ca cutare si cutare ma place, dar totul ramanea la faza de intentie. Repet: sunt o persoana agreabila, placuta, draguta, desteapta, cu o reputatie ireprosabila, comportament civilizat.
In fine, am cunoscut un tip cu care la un moment dat am hotarat sa ma casatoresc. Zis si facut: imprumut la banca (facut, desigur, de mine), nunta in familie, restransa si fara prea mare fast, aveam, totusi, 37 de ani si, in final, mutat "cu catel, cu purcel" la sotul meu, care locuia cu mama sa. Nu era tocmai ceea ce visasem eu, dar doream cu disperare un copil. Nu s-a intamplat sa-l fac, mai mult decat atat, m-am trezit cu un sot alcoolic, scandalagiu, violent, care imi amaneta bijuteriile, telefoanele mobile, care castiga sporadic, cheltuia peste posibilitati, instabil psihic, gelos pe colegii mei, pe serviciul meu, intr-un cuvant - un cosmar.
Imi era rusine sa ma despart la cateva luni dupa casatorie, pe de alta parte, imi reprosam ca poate nu fac suficient sa-l aduc pe linia de plutire, el fiind, de altfel, un tip citit, intelectual, cu o meserie frumoasa si banoasa, dar dependent de bautura. Trecea brusc de la o stare la alta, imi gasea vini inchipuite, inclusiv o legatura cu un coleg de serviciu, pentru care intr-o seara m-a si batut. Si bineinteles eu eram intotdeauna cea vinovata. Era prea mult...
De fapt, unde am vrut sa ajung? Sa ma faca cineva sa inteleg, unde am gresit, de ce un lucru atat de elementar si la indemana oricui, ca intemeierea unei familii, pentru mine a fost un vis de neatins? Am vazut femei frumoase, destepte, cu cariere in ascensiune, independente financiar, care-si plang singuratatea, in locuinte somptuoase si triste. Cine le randuieste pe toate? Este in puterea noastra sau destinul hotaraste pentru noi? Nu stiu in ce masura m-ar consola raspunsurile la nedumeririle mele. Intrebarile sunt mai mult retorice si, oricum, consider ca e tardiv, atata vreme cat nu mai pot face un copil... Minunea aceea care sa-mi spuna mama a refuzat sa apara in viata mea. De ce tocmai eu?
Poate voi gasi ceva raspunsuri in "Asul de inima".
Va multumesc.
RUXANDRA
Cum spui "Te iubesc!"?
Astept de mult sa-mi vina inspiratia de care am nevoie pentru a va scrie aceasta scrisoare. Inspiratia la care ma refer consta in fraze lungi si pompoase, in descrieri demne de un roman, in cuvinte elaborate, folosite de oamenii cu carte. Nu stiu ce se intampla, insa inspiratia e destul de departe... Si-apoi, mi-am dat seama ca nu conteaza cuvintele pe care le folosim, ci intelesul lor si ceea ce exprima!
A trecut doar un an de atunci, dar ceva s-a schimbat! Acum incerc sa petrec mai mult timp acasa, sa comunic cu mama mea (este un excelent orator), sa nu mai pierd noptile, dar tot nu mi se pare indeajuns. Imi apreciez mama si o admir pentru cata tarie a avut si cred ca viata ei ar trebui adunata intr-o carte. Nu stiu ce s-a intamplat de fapt, poate am crescut si poate altele imi sunt prioritatile si viziunea asupra vietii, sau poate doar a trecut perioada de criza! Cert este ca am o problema, vreau sa va intreb: "Voi cum ii spuneti mamei voastre ca o iubiti?".
NEAGU ALEXANDRA ILEANA - Bucuresti
Un vis implinit
Buna ziua, dragii mei,
Imi permit sa ma adresez in acest fel, deoarece va consider revista mea de suflet, la fel ca a milioanelor de romani din tara si din strainatate, revista din care ma informez si ma imbogatesc spiritual. Fiindca afara e vara si vara simbolizeaza iubirea, as vrea sa va scriu povestea mea de dragoste, pe care mi-ar face o mare placere sa o regasesc in paginile revistei.
- Raluca, ce-ai zice sa te duci tu in locul meu la Bucuresti cu Nora, ca n-ai fost niciodata, si cred ca ti-ai dori sa vezi capitala?
Toata noaptea am calatorit cu trenul, ca nu se strabate asa usor distanta dintre Campulung Moldovenesc si Bucuresti. Desi aveam locuri la cuseta, eu nu prea am putut sa dorm. Nora, colega mamei, pe care o insoteam sa faca cumparaturi pentru magazinul pe care il avea in oras, sforaia puternic. In gand imi suna o melodie la mare voga pe vremea aceea, "Dreams", cantata de Gabrielle. N-am putut sa mi-o scot din cap toata noaptea. Fara sa stiu ca ce avea sa urmeze avea sa fie chiar ca in vis.
Duminica dimineata am ajuns in capitala. Era o duminica mohorata, de decembrie, cu o lapovita ascutita, care-ti ajungea la piele. Am fost asteptate de niste prieteni de-ai Norei, ca sa nu cadem in plasa taximetristilor din Gara de Nord, care abia asteapta sa "inhate" un musteriu fraier, de provincie! Ne-am indreptat spre unul din putinele en-gros-uri bucurestene existente pe vremea aceea. Din masina incercam sa cuprind cu ochii privelistile Bucurestiului de dupa 1989, pentru a vedea daca realul era la fel cu capitala din imaginatia mea, despre care invatasem la scoala. Din pacate, nu prea m-a impresionat; totul era cenusiu si trist. Tin minte ca numai Intercontinentalul si Teatrul National mi s-au parut mai deosebite.
In fine, pe vremea aia cainoasa, am ajuns si la locul destinatiei. Dar era duminica! Si cine mai deschidea duminica un magazin (inca nu aparusera supermarketurile de azi). Am gasit totusi cateva magazine de unde Nora a inceput sa-si faca cumparaturile. Pentru mine era ciudat, pentru ca negustorii erau turci si arabi, oameni despre care nu stiam nimic si pe care ii priveam cu rezerva.
Nora isi facea cumparaturile, in timp ce eu priveam detasata. Am observat ca Nora vorbea cu un barbat si se uitau spre mine. Devenisem cam nervoasa. Cum de indraznea Nora sa vorbeasca cu cineva despre mine, cand eu voiam sa trec neobservata si sa ies mai repede din acel mediu, care nu-mi placea deloc? Deodata, barbatul acela s-a indreptat spre mine, poftindu-ma sa vin langa ei, de ce stau asa izolata? Mi-am dat seama ca nu era roman, si dupa trasaturi, si dupa accent, si dupa ochii lui mari, verzi si patrunzatori. Era frumos, dar nu era tocmai genul meu. Poate si din cauza ca era cu vreo 10 ani mai mare ca mine. Ma gandeam: "Ce-o vrea si turcu' asta de la mine?", desi el era arab. Ei, in cele din urma, m-am apropiat, zicandu-mi ca doar n-o sa ma manance si, incet-incet, am intrat in vorba cu el.
S-a demonstrat ca aparentele inseala. Omul era foarte sociabil si placut. Fiind si aproape de ora inchiderii si targul aproape gol, Ali (asa ii era numele), s-a oferit sa ne conduca spre gara, de unde urma sa luam trenul pentru a ne intoarce la Campulung. Brusc, m-a luat de mana, m-a privit incruntat, si mi-a zis ca trebuie negresit sa vina cu noi, sa-mi cunoasca parintii. Nu-mi venea sa cred! Oi fi eu frumoasa, dar nici chiar asa! Ma gandeam: "Ce, asta n-a mai vazut fete?". Mi s-a parut al naibii de tupeist! N-am fost de acord, gandindu-ma cum vor reactiona parintii mei si la faptul ca traiesc intr-un oras mic, unde stirile circula repede. N-aveam chef sa-mi compromit imaginea la care tineam foarte mult! Dar el a insistat sa vina, era foarte hotarat. Ce mai, il lovise Cupidon, acelasi Cupidon care avea sa ma tinteasca si pe mine dupa un timp.
Si el a aflat despre mine ca sunt foarte indragostita de scoala, ca-mi place sa invat si ca n-am sa renunt la scoala nici pentru Brad Pitt! (Mai aveam un an pentru a termina liceul). In fine, pe la 5 dimineata, am ajuns in gara si impreuna cu Nora am hotarat sa-l ducem pe Ali la un hotel in oras, iar pe la 11, sa mearga Nora sa-l ia si sa vina cu el la mine. Intre timp, eu trebuia sa-mi "pregatesc" parintii!
Ajungand acasa, nu stiam cum sa incep. Ai mei ma trageau de limba sa afle cum a fost la Bucuresti, daca mi-a placut. Mi-am luat inima in dinti si le-am povestit ce s-a intamplat, iar ei au reactionat foarte dur in acel moment, mai ales tata, care a inceput sa strige: "Ce turci, ce arabi, esti nebuna?". Pana la urma, au acceptat sa-l cunoasca, mai ales ca venea cu Nora. Au vorbit de una, de alta, si a ramas ca dupa ce termin scoala, sa mai vorbim. Seara l-am condus la gara si-am ramas cu amintirea unui sarut, pe care nu l-am mai putut uita. Am simtit ca tot corpul mi se topeste si plutesc! Nu era primul meu sarut dar era cel mai fascinant.
Am ramas prieteni la distanta o perioada destul de lunga, timp in care mi-am exasperat matusa, deoarece eu nu aveam telefon acasa, iar el ma suna aproape in fiecare seara si o punea pe matusa sa ma cheme. Noroc ca nu statea departe!
Dupa ce am terminat liceul, am hotarat sa ne casatorim. Am dat examen si la facultate, dar am ramas insarcinata, m-am mutat la mama si a trebuit sa intrerup facultatea o perioada, cam lunga de altfel. Dar cand prima mea fetita a facut doi ani, am luat-o de la capat cu facultatea. Prin anul trei, a venit si a doua fetita, dar n-am mai intrerupt, am hotarat ca pot sa ma descurc si chiar m-am descurcat! Nu ne-a fost usor, pentru ca planurile si visele facute la distanta sunt una, iar realitatea e alta! Am trecut si peste furtuni, inevitabile in orice casnicie, si peste clipe de neuitat. Dar dupa 13 ani de casatorie am ramas impreuna, am ramas sa ne "luptam" cu viata, ca o familie adevarata. Iar acum ne bucuram si de cel de-al treilea "puiut" al familiei, care alaturi de surorile lui ne insenineaza viata si ne face sa trecem cu bine peste toate momentele grele.
Sotul meu are o vorba: "Daca temelia e construita gresit, se naruie totul in timp". Dragostea mea nu a fost un "coup de foudre", ci s-a cladit caramida cu caramida. Sper ca asa trebuie sa fie o dragoste adevarata! A inceput ca un vis, iar visul meu continua si sper sa nu se sfarseasca niciodata.
Aceasta a fost povestea mea! Va multumesc pentru timpul acordat,
Cu mult drag,
RALUCA MAREI - Bucuresti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
20.07.2010, 18:02Mihaela Teodorescu
Am 42 de ani, sunt profesoara, dar si studenta in anul III, fac o alta facultate pentru ca vreau sa stiu mai multe lucruri. Nu sunt maritata.Citesc, ma uit la filme, ascult muzica, fac prajituri de poveste, imi iau haine si pantofi. Peste o luna plec la Paris. Sa nu crezi ca ma scald in bani.Au fost perioade cand nu aveam ce sa mananc, intr-o iarna am plans de frig in casa. Am numai salariul de profesoara, nici un leu prin alte cai, nu-mi da nimeni nimic. Daca voiam copil si nu gaseam niciun barbat, apelam la o banca de sperma, alegeam un donator cu niste date, nu un cioban, sa fi iesit un copil destept. Nu vreau sa calc camasile nimanui. Tu gresesti ca esti prea incrancenata pe aceasta idee si ii sperii pe barbati. Femeile sunt disperate sa se marite, iar barbatii nu stiu cum sa fuga. Suntem in sec. XXI. Cand cunosti un barbat, stai cu el, sa nu te intereseze ca lumea comenteaza, vezi cum se comporta, cum face cand nu-i masa gata, cum se cearta, ca iesind numai la pizza, nu poti sa-ti dai seama de cum e. Pe un om il cunosti din detalii, din lucrurile mici. Eu sunt multumita si recunoscatoare pt. tot ce am si nu-mi smulg parul din cap pt ce-mi lipseste. Sunt mai realista, mai cinica daca vrei, ma si amuz foarte mult. Si apoi cred ca unii oameni trebuie sa fie singuri, ca sa se justifice cuvintele celibatar, burlac, fata batrana. Oricat de mult iti doresti ceva, daca nu vrea si Dumnezeu, nu se intampla. Dumnezeu poate orice, dar nu vrea orice. Daca in fisa mea e o linie la casatorie, ce-am sa fac? O sa mor? Cum, dar am atatea carti de citit. Numai bine!
20.07.2010, 20:47Ungureanu Elena
Un comentariu pentru Ruxandra.
Imi pare rau de suferinta prin care treci, sper sa te refaci si sa reusesti sa-ti continui viata asa cum poti si cum crezi ca este de cuviinta sa o traiesti. Casatoria sau familia a ajuns sa fie o "masura" a vietii, desi lucrurile nu ar trebui sa fie asa. Daca ne casatorim sau nu, aceasta depinde de destinul nostru, mai bine zis de karma (sau rasplata sau legea asa cum semeni, asa vei aduna). Nu doresc sa discut acum cum priveste societatea problema si de presiunea pe care o ai in ziua de azi sa faci o familie si sa pari "in rindul lumii", pentru ca s-ar scrie o carte despre asta si tot nu ne lamurim. Insa, adevarul este ca viata si destinul nostru este o lectie individuala, pe care fiecare venim aici sa o invatam si sa o intelegem si sa ne maturizam dupa cum ne-am trasat deja traseul inca inainte sa ne nastem aici. Poate ca nu este destinul tau sa fii casatorita, poate ca ai altceva de experimentat aici, altceva de facut. Stiu ca presiunea sociala este imensa, insa nu te lasa scufundata in asta, ci incearca sa vezi in tine, in adincul sufletului tau, ce anume crezi ca ai de experimentat aici, ce anume ai de "oferit, de dat" acestei lumi. Fiecare avem in noi un potential imens, cauta sa vezi ce anume poti sa oferi, ce este cel mai bun in tine si vrei sa oferi acestei lumi, atunci o sa te simti altfel, o sa simti implinirea.
Trebuie sa lasi lucrurile sa curga pentru ca ceea ce vine natural, acela este destinul tau. Daca fortezi lucrurile si vrei neaparat una si alta, la final o sa le ai pentru ca asa se spune (cere si ti se va da), insa o sa platesti pentru asta, cu suferinta pe toate planurile, si ai deja aceasta experienta.
Daca vrei neaparat un copil de care sa ai grija, atunci infiaza unul, adopta unul, nu conteaza daca este copilul tau biologic sau nu, noi toti suntem copiii lui Dumnezeu. Ajuta si da contur destinului unui copil pierdut, parasit, atunci o sa ai ocazia sa-ti implinesti visul de mama extraodinara pe care-l exprimi asa de vivid. Si poate ca destinul o sa-ti dea si altele dupa aceea, dupa ce tu te deschizi si decizi sa dai din sentimentele pe care le ai in tine, foarte nobile si frumoase. Vezi, uneori Dumnezeu ne da, insa pe cai nebanuite, nu asa cum vrem noi si facem noi socoteala (vreau casatorie, barbat, apoi copii etc). Asta este mersul societatii, lumea cu socotelile ei. Poate ca pentru tine este altfel, deci ia-o altfel. Daca nu ai gasit un barbat, OK, nici o problema, adopta sau ajuta pe cineva, ofera din ceea ce ai, atunci o sa te simti altfel. Nu-ti face scenarii dupa rutina lumii, pentru ca uneori nu merge, si daca vrei neaparat sa fie asa, o sa ai probleme, asa cum vezi.
Tu nu ai gresit cu nimic, este doar o experienta. Casatoria pare sa fie un lucru elementar, dar nu este. Pentru multi este o povara, si la urma urmei este si o rutina, adica copiii, familia, grijile, etc. Daca crezi ca viata ta a trecut fara semnificatie pina la 38 de ani, asa spune si o mama care doar a spalat si gatit si aranjat copiii pina la 40 de ani, tot o rutina o vede siea. Deci depinde de cum privesti lucrurile.
Cauta sa-ti traiesti visele altfel, incepe sa te bucuri de tine in primul rind, apoi totul se va aranja.
succes,
20.07.2010, 23:15M Nadeja
Draga Ruxandra,
Nu dispera. E suficient sa vrei ceva din tot sufletul si sa actionezi. Cu dragoste, optimism si incredere. Cred ca nu e tarziu nici pentru sot, nici pentru copil. Te-ai gandit sa mergi in intampinarea sotului si sa il cauti printre anunturi matrimoniale ? Sunt multi barbati care isi cauta si ei sufletul pereche. Da o sansa sortii, si ajut-o. Iar pentru copil, gandeste-te la adoptie. Sunt atatia copilasi care au nevoie de dragostea noastra. Si tu ai fi intr-adevar o mama minunata!
Multa, multa sansa si dragoste.
Cu drag,
Nadeja
20.07.2010, 23:17Cati Cati
Draga Ruxandra
Suntem de aceeasi varsta (in toamna fac 38) si parti din povestea ta le regasesc in trecul si prezentul meu. Ma refer la faptul ca nu am avut niciodata o prietena, ca si tine fara vise marete. Singurul meu vis era ca dupa ce termin facultatea sa gasesc de lucru, apoi sa ma casatoresc, sa fac copii- 2 ca asa eram eu cu sormea, sa am un catel- ca asa am avut la ai mei, sa am un serviciu-ca asa am vazut la mama si un sot cat de cat iubitor- ca asa am vazut la ai mei. Ei, lucrurile nu s-au potrivit. Nu ma pot plange prea mult pentru ca m-am impacat cu situatia. Deci am terminat Fac., m-am casatorit cu sotul meu la 27 de ani dupa ce am gasit de lucru. Pana aici a mers cum am visat. In 2001 mi-am pierdut serviciul de la Primaria Capitalei. Sotul a gasit de lucru in Germania asa ca am plecat. O sa spui: Wow, cool... but...nu te grabi sa tragi concluzi. Orice are pret pe lumea asta, asa ca si eu platesc pentru faptul ca traiesc de 9 ani jumate inaafara tari. Suntem in UK acuma. Plata, nu am copiii doriti (a, ti-am spus ca am avut endometrioza la 26 de ani si am doar un ovar!!!!), nu am catelul dorit, nu am serviciu. Da, am o casa (cu imprumut la banca pe 30 de ani!!!) si un sot si stau cu Diploma din tara si alte calificari luate aici in Scotia, in sifonier. De bine de rau pot sa stau acasa ca sotul este in IT si castiga destul pentru amandoi, DAR...unde sunt eu, unde este viata mea. Sunt singura asa cum am fost in copilarie si adolescenta, tin casa si pe sot, adica fac cam ce faceam la ai mei acasa. Mi-aduc aminte de mine, in vacata, singura acasa, fac curat in toata casa, apoi stau pe canapea cu cartea in mana si citesc. In ziua de azi fac acelasi lucru, cu deosebire ca asta este casa mea si a sotului.Si eu m-am intrebat la fel ca si tine: de ce eu, de ce altele au tot ce si-au dorit, au soti, casa, copii, serviciu, catel...si eu nu... Crezi ca am cautat asa ceva...nu, doar s-a intamplat si...m-am resemnat. Am intalnit in Germania o romanca care la -10 grade afara iarna, nu iesea nici sa cumpere o paine iar eu plimbam un catel!! si tine-te bine, fata a ramas gravida de acord comun cu sotul si sotul era asa de bun incat se scula noaptea si ajuta la copil, in conditiile in care ea statea casa iar el se ducea a doua zi la lucru. Chiar daca am un sot iubitor, tot nu s-ar fi prestat la asa ceva. Si m-am intrebat : unde la gasit, ce are ea mai mult decat mine de are un sot ca asta, ca ea nu iese nici la paine la -10 grade si eu faceam cumparaturi cu sotul la -17 grade. E foarte greu, chiar daca multe femei ar vrea sa fie in locul meu, sa nu munceasca, sa stea acasa si sa faca ce vor, dar iti spun nu este usor. Am avut saptamani intregi in care ma trezeam si ma intrebam: Azi ce fac??? Zile in care ma simteam o ratata, o nimica...si acuma mai am, dar mai rar. Oricum the point is ca trebuie sa te resemnezi. Chiar daca te duci acasa la o casa goala, macar ai un serviciu, nici nu sti cat de bine face psihic faptul ca ai contact cu oamenii. Tot timpul ii spun sotului sa nu se mai planga de serviciu ca nu stie cum este sa te simti in fiecare zi un nimica, un ratat. M-am resemnat, am inceput sa citesc carti (in engleza), asta este noua mea meserie. Poate nu o sa ai copii, dar cine stie, daca nu mai cauti si incerci sa te resemnezi, poate intr-o zi o sa gasesti pe cineva. Iti urez numai bine si fruntea sus. Am invatat ca nu toata lumea obtine in viata ce vrea. Sotul meu are tot ce si-a dorit de la a trai in alta tara pana la sotia devotata. Intre noi doi cineva a trebuit sa plateasca pentru ce avem acuma. Chiar i-am spus sotului odata ca ar fi fost prea frumos sa am si eu serviciu ca sa fim amandoi cat de cat impliniti. Cauta un hoby, cititul pentru mine e sfant. Imi place sa ma cuibaresc in pat cu o carte, sa fiu doar eu cu personajele, ajuta psihic. Poate incerci si tu. Bye. PS: tine un jurnal, am jurnal(e) de la 13 ani, tata a fost cu ideea. Si ele ma ajuta foarte mult cand am momente de ratacire si de intrebari. Scrie tot ce simti in acel moment si o sa vezi ca ajuta
21.07.2010, 11:05D Ada
Este foarte greu sa dai sfaturi si cu atat mai mult sa te pui in locul altei persoane, si sa spui ce ai fi facut tu sau nu...
Povestea ta... este povestea in care sunt sigura ca se vor mai regasi si alte femei!
Din punctul meu de vedere in primul rand te-as sfatui sa fii mult dar mult mai optimista, mai deschisa si sociabila... Cred ca ti-a lipsit curajul sa fi tu insuti, ai preferat mereu sa-ti spui in gand dorintele, optiunile, parerile! Intr-un fel, cred ca te-ai multumit mereu cu putinul, venit firesc... Nu cred ca ai vrut sa vezi partea plina a paharului, tocmai din frica interioara de a nu gresi si de a nu avea parte de un esec!
Ai 38 sau 39 de ani din cate am retinut... Deja tu ai tras o linie imaginara si ai afirmat ca sentimentul mater nu-l vei cunoaste niciodata! E oare prea tarziu? Ma indoiesc... sunt femei care fac copii si dupa 40 de ani! E ceva rau sau nefiresc sa ai copii dupa 40 de ani?NU!
Incearca sa faci si tu ceva pentru ati indeplini o parte din dorinte devenite ulterior frustrari... Lupta! Incearca sa-ti schimbi atitudinea, sa-ti faci prieteni, sa iesi, sa socializezi... Fa-te remarcata prin ceea ce esti, prin modul cum gandesti, nu-ti fie frica sa fi tu insuti, sa-ti spui parerea... Cred ca si tu constientizezi, ca ar trebui sa schimbi ceva in viata ta!
Nu astepta ca altii sa se imprieteneasca cu tine, sa te remarce... Fa tu primul pas!
Nu incerca sa mai pui mereu raul in fata si sa-ti spui in sinea ta... "Asta e! Nu a fost sa fie!".
O gandire pozitiva va da roade mereu...
Nemultumirile creaza depresii, stari de angoase, care duc la preconceptii si panica!
Nu-ti mai imagina "cum ar fi sa fie...", si nu lasa ca visele tale sa nu devina realitate!
Succes!!!
22.07.2010, 12:17Alexandru Joghiu
Ruxandra,cum ma regasesc eu in scrisoarea ta...si cat adevar contine..ma sperie trecerea asta nebuna a timpului.Si nici rabdare nu mai are.Alex,40 ani
23.07.2010, 09:33Tanase Iordana
Uneori caile Domnului nu coincid cu ale nostre, nu trebuie sa fii dezamagita si nemultumita pentru ca te simti nenorocoasa in cautarea unui partener potrivit pentru sufletul tau. stiu ca sunt multe femei nefericite-singure sau intr-o relatie...cel putin eu am ajuns la concluzia ca mai bine singura si multumita de viata decat intr-o relatie nevoita sÄÆ’ cersesc atentia, dragostea ÅŸi respectul unui om care nu ma apreciaza.
ai incredere in D-zeu ca intr-o zi...si chiar de nu e niciodata acea zi...credinta te face sa continuui.
23.07.2010, 16:59Raluca Andrei
"Cine le randuieste pe toate?" Ruxandra nu poate sa se insoteasca cu un barbat, pentru ca nu s-a insotit cu D-zeu si nu se cunoaste pe sine.
Nevoia stringenta pe care o simte este incorect identificata ca fiind nevoie de a avea un copil. Ea insasi este copilul de care nu are grija, pe care evita sa-l cunoasca. Ce ii poate transmite la acest stadiu unui alt copil? Exact ce simte ea: "Nu stiu Cine ne misca de colo-colo si de ce?" Ar fi traumatic pentru el.
Intrebarea ei, pe care am citat-o la inceputul mesajului, indica faptul ca parintii, bunicii, ... au gandit si actionat inafara iubirii, a lui D-zeu. Lipsa de iubire, absenta parintilor naturali (chiar daca esti crescut de parinti adoptivi), invidia se simt ca lipsa de sens, legatura cu D-zeu fiind taiata. Trebuie sa-si analizeze un pic familia, sa inceapa demersul de autocunoastere. Nu e tarziu.
23.07.2010, 19:43Floare De Colt
Cea mai mare greseala este aceea ca oamenii asteapta de la cei din jur sa ii faca FERICITI. Nu trebuie sa asteptati sa va faca cineva fericita, ci trebuie in primul rand sa fiti fericita cu dvs insiva. Nu trebuia sa asteptati sa aveti o familie ca sa va faceti concedii la mare sau la munte, chiar si numai cu o prietena sau chiar singura. Iar ca sa dati sens vietii dvs si daca simteati ca doreati un copil, puteati sa salvati oricand viata unui copil sarman ramas fara parinti la orfelinat... Din pacate mi-am dat seama demult de calitatea indoielnica a majoritatii barbatilor din Romania, lipsiti de responsabilitate si foarte multi betivi si afemeiati... Nu stiu daca e o gena sau e doar o carenta imensa in educatie, dar stiu ca asa sta situatia. In orice caz, NU E PREA TARZIU sa fiti fericita chiar si acum, puteti in orice moment sa infiati un copilas si sa ii schimbati destinul tragic, puteti sa va bucurati in fiecare minut de lucruri bune si frumoase care inca mai exista in jurul nostru, si trebuie sa invatati sa nu mai asteptati de la altii fericirea proprie, ci sa o gasiti inauntrul dumneavoastra. Va doresc multa credinta si putere sa gasiti fericirea adevarata!
25.07.2010, 14:27Raluca Andrei
Parintii au drumul lor, copiii - drumul lor. Cred ca poti sa-ti arati dragostea fata de D-zeu, de parinti, fiind tu insati, traindu-ti viata asa cum simti, ingaduindu-ti sa gresesti, invatand lectia din fiecare experienta si indreptandu-te. Adesea, parintii au alta viziune asupra modului cum ar trebui sa traiasca copiii lor si isi manifesta nemultumirea cu voce tare sau pe muteste. Asta este o crima. Sufletul copiiilor nu e a lor, nu e bucatica din sufletul lor, ci parte din D-zeu. Nu au voie sa emita pretentii asupra altui suflet sau sa-i spuna ce sa simta. Daca tu ai grija de tine si iti gasesti echilibrul, daca nu-ti impovarezi parintii prin dezechilibrul tau sau prin pretentii financiare, automat ai grija de ei prin pacea si intelegerea pe care o transmiti. Poate te gandesti ca ar trebui sa faci nu stiu ce fapte grozave ca se le arati iubirea. Cel mai mare dar pe care ti-l poti face tie si il poti face tuturor ar fi sa fii echilibrata si pe picioarele tale. Tu te simti vinovata pentru ce s-a intamplat intre mama ta si tatal tau, pentru absenta tatalui. Nu este vina ta si nu trebuie sa compensezi tu nimic. Trebui sa-ti duci crucea proprie, nu si pe a altor membrii ai familiei, cu care D-zeu are alte socoteli.
27.07.2010, 16:56Maria Rus
38 de ani nu e prea tarziu pentru un copil insa e adevarat ca vei avea nevoie de timp sa-i gasesti un tata..
Citisem cu ani in urma un articol in aceasta revista in care o cititoare povestea ca s-a tratat de o boala incurabila prin vizualizare pozitiva..
Si ea mai povestea ca lucrul cu sine a ajutat-o nu numai sa invinga boala dar si sa gaseasca dragostea..
Cum vizualizarea pozitiva presupune o intoarcere spre sine si o linistire a gandurilor (inclusiv a celor negative) aceaste intoarcere spre sursa interioara face mult bine si ne atrage situatii pozitive.
Iti recomand cu caldura scrierile lui Echart Tolle pentru a intelege mai bine ce inseamna aceasta intoarcere spre sursa interioara.
Iti doresc mult noroc si implinirea dorintelor.
Nu te gandi la ce cred cei din jur. Numai tie iti esti datoare cu ceva.
29.07.2010, 17:30Elena Boangiu
Am citit aceste parti de poveste si toate au partea lor de fericire,de frumusete,de durere,de neputinta...dar sunt franturi din viata iar viata este frumoasa,este cel mai de pret dar pe care-l primim cand ne nastem.
Pt. Ruxandra...nu te mai necajii asa e viata pt unii dintre noi.Si cine suntem noi sa ne intrebam de ce la mine nu e altfel?Ne dorim numai lapte si miere nu acceptam altceva dar in sufletul fiecaruia dintre noi exista iubire...iubire pt cei ai casei,iubire pt omul iubit,iubire pt tot ce ne inconjoara in natura...cerul...un copac....o melodie...o carte....nu poate sa nu framante in tine dragostea pt viata!Hai zambeste!Eu mereu ma intristez cand se lasa seara si-mi zic in sinea mea " a mai trecut o zi din viata mea....imbatranesc...si ce daca, e frumoasa viata!".Nici eu nu am copii si acum ce sa fac?Zambesc si ii admir pe cei care au!Trebuie sa-ti cunosti sufletul sa stii cand sa culegi pt el,sa fi atenta la tot cei langa tine,sa nu-ti uiti niciodata menirea.Esti cu un scop aici nu doar asa la voia intamplarii.Nu te mai necaji iubirea e cea mai frumoasa arta!Domnul fie cu tine!
Pt. Ileana cel mai simplu este sa le fii alaturi toata viata si numai vorbe bune sa le dai.Vorba buna mult aduce iar din cand in cand o mangaiere,o imbratisare si atunci vorbele sunt de prisos...spunele si arata-le cat mai des caci viata e tare scurta...
Pt. Raluca frumos,iute si cat adevar in cele spuse de sotul tau.Sa aveti parte numai de bine in viata voastra si sa va iubiti o vesnicie!
30.07.2010, 13:27Dina G
Eu pot sa-ti raspund la intrebarea ta.
Si Alexandra, esti foarte bine daca ai ajuns asa devreme la nevoia de a spune " te iubesc" mamei tale.
Ma recunosc in povestea ta si recunosc parintii care nu au gesturi de afectiune si care, pentru a-si demonstra sentimentele, apeleaza la activitati/asigurarea confortului/mici placeri gastronomice, etcetc.
Eu am avut norocul sa am doua surori (mult) mai mari. Nu am fost singura in demersul meu. Si ele au ajuns la aceasta nevoie si au invatat gesturile de afectiune si ele, la randul lor, cu copiii lor. Pentru mine/noi a functionat autoeducarea - am citit carti de psihologie aplicata, am aflat ca declararea iubirii/imbratisarile au efecte pozitive pe toate planurile si, drept sa-ti spun, nu mai stiu care dintre noi i-a spus mamei ceva de genul "uite mama ce-am aflat, ca e bine sa spui te iubesc, pentru ca...! deci, mama, te iubesc!". Mama mea e o femeie care, chiar daca a primit putina educatie, e inteligenta, are gust, e deschisa la minte si la suflet. A acceptat imediat initiativa noastra ("eei, ia hai sa ne imbratisam!"), chiar daca nu a stiut sa o initieze ea.
Vad acum ca zecii de ani de "lipsa practicii" inca ii mai franeaza impulsul de a raspunde " si eu te iubesc". Dar e mult mai afectuoasa in relatiile cu noi. Acum, ori de cate ori vorbesc cu ea la telefon ii spun ca o imbratisez si o iubesc. Chiar daca nu raspunde intotdeauna declarativ si ea la randul ei, cuvintele nu suna fortat sau bizar .
Si apropo de bizar - tu asta vrei sa eviti cand ii spui mamei tale prima data ca o iubesti, nu? Poate formula de mai sus va functiona si pentru tine, carti de psihologie aplicata sunt multe in librarii. Poate "uiti" una si la indemana ei...Sfatul meu este sa nu fortezi declaratia, dar nici nu astepta prea mult pentru "momentul potrivit", pentru ca atunci va suna intr-adevar bizar. Si nu-i nevoie de explicatii suplimentare imediat dupa (am vrut sa-ti spun asta acum pentru ca..., ai facut atatea pentru mine..., etc), pentru ca nu ai nevoie de justificari pentru dragostea neconditionata, nu?
Sunt sigura ca vei gasi momentul potrivit in curand. Poate acest articol e introducerea de care aveai nevoie?
Cu drag,
Dina
30.07.2010, 15:56Luce Roxana
Cred ca primul pas l-ai facut o data cu constientizarea a ceea ce te-ar face fericita si anume ca ai vrea un copil.daca nu poti sa-l faci pentru ca nu ai un prieten atunci poti sa cresti un copilas abandonat caruia sa ii poti oferi toata dragostea ta.Din pacate cred ca ai trait intodeauna pe jumatate pentru ca nu ai fost tu insati, si mereu te-ai aliniat la ceea ce cum ai spus si tu "maritisul e o etapa fireasca in viata fiecarei femei, ca vine de la sine, aproape obligatoriu".Viata ta e goala pentru ca tu nu ai iesit din tipare, ba chiar le-ai urmat.Ce inseamna ca iti plac certitudinile , lucruri concrete..ca nu ai visat niciodata feti frumosi si serenade la balcon.........de ce nu?!Macar o data in viata trebuie sa visam si sa facem ceea ce simtit chiar cu riscul de a suferi mai tarziu.Relatiile interumane sunt orice altceva , mai putin certitudini, ..pentru ca noi oamenii nu suntem calculatoare , avem nevoi si dorinte si nebunii si gresim si uitam si o luam de la capat.Descopera o alta Ruxandra care sa se bucure de viata si de ceea ce o inconjoara. Porneste de la lucruri simple care iti fac placere si pe care sa le introduci in rutina de zi cu zi. Sa mergi la o sala de fitness, sau pur si simplu sa alergi in fiecare zi , sa mergi la film (da poti sa mergi singura)sa mergi intr-o casa de batrini sau un orfelinat o zi pe saptamina unde sa le spui o poveste sau orice altceva...Toate aceste lucruri sau altele iti pot arata cat de importanta esti si ca ai un rol pe planeta asta chiar si daca nu ai avut clasicul drum in viata.
Am o prietena singura de 33 de ani, care mai mult sau mai putin nu depaseste o existenta comuna.I-am spus sa mearga intr-o excursie sa vada Europa, decat sa stea a nu stiu cata vara acasa, pe motiv ca e singura.S-a dus singura intr-o excursie de 7 zile , impreuna cu alte persoane singure si a venit entuziasmata, la anul vrea sa mearga din nou.Ideea e ca daca nu incerci sa faci ceva sa vezi cum e....vei acumula doar frustari si intr-adevar putem sa scriem noi aici verzi si uscate ......intrebarile tale vor ramine si vei ajunge din nou la "DE CE TOCMAI EU?"
06.08.2010, 18:00Florentina Cerasela Babalic
Chiar daca ai 38 de ani, ai timp sa faci inca copii. Important este sa gasesti o persoana care sa te iubeasca.Nu este usor, cred-ma.In aceasta situatie am fost eu dar acum sunt fericita. Sotul meu este italian. Facem tot impreuna si niciodata chiar daca vine nervos de la servici dupa o zi grea nu incepe sa urle.La noi in casa nu esiste urlete, bataile pe care le-am primit si nici macar toate femeile pe care le avea fostul meu sot. Nu pot sa uit niciodata.Chiar si acum dupa 18 ani de cand ne-am despartit tot am ramas cu frica. Ceea ce iti recomand este in primul rand sa ai incredere in tine, sa faci o schimbare in viata ta, sa incepi sa iesi, sa incepi sa te iubesti pe tine insuti, sa incepi sa fii diversa. Niciodata nu trebuie sa acepti cava daca nu iti place. Viata este scurta si trebuie sa o apreciezi.Incepe chiar de astazi. Dumnezeu sa te ajute sa iti indeplinesti toate visurile tale.
26.08.2010, 19:24A Adriana
M-a impresionat mult un comentariu de mai sus pentru Ruxandra, cel al dnei. Ungureanu Elena. Cat adevar in ce ziceti! Am simtit pe propria piele ceea ce ziceti:
"Trebuie sa lasi lucrurile sa curga pentru ca ceea ce vine natural, acela este destinul tau. Daca fortezi lucrurile si vrei neaparat una si alta, la final o sa le ai pentru ca asa se spune (cere si ti se va da), insa o sa platesti pentru asta, cu suferinta pe toate planurile, si ai deja aceasta experienta. "
04.09.2010, 18:58Simona Simona
Alexandra, in copilarie toate am avut genul acela inocent de declaratie: "cand o sa fiu mare, vreau sa fiu ca mama mea.". Ai putea repeta azi momentul acela, ai putea sa-i zambesti si sa-i spui: as vrea sa fiu exact ca tine, mama!
04.09.2010, 19:07Simona Simona
Ce-ar fi sa schimbi un pic strategia? Sa nu mai fii asa cuminte, sa dai cu o farfurie de pamant si sa te simti eliberata la auzul sunetului de cioburi, dupa care sa te ridici in picioare in toate felurile posibile - figurate sau nu - si sa cauti la randul tau copii care cauta pe cineva ca tine? Ai dragoste de mama de dat? E foarte rara, nu o pastra pt tine, cauta-i destinatarii. Vorbesc la plural pentru ca pari sa ai multe locuri prin suflet. Umple-le!
Dupa care ai putea sa cauti femei care se cred neimplinite, ca tine, dar nu sunt la fel de puternice ca tine. Le inveti sa sparga farfurii si sa schimbe strategia. :)
08.09.2010, 17:05Maria Ana
Poate o sa sune ciudat ceea ce spun dar vina pentru viata noastra o purtam numai noi . Fiecare om trebuie sa constientizeze viata pe care si-o doreste si sa faca ceva in privinta asta. Dumnezeu iti da dar nu iti baga si in traista , mai trebuie sa faci si tu ceva.
Vrei sa fii fericita ? identifica ce te face fericita si cauta acel ceva. Nu o sa vina nimeni sa iti bata la usa si sa iti ofere fericirea !!!
Daca stai si iti plangi de mila pentru viata pe care nu ai avut-o nu rezolvi nimic. Trebuie sa stii ce vrei de azi inainte si pentru asta sa lupti. Nu exista nici o scuza, nici Karma, nici destin potrivnic. Noi culegeam roadele actiunilor noastre sau lipsei de actiuni .
Ruxandra , fii curajoasa si bucura-te ca traiesti si esti sanatoasa . Bucura-te de fiecare dimineata si cauta in ea o noua provocare . Identifica lucrurile care iti plac si fa acele lucruri. Daca iti doresti o relatie cauta acea relatie , niciodata nu e prea tarziu sa gasesti fericirea . Sunt o multime de femei si barbati in situatia ta, dar inainte de a te implica intr-o relatie incearca sa cunosti omul de langa tine .
Traieste pentru tine si nu pentru altcineva !
Bucurati-va de fiecare zi si fiti fericiti !
Viata este scurta, nu o irositi cu regrete si neampliniri !
10.09.2010, 19:50Tudor Carmen
Cum spui :"Te iubesc? "
.....simplu: TE IUBESC !
E minunat ca simti asta si e la fel de minunat sa-ti lasi sufletul larg deschis sa spuna ce simte!
Cu siguranta mama si bunica ta simt acest lucru; chiar daca suntem diferiti si unii prefera sa-si sarute copii in somn iar altii sa-si strige iubirea cu toata taria -important este sentimentul-el se simte indiferent de manifestarea lui concreta.
S-au facut chiar masuratori ale campurilor energetice a doi oameni care se iubesc-ele se intrepatrund si sunt dincolo de cuvinte!
Tu , daca simti ca trebuie sa le spui asta mamei si bunicii tale -fa-o direct, din suflet, FIRESC; fara sa astepti neaparat o reactiedin partea lor.
Sufletul tau tanar si frumos vrea sa impartaseasca trairea! Bucura-te de ceea ce simti, bucura-te ca ai o mama si o bunica ce te fac sa simti asta....si de ce nu, poti sa incepi sa scrii acea carte.
Succes si IUBIRE!
cu drag,
Carmen