Manastirea Oasa

In Muntii Sureanu, la 1400 de metri peste pamant, douazeci si patru de monahi ortodocsi aprind vazduhul cu rugaciunile lor. Sunt tineri, intelectuali de elita, cu viata daruita lui Dumnezeu. Credinta lor ocroteste intreg Ardealul

Ca in orice manastire de rit athonit, clopotele de la Oasa par sa urmeze alt calendar si alta succesiune a orelor diurne. Ziua incepe nefiresc, la miezul noptii, si se incheie mult dupa pranz, cand monahii reusesc sa fure cateva ore de somn si sa-si faca o parte din pravila lor calugareasca. Nu oricine poate sa reziste aici, in pustiul de piatra al muntelui, singur cu Dumnezeu si puzderia de fiare ce salasluiesc prin paduri. Trebuie sa fii cu adevarat puternic ca sa traiesti la Oasa, pe inaltimile locuite candva de daci, unde anul are numai doua anotimpuri, iar timpul pare incremenit in largi secvente liturgice, intrerupte doar de posturi aspre si mari sarbatori.

Icoana cu minuni

Oasa e un loc aparte, aspru si indragit de Dumnezeu - un loc in care, epuizati de drum, porumbeii voiajori se opresc inexplicabil cateva zile pentru a se intrema, zboara planat la mica inaltime si apoi aterizeaza fara frica pe umerii calugarilor; un loc in care vacile pasc fericite si nu se feresc din calea oamenilor, in timp ce, in poiana din apropiere, uneori poti vedea laolalta iepuri, jderi, caprioare, veverite, ba chiar si un urs - ca intr-o scena biblica a pacii si a pregustarii finale.
Lupta si ispitele de tot felul nu se vad. Pandesc cotlonite in adanc, in incercari si primejdii nebanuite, care au facut cu decenii in urma ca frumoasa biserica de lemn a manastirii sa fie stramutata in ultima clipa, din cauza lacului de acumulare construit pe Valea Frumoasei, iar primele maici vietuitoare de la Oasa sa plece, prin 1998, nemaiputand sa reziste singuratatii si asprimii iernilor de aici.
Ca sa ajungi la Oasa, trebuie sa te rupi complet de lume si sa urci incet, de la Sebes spre munte, in ritmul si in tacerea adancita a padurii, ce pare a nu se mai sfarsi niciodata. Rasplata e sus, dincolo de poarta mare de lemn si de drumul abrupt ce se termina chiar in pridvorul bisericii. Dreapta si invelita in solzi de sita marunti, biserica vegheaza intreaga Vale a Frumoasei, cea pomenita de Mihail Sadoveanu in povestirile lui de la "Bradul Stramb". Alaturi, langa pangar, cativa pelerini aprind lumanari si discuta cu glas soptit. Unii sunt pentru prima oara la Oasa, veniti cu mare nadejde in minunile ce se implinesc uneori la icoana Maicii Domnului din biserica; altii vor doar sa multumeasca pentru toate lucrurile fericite care li s-au implinit.O femeie din Sugag povesteste cum o actrita din Bucuresti s-a vindecat de cancer, dupa ce a venit de sapte ori, in sapte luni la rand, sa planga si sa vegheze toata noaptea la icoana. O alta femeie, din Petrosani, ii intareste marturia si aminteste de cazul unui politist venit tocmai din Turda, care, drept multumire ca fiul sau a fost salvat de la moarte, a luat icoana din biserica cu toata opozitia calugarilor si a organizat in orasul lui o mare procesiune, oprind circulatia, ca sa afle toata lumea de minunile si de puterea fara egal a Maicii Domnului.
Discutiile despre taria icoanei Pantanassa, zisa si A tot Imparateasa (darul manastirii athonite Vatopedu), se curma brusc, atunci cand, pe aleile strajuite de flori, apar mai multi calugari, iesind de la slujba vecerniei. Multimea pestrita a credinciosilor da binete si cere binecuvantare, in timp ce o batrana ii lamureste pe cei mai tineri si mai putin stiutori ca monahii de la Oasa sunt "altfel"; intelectuali si oameni cu multa carte. Parintele staret Iustin a terminat Facultatea de Electrotehnica de la Timisoara, parintele Pantelimon a absolvit belle-artele, parintele Serafim e medic, Nectarie - teolog, Moise Iorgovan - scriitor si editor al cartii "Sfantul inchisorilor", in timp ce Sava a terminat Conservatorul tocmai peste ocean, in indepartata America.

"Cand spiritul se inalta, trupul trebuie sa cada in genunchi"

Curiosi, oamenii asculta si cer amanunte, mai ales un grup de turisti germani, care discuta intre ei si nu inteleg mare lucru din programul si rigoarea unui schit ortodox, pana ce tanarul parinte Pantelimon, pictor neintrecut de icoane pe lemn, renunta la serviciile translatorului si incepe sa vorbeasca intr-o germana impecabila, starnind printre turisti uimire si soapte admirative, mai ales cand acestia inteleg in final ca monahii de la Oasa au renuntat la lume, desi au studii superioare, ca nu pun gura pe carne, ca isi cultiva singuri legumele si-si mana vitele prin pasunile manoase din munti.
Parintele Pantelimon ar avea multe de spus despre Oasa si despre tipicul athonit al rugaciunii neincetate, dar, din pragul trapezei, un tanar rasofor intrerupe prin gesturi orice activitate si pofteste toata lumea la masa. E obiceiul nestramutat al locului. Nimeni nu are voie sa plece din manastire flamand si neomenit. Pentru calugarii de la Oasa, frangerea painilor si bucatele binecuvantate reprezinta o a doua impartasanie, amintirea agapelor crestine si a comuniunii cu Hristos.La Oasa, ca sa fie deplina, hrana trupului trebuie sa treaca prin cuget, prin ascutisul gandului si al meditatiei, implinind astfel vorbele intelepte din Pateric: "Cand spiritul se inalta, trupul trebuie sa cada in genunchi". Deloc intamplator, aici fiecare vietuitor are porunca de ascultare sa-si urmeze inzestrarea proprie de a canta, a scrie sau a picta, cum tot porunca este sa citeasca zilnic din Filocalie si din Sfintii Parinti, pentru ca duminica, imediat dupa Sfanta Liturghie, sa participe cu totii la ceea ce fratii numesc "Sinaxar", o ora de marturii, discutii si aprinse dezbateri teologice; o ora de efluvii de sensibilitate, de ganduri si emotii spirituale, iscate din simpla traire comuna intru Hristos.
Daca ai naivitatea sa il intrebi pe staretul Iustin cine conduce aceste discutii si cum poate el evita micile dispute si polemici verbale, atat de obisnuite intre intelectuali, parintele zambeste si isi aduce aminte de o veche intamplare din Athos, cand, nevoiti fiind sa-si aleaga staret, fratii de la Hilandaru au inceput sa se certe, ravnind fiecare sa ocupe scaunul egumeniei. Aflati tocmai in toiul unei dispute aprinse, calugarii au observat ca icoana Maicii Domnului disparuse de la locul ei si se mutase in strana fostului staret. In zadar au readus icoana in altar si au inchis biserica cu multa paza. A doua zi, icoana se afla din nou in scaunul staretesc. Curand, tulburarea obstii avea sa ia sfarsit, odata cu glasuirea Maicii Domnului, care le-a spus cu asprime: "Nu va mai certati si nici alta vrajba sa mai fie intre parinti. Nu am venit la voi ca sa ma paziti, ci ca eu sa va pazesc pe voi. De azi inainte, eu am sa va fiu staret, am sa va conduc si am sa tin randuiala din acest loc sfant". Simpla legenda sau nu, Hilandaru e unica manastire din Sfantul Munte care nu are nici acum staret, iar icoana Maicii Domnului e singura din toata ortodoxia numita "Egumenita", legenda spunand ca, in fiecare sambata, Preacurata, asa cum a promis, isi rosteste nevazut Paraclisul in fata calugarilor ingenuncheati si patrunsi de prezenta ei conducatoare.

Revelatii si trairi isihaste

Gresesc cei care cred ca manastirile ortodoxe sunt facute doar pentru oameni simpli si mai putin scoliti. Duminica si in unele seri prelungi de iarna, calugarii de la Oasa organizeaza adevarate saloane teologice, citesc in comun din textul evanghelic, isi pun intrebari si se intrec in cugetari sau pilde, cautand - nu slava proprie sau bucuria egoista de moment - ci urmarind cu tot sufletul ceea ce parintele Iustin sintetizeaza intr-o singura si apasata rostire: "Topirea intelegerii unice si diferite a fiecaruia in duhul comun al marturisirii lui Hristos".
Cineva ar trebui sa inregistreze aceste convorbiri duhovnicesti de un inalt nivel intelectual, pastrandu-le undeva, ca intr-un jurnal manastiresc de ganduri. Revelatii si trairi isihaste care amintesc de "Rugul aprins"; un jurnal de cugetari si vorbe memorabile, ce ar trebui sa inceapa chiar cu afirmatia stralucitoare a parintelui staret: "Cata vreme catolicismul este universalul locului, ortodoxia va fi pururea localizarea universalului" sau cu dictonul de la care nu s-a abatut niciodata in convorbirile de Sinaxar cu ceilalti frati: "Niciodata, dar absolut niciodata, sa nu inchizi definitiv un subiect!".
Intr-adevar, la Oasa, nimic nu e definitiv. Nici lupta si nici rasplata linistii profunde din timpul slujbelor de noapte; nici bisericuta de lemn, care a fost ridicata in 1936, de doi mari scriitori (Mihail Sadoveanu si Ionel Pop), si nici faptul ca astazi manastirea e vietuita in intregime de straluciti calugari intelectuali, trecuti mai intai prin scoala insingurarii monahale de la Posaga si initiati apoi in tainele Filocaliei, de catre duhovnicul lor de la Sambata, regretatul Teofil Paraian. Fratii de la Oasa ii spun si acum cu mare si adanc respect: "Batranul", in timp ce parintele Iustin Miron, actualul staret, nu inceteaza sa se roage la el sau sa-i ceara sfat si ajutor la nevoie, numindu-l intr-un anume fel, cu emotie si nespusa duiosie: "Mosul si secretul nostru Stalpul nostru cel de obste si de viata intru Hristos".

Zidul de rugaciune

Daca ajungi la Oasa, nu trebuie sa-l cauti neaparat pe parintele Iustin. Te gaseste el. Rareori retras in chilia sa, parintele staret da mereu ocol manastirii, vegheaza de departe bunul mers al rostului rugaciunii si ravna fiecarui frate in parte, si arar intervine cu o privire severa sau cu o vorba de repros, stiind prea bine ca in toate trebuie sa ai rabdare, cat mai multa rabdare, dupa cum singur o marturiseste: "Niciodata floarea nu creste in salturi - omul duhovnicesc, cu atat mai putin".
La Oasa, criteriul vietii de obste este libertatea si propria constiinta, iar "taierea voii" se face numai prin lucrarea aleasa in parte de fiecare - fie la grijirea vacilor (fratii Silviu si Mihai, studenti la filologie, ajunsi in manastire prin taberele organizate de ASCOR), fie in atelierul de icoane sau la dirijarea corului in strana.
Uneori, cand are timp, parintele Iustin priveste in jur si tresare, parca nevenindu-i nici lui sa creada cat a crescut manastirea in ultimii ani. Surazand amar, isi aminteste ca in toamna lui 2000, cand a suit prima oara muntii Sureanu, Oasa era o manastire devastata, cu toate instalatiile furate si cu acoperisul spart. In toata curtea manastirii nu era decat vant si carpe, facandu-l pe parintele sa se clatine si sa se indoiasca sincer ca pe acel loc se va mai ridica vreodata obste si "zid de rugaciune", pana cand i s-au deschis ochii mintii si a descoperit ca exact ceea ce planuise el sa realizeze la manastirea Posaga (biblioteca, arhondaric si iaz cu peste), le regasea pe toate gata facute la Oasa. "Dumnezeu nu te impinge niciodata de la spate si nu te obliga cu nimic. Doar iti arata drumul si te invata sa inveti singur", zice parintele staret, amintindu-si, cu o boare de lacrimi in priviri, cum batranul parinte Serafim de la manastirea Afteia a insitat sa vina si el la Oasa. Nu conta ca, ajutat de un carucior special, abia se deplasa dintr-un loc in altul. Cu blandetea lui nesfarsita, se ruga necontenit, cautand mai ales in timpul verii umbra unui brad argintiu din spatele manastirii. Cum anul urmator a cazut la pat si s-a mutat la Domnul, fratii s-au grabit sa-l ingroape unde o fi, manastirea neavand cimitir. L-au ingropat deci la intamplare, cu slujbe si cantari potrivite, pentru ca intru sfarsit, ridicand privirea, fratii sa descopere cu uimire ca parintele Serafim isi alesese loc de odihna vesnica chiar sub bradul lui argintiu, aratand parca tuturor ca orice moarte e deopotriva inceput si promisiune, iar pentru cei alesi, rasplata si pregustare a vietii vesnice.

Un american la Oasa

Cand intri in biserica si strana urmeaza isonul cantarilor de seara, e cu neputinta sa nu-l remarci. Cu o figura prelunga si o ciudata barba carunt roscovana, de alchimist polonez, cu gesturi poruncitoare, sustinute de un diapazon cu care conduce contrapunctul melodios al cantorilor de la strana, parintele Sava iti atrage atentia din prima clipa. Chiar si cand il asculti rostind Psalmii lui David nu prea iti dai bine seama ca parintele nu e roman, desi un anume accent si o anume corectitudine apasata in pronuntie te avertizeaza, lucru pe care il lamuresti mai tarziu, cand afli ca parintele Sava e de fapt american, ca in acte il cheama Steven si ca de loc e din statul Ohio, unde a si terminat studiile muzicale de la Conservatorul din Columbus. Student eminent, deosebit de talentat si atras de parfumul oriental al cantarilor religioase vechi, a imbratisat ortodoxia dimpreuna cu muzica psaltica, pe care a cautat sa o aprofundeze la Sfantul Munte Athos, unde a si vrut sa-si traiasca tot restul vietii. Dar marele sau duhovnic, Efrem Vatopedinul, nu l-a lasat, spunandu-i, spre uimirea tuturor, ca voia lui Dumnezeu era ca el, americanul Steven, sa plece in Romania si sa se calugareasca in sihastria Lotrului, la Oasa.Sunt zece ani de atunci, ani atat de bogati si plini de evenimente, incat parintele Sava a incetat sa-i mai numere. Deja se considera roman si ortodox, chiar daca la spovedanie se trezeste uneori gandind in engleza si apoi se vede nevoit sa traduca tot ce are de spus intr-o romana ceva mai cronicareasca, deprinsa din pravila rugaciunilor de peste zi si dintr-un vechi manual de citire, gasit miraculos in podul manastirii, parca special pastrat pentru el.
La cei zece ani de manastire pe care ii va implini in curand, parintele Sava se poate considera un veteran al Oasei. Sub ochii lui au crescut zidurile manastirii, iar obstea de calugari intelectuali s-a implinit de la an la an. Sub ochii lui, la Oasa s-a infiripat traditia taberelor studentesti de fotografie si pictura, iar sinaxarele duminicale au capatat, prin participarea fratilor, consistenta si tarie filocalica. "Am o mare bucurie sufleteasca", zice el, "sa conduc strana si sa-mi vad fratii nelipsiti la slujbele de noapte, tot mai evlaviosi si mai puternici duhovniceste Ma minunez cat de mult au progresat. In urma cu zece ani, cand am venit la Oasa, am gasit aici o manastire de baieti. Acum e o manastire de barbati, de calugari postitori si indarjiti in credinta, cum n-am mai intalnit pana acum in nici o alta parte".
De cand s-a calugarit, parintele Sava nu si-a mai vazut niciodata familia. Prefera sa le scrie cand si cand parintilor, sa-i mangaie cu privirea intr-o fotografie si, mai ales, sa se roage pentru ei. Poate ca ar vrea sa-i mai vada o data, inainte ca ei sa moara. Poate ca ar renunta la cateva saptamani de liniste si ar lua avionul spre America, dar acum nu poate - inca are multe de facut la strana sau in linistea chiliei, unde il asteapta lectura plina de nesat din "Patericul romanesc", viata si cuvintele uimitoare ale arhimandritului Ilie Cleopa, ale lui Vichentie Malau sau Teofil Paraian - "Mosul si secretul" intregii obsti de la Oasa. Desi nu vrea sa recunoasca, parintele Sava n-ar mai parasi in veci zidurile manastirii. S-a indragostit iremediabil de Oasa. A devenit dependent de linistea si pacea acestui loc in care, epuizati de drum, porumbeii voiajori se opresc inexplicabil cateva zile pentru a se intrema, zboara planat la mica inaltime si apoi aterizeaza, fara frica, pe umerii calugarilor.

Foto: ANDREI CHERAN,
FLORENTIN POPA