O tentativa de spovedanie
Sunt convinsa ca multe femei asemeni mie, care se apropie, cel putin teoretic, de jumatatea vietii, se vor regasi in povestea mea...
Am fost un copil obisnuit, o adolescenta ca oricare alta. Mi-am facut, constiincios, datoria fata de familie si scoala. Am fost cuminte, silitoare, fara ambitii marete sau vise irealizabile. Nu am avut prieteni foarte multi, iar adolescenta mea s-a scurs pe nesimtite, fara prea multe evenimente. Si iata-ma studenta! Nu am avut nici un iubit in adevaratul sens al cuvantului, mici flirturi nevinovate, care nu s-au concretizat in nici un fel. Nu sunt si nu am fost o femeie rapitoare, genul "Ce misto e tipa asta, cum sa ma lipesc?", dar persoanele care au avut rabdarea sa ma cunoasca au descoperit in mine o persoana placuta, vesela, cu simtul umorului, un prieten de nadejde. Anii de studentie se apropie de sfarsit, multe din colegele mele se marita ("daca nu te mariti in facultate, dupa aia nu mai ai nici o sansa"). Nu m-am panicat, imi imaginam ca maritisul e o etapa fireasca in viata fiecarei femei, ca vine de la sine, aproape obligatoriu, ca si armata la baietii din generatia mea. Doar nu mai suntem pe vremea bunicii, sa te mariti la 18 ani. Important acum e sa-mi gasesc un loc de munca si, incet-incet, lucrurile se vor aranja.
Iata-ma si in campul muncii! Nu era tocmai ce visam, dar avand in vedere ca se intamplase relativ repede, dupa licenta, eram multumita pentru inceput, un inceput care a durat, nici mai mult nici mai putin, 12 ani. Ani cu leafa mica si satisfactii inexistente, lipsuri materiale si multe-multe nemultumiri, o relatie de un an si ceva, in care m-am consumat fara rost, lacrimi si doruri multe, nopti reci, sarbatori in singuratate, anotimpuri imbracate in tristete. Ceasul meu biologic incepuse sa-mi dea semnale. Ceva era in neregula. Anii treceau intr-un ritm ametitor, rudele, colegii, cunostintele mele aveau deja ani buni de casnicie, familii inchegate, copii la gradinita sau scoala. La mine, zilele aveau aceeasi culoare, indiferent ca era marti sau duminica, toamna sau primavara. Nu intelegeam ce se intampla, nu visam la serenade sub balcon, in nopti cu luna plina sau feti-frumosi pe cai albi. Doream doar un barbat care sa vrea sa imbatraneasca alaturi de mine si care sa fie tatal copiilor mei. Auzeam din varii surse ca cutare si cutare ma place, dar totul ramanea la faza de intentie. Repet: sunt o persoana agreabila, placuta, draguta, desteapta, cu o reputatie ireprosabila, comportament civilizat. E drept, nu am avut si nici nu am un cerc de prieteni, viata sociala, nu sunt o persoana distractiva (singurele petreceri erau aniversarile de familie), cu spirit de aventura, ci mai degraba o femeie conservatoare, traditionalista, careia ii plac lucrurile concrete, stabile, certitudinile. Dar sa revin la viata mea seaca si goala, lipsita de cele mai elementare bucurii. Asistam neputincioasa la anii care treceau, si nevoia unei familii a mea, numai a mea, ma umplea de disperare. Doream un sot caruia sa-i calc camasile si sa-i pregatesc gustarea dimineata, o fetita careia sa-i impletesc codite si sa-i fac ghiozdanul pentru scoala, un baiat nazdravan, pe care sa-l incalt si sa-i aranjez fularasul inainte de a-l duce la gradinita... As fi vrut ca sarbatorile mele de iarna sa aiba stralucire, sa impodobesc bradul impreuna cu barbatul meu, sa caut cadouri celor dragi, sa pregatesc curcanul pentru ajun, sa-mi insotesc copiii cand isi colinda bunicii... Mi-ar fi placut sa plecam in concedii, la mare, la munte, sa ne rostogolim iarna in zapada, sa-mi plimb copiii cu sania... Sa lacrimez la serbarile lor de sfarsit de an, sa-mi imbratisez cu drag barbatul, cand mai prinde cate un ghiocel la tampla... Dar ce nu as fi putut face, in toti acesti ani, care au trecut pe langa mine, fara sa ma astepte si fara sa ma intrebe daca mai am timp sa-mi implinesc visele. Doamne, de cate lucruri minunate m-a frustrat viata... sau poate eu... sau poate nu le-am meritat sau nu am facut suficient ca sa le am. Cel mai mult ma infuriau consolarile de genul: "Ce-ti trebuie maritis si copii, fiica-mea a avut febra toata noaptea, si nu am inchis un ochi" sau "Ferice de tine ca nu-ti mananca nimeni sufletul, al meu a venit acasa la 12 noaptea, baut si cu chef de scandal", sau "Daca ar fi sa o iau de la capat, nu m-as mai marita, stai linistita". Doamne, dar cat imi doream sa ma plang si eu de astfel de lucruri, ce goala, searbada si fara sens imi parea viata mea...
In fine, am cunoscut un tip cu care la un moment dat am hotarat sa ma casatoresc. Zis si facut: imprumut la banca (facut, desigur, de mine), nunta in familie, restransa si fara prea mare fast, aveam, totusi, 37 de ani si, in final, mutat "cu catel, cu purcel" la sotul meu, care locuia cu mama sa. Nu era tocmai ceea ce visasem eu, dar doream cu disperare un copil. Nu s-a intamplat sa-l fac, mai mult decat atat, m-am trezit cu un sot alcoolic, scandalagiu, violent, care imi amaneta bijuteriile, telefoanele mobile, care castiga sporadic, cheltuia peste posibilitati, instabil psihic, gelos pe colegii mei, pe serviciul meu, intr-un cuvant - un cosmar.
Imi era rusine sa ma despart la cateva luni dupa casatorie, pe de alta parte, imi reprosam ca poate nu fac suficient sa-l aduc pe linia de plutire, el fiind, de altfel, un tip citit, intelectual, cu o meserie frumoasa si banoasa, dar dependent de bautura. Trecea brusc de la o stare la alta, imi gasea vini inchipuite, inclusiv o legatura cu un coleg de serviciu, pentru care intr-o seara m-a si batut. Si bineinteles eu eram intotdeauna cea vinovata. Era prea mult... Dupa cateva plecari si reveniri, am hotarat sa divortez, lucru pe care intre timp l-am si facut (am depus actiunea de divort, exact in ziua cand faceam un an de la casatorie). Nu vreau sa insist prea mult asupra casniciei mele tragi-comice, nici asupra faptului ca in casa lui au ramas toate lucrurile mele, cumparate cu sacrificii de-a lungul timpului, cu rate, cu credite, inclusiv toate hainele pe care le aveam la un moment dat, si ca refuza sa mi le dea. Poate ai mei m-au judecat la un moment dat, era greu de crezut ca la varsta mea am putut sa fac o asemenea gafa, dar daca ar citi cele ce am scris, probabil ar intelege mai usor. Eu insa nu reusesc sa inteleg unde am gresit. Poate imi era sortit sa raman singura si am fortat mana destinului. Dar imi doream cu atata disperare o familie si, de ce sa mint, aveam momente cand ma simteam umilita si in inferioritate fata de celelalte femei, de multe ori mai putin dotate ca mine. La nunti eram vesnica "domnisoara de onoare", deseori neinsotita si privita pe sub sprancene de soatele proaspat coafate, revelioanele le petreceam in familie, din acelasi motiv simplu, saream peste concedii, pentru ca nu aveam cu cine sa merg... Ce trist... Astfel au trecut, nici mai mult, nici mai putin, 38 de ani, practic cei mai frumosi ani din viata, in care puteam sa fac atat de multe. Au fost momente cand m-am rugat la Dumnezeu sa ma ajute sa ma implinesc ca sotie si mama, am fost la popa ori la ghicitoare, am trecut de la durere la resemnare, de la umilinta la egocentrism... Cel mai mare regret al meu este ca nu am un copil, ce mama extraordinara as fi fost...
De fapt, unde am vrut sa ajung? Sa ma faca cineva sa inteleg, unde am gresit, de ce un lucru atat de elementar si la indemana oricui, ca intemeierea unei familii, pentru mine a fost un vis de neatins? Am vazut femei frumoase, destepte, cu cariere in ascensiune, independente financiar, care-si plang singuratatea, in locuinte somptuoase si triste. Cine le randuieste pe toate? Este in puterea noastra sau destinul hotaraste pentru noi? Nu stiu in ce masura m-ar consola raspunsurile la nedumeririle mele. Intrebarile sunt mai mult retorice si, oricum, consider ca e tardiv, atata vreme cat nu mai pot face un copil... Minunea aceea care sa-mi spuna mama a refuzat sa apara in viata mea. De ce tocmai eu?
Poate voi gasi ceva raspunsuri in "Asul de inima".
Va multumesc.
RUXANDRA
Cum spui "Te iubesc!"?
Astept de mult sa-mi vina inspiratia de care am nevoie pentru a va scrie aceasta scrisoare. Inspiratia la care ma refer consta in fraze lungi si pompoase, in descrieri demne de un roman, in cuvinte elaborate, folosite de oamenii cu carte. Nu stiu ce se intampla, insa inspiratia e destul de departe... Si-apoi, mi-am dat seama ca nu conteaza cuvintele pe care le folosim, ci intelesul lor si ceea ce exprima! De exemplu "mama" este un cuvant simplu, probabil pentru multi dintre noi primul cuvant rostit, insa va dati seama, voi copii (mici si mari), cate semnificatii are el? E dragoste, sacrificiu, lacrimi, zambet, durere, disperare, intelepciune, intelegere, liniste... Si lista ar putea continua! Nu incerc sa fac o analiza a cuvintelor sau o filozofie a vietii, vreau sa va spun si voua, cititorilor, cat de mult o iubesc pe mamica mea! Dar... mama mea are si ea, la randul ei, o mama, bunica mea, care mi-a daruit o copilarie ca in povestirile lui Ion Creanga, o copilarie splendida. Si acum imi amintesc cum toamna iesea la poarta si ma striga, pentru ca facuse placinte cu branza si pesmeti in cuptorul de chirpici de afara, si trebuiau mancate calde (desi reci erau la fel de bune), iar eu alergam spre ea, cu picioarele goale, calcam in apa de ploaie stransa in gropi si ma stropeam pana la brau. Doamne, de cate lucruri frumoase am avut parte! Mi-ar trebui un veac sa povestesc din cate minunatii a fost compusa copilaria mea, dar tot mai frumos vi le-ar povesti ea, bunica mea. A facut atat de mult bine si a muncit pentru toti din jurul ei pana la epuizare si ar face-o si acum, daca ar mai putea, insa ii este prea greu sa munceasca doar cu o mana si nici picioarele nu prea o ajuta, iar lumina soarelui nu a mai vazut-o de doi ani. Nu se plange, saraca, ba chiar ne mai inveseleste zilele cu cate o poveste din tinerete sau de cand era ea bine, si nici mama nu se plange ca are grija de ea, ca ii da sa manance, ca o spala, ca o duce de mana la plimbare din cand in cand prin fata blocului, "ca sa mai ia si ea aer"! Eu, in schimb, as vrea sa ma plang... sa ma plang pentru ca nu stiu cum sa le spun cat de mult le iubesc!
Nu am fost crescuta din imbratisari si pupaturi (mama zice ca un copil trebuie pupat cand doarme) si poate de asta mi se pare ca felul acesta de a-ti arata dragostea nu e suficient, ca nu exprima in totalitate sentimentele noastre, si atunci, nu stiu cum sa fac... Cum sa ma exprim mai bine, pentru a fi inteleasa? Pentru mama, o bucurie ar fi fost sa am rezultate deosebite la invatatura, sa indragesc literatura si cultura cu tot ce o reprezinta (teatru, muzica etc.). Din pacate, nu am reusit sa o fericesc astfel. Nu am avut niciodata dragoste de carte si ambitie pentru a triumfa, am fost pe acolo, pe aproape, dar niciodata sus (am terminat capacitatea cu 9,60, iar bacalaureatul cu 9,11, apoi am intrat la ASE, la zi, dar la taxa), pe deasupra, am trecut si prin varsta adolescentei (16-18 ani), cu tot ce inseamna ea - perioada critica - si, bineinteles ca am fost o rebela si o neinteleasa, si am aruncat cuvintele in perete, iar activitatile mele nu au fost laudabile...
A trecut doar un an de atunci, dar ceva s-a schimbat! Acum incerc sa petrec mai mult timp acasa, sa comunic cu mama mea (este un excelent orator), sa nu mai pierd noptile, dar tot nu mi se pare indeajuns. Imi apreciez mama si o admir pentru cata tarie a avut si cred ca viata ei ar trebui adunata intr-o carte. Nu stiu ce s-a intamplat de fapt, poate am crescut si poate altele imi sunt prioritatile si viziunea asupra vietii, sau poate doar a trecut perioada de criza! Cert este ca am o problema, vreau sa va intreb: "Voi cum ii spuneti mamei voastre ca o iubiti?".
NEAGU ALEXANDRA ILEANA - Bucuresti
Un vis implinit
Buna ziua, dragii mei,
Imi permit sa ma adresez in acest fel, deoarece va consider revista mea de suflet, la fel ca a milioanelor de romani din tara si din strainatate, revista din care ma informez si ma imbogatesc spiritual. Fiindca afara e vara si vara simbolizeaza iubirea, as vrea sa va scriu povestea mea de dragoste, pe care mi-ar face o mare placere sa o regasesc in paginile revistei.
- Raluca, ce-ai zice sa te duci tu in locul meu la Bucuresti cu Nora, ca n-ai fost niciodata, si cred ca ti-ai dori sa vezi capitala?
- Pai, stiu si eu, maine e duminica, lectiile pe luni mi le-am facut de ieri, iar luni dimineata sunt inapoi si pot sa ma duc la liceu fara probleme. De ce nu?
Toata noaptea am calatorit cu trenul, ca nu se strabate asa usor distanta dintre Campulung Moldovenesc si Bucuresti. Desi aveam locuri la cuseta, eu nu prea am putut sa dorm. Nora, colega mamei, pe care o insoteam sa faca cumparaturi pentru magazinul pe care il avea in oras, sforaia puternic. In gand imi suna o melodie la mare voga pe vremea aceea, "Dreams", cantata de Gabrielle. N-am putut sa mi-o scot din cap toata noaptea. Fara sa stiu ca ce avea sa urmeze avea sa fie chiar ca in vis.
Duminica dimineata am ajuns in capitala. Era o duminica mohorata, de decembrie, cu o lapovita ascutita, care-ti ajungea la piele. Am fost asteptate de niste prieteni de-ai Norei, ca sa nu cadem in plasa taximetristilor din Gara de Nord, care abia asteapta sa "inhate" un musteriu fraier, de provincie! Ne-am indreptat spre unul din putinele en-gros-uri bucurestene existente pe vremea aceea. Din masina incercam sa cuprind cu ochii privelistile Bucurestiului de dupa 1989, pentru a vedea daca realul era la fel cu capitala din imaginatia mea, despre care invatasem la scoala. Din pacate, nu prea m-a impresionat; totul era cenusiu si trist. Tin minte ca numai Intercontinentalul si Teatrul National mi s-au parut mai deosebite.
In fine, pe vremea aia cainoasa, am ajuns si la locul destinatiei. Dar era duminica! Si cine mai deschidea duminica un magazin (inca nu aparusera supermarketurile de azi). Am gasit totusi cateva magazine de unde Nora a inceput sa-si faca cumparaturile. Pentru mine era ciudat, pentru ca negustorii erau turci si arabi, oameni despre care nu stiam nimic si pe care ii priveam cu rezerva.
Nora isi facea cumparaturile, in timp ce eu priveam detasata. Am observat ca Nora vorbea cu un barbat si se uitau spre mine. Devenisem cam nervoasa. Cum de indraznea Nora sa vorbeasca cu cineva despre mine, cand eu voiam sa trec neobservata si sa ies mai repede din acel mediu, care nu-mi placea deloc? Deodata, barbatul acela s-a indreptat spre mine, poftindu-ma sa vin langa ei, de ce stau asa izolata? Mi-am dat seama ca nu era roman, si dupa trasaturi, si dupa accent, si dupa ochii lui mari, verzi si patrunzatori. Era frumos, dar nu era tocmai genul meu. Poate si din cauza ca era cu vreo 10 ani mai mare ca mine. Ma gandeam: "Ce-o vrea si turcu' asta de la mine?", desi el era arab. Ei, in cele din urma, m-am apropiat, zicandu-mi ca doar n-o sa ma manance si, incet-incet, am intrat in vorba cu el.
S-a demonstrat ca aparentele inseala. Omul era foarte sociabil si placut. Fiind si aproape de ora inchiderii si targul aproape gol, Ali (asa ii era numele), s-a oferit sa ne conduca spre gara, de unde urma sa luam trenul pentru a ne intoarce la Campulung. Brusc, m-a luat de mana, m-a privit incruntat, si mi-a zis ca trebuie negresit sa vina cu noi, sa-mi cunoasca parintii. Nu-mi venea sa cred! Oi fi eu frumoasa, dar nici chiar asa! Ma gandeam: "Ce, asta n-a mai vazut fete?". Mi s-a parut al naibii de tupeist! N-am fost de acord, gandindu-ma cum vor reactiona parintii mei si la faptul ca traiesc intr-un oras mic, unde stirile circula repede. N-aveam chef sa-mi compromit imaginea la care tineam foarte mult! Dar el a insistat sa vina, era foarte hotarat. Ce mai, il lovise Cupidon, acelasi Cupidon care avea sa ma tinteasca si pe mine dupa un timp.
I-am spus Norei ca eu nu-mi iau responsabilitatea sa prezint parintilor un om pe care abia il cunoscusem, asa ca n-are decat sa se descurce! In fond, mama era colega ei. Zis si facut. Dupa o noapte de sporovaieli in tren, am aflat ca provine dintr-o familie cu sase copii, al caror tata a murit cand el avea doar cinci ani. Au fost crescuti doar de mama, care le-a pus o temelie solida, bazata pe principii morale, pe credinta, si a facut tot ce-a putut pentru ca toti copiii sa studieze, pentru a-si asigura un viitor bun. I-a invatat sa nu fure, sa nu insele, sa nu faca compromisuri, sa aiba grija de surorile lor, sa nu accepte sa fie calcati de nimeni in picioare, sa zica "multumesc lui Dumnezeu" pentru tot ce au, si multe alte lucruri bune, pe care toata lumea le stie, dar putini le aplica! Am mai aflat ca suntem in aceeasi zodie de "vorbareti si ganditori" (Gemeni) si ca suntem la o zi diferenta unul de altul (el pe 12 iunie, iar eu pe 13 iunie).
Si el a aflat despre mine ca sunt foarte indragostita de scoala, ca-mi place sa invat si ca n-am sa renunt la scoala nici pentru Brad Pitt! (Mai aveam un an pentru a termina liceul). In fine, pe la 5 dimineata, am ajuns in gara si impreuna cu Nora am hotarat sa-l ducem pe Ali la un hotel in oras, iar pe la 11, sa mearga Nora sa-l ia si sa vina cu el la mine. Intre timp, eu trebuia sa-mi "pregatesc" parintii!
Ajungand acasa, nu stiam cum sa incep. Ai mei ma trageau de limba sa afle cum a fost la Bucuresti, daca mi-a placut. Mi-am luat inima in dinti si le-am povestit ce s-a intamplat, iar ei au reactionat foarte dur in acel moment, mai ales tata, care a inceput sa strige: "Ce turci, ce arabi, esti nebuna?". Pana la urma, au acceptat sa-l cunoasca, mai ales ca venea cu Nora. Au vorbit de una, de alta, si a ramas ca dupa ce termin scoala, sa mai vorbim. Seara l-am condus la gara si-am ramas cu amintirea unui sarut, pe care nu l-am mai putut uita. Am simtit ca tot corpul mi se topeste si plutesc! Nu era primul meu sarut dar era cel mai fascinant.
Am ramas prieteni la distanta o perioada destul de lunga, timp in care mi-am exasperat matusa, deoarece eu nu aveam telefon acasa, iar el ma suna aproape in fiecare seara si o punea pe matusa sa ma cheme. Noroc ca nu statea departe!
Dupa ce am terminat liceul, am hotarat sa ne casatorim. Am dat examen si la facultate, dar am ramas insarcinata, m-am mutat la mama si a trebuit sa intrerup facultatea o perioada, cam lunga de altfel. Dar cand prima mea fetita a facut doi ani, am luat-o de la capat cu facultatea. Prin anul trei, a venit si a doua fetita, dar n-am mai intrerupt, am hotarat ca pot sa ma descurc si chiar m-am descurcat! Nu ne-a fost usor, pentru ca planurile si visele facute la distanta sunt una, iar realitatea e alta! Am trecut si peste furtuni, inevitabile in orice casnicie, si peste clipe de neuitat. Dar dupa 13 ani de casatorie am ramas impreuna, am ramas sa ne "luptam" cu viata, ca o familie adevarata. Iar acum ne bucuram si de cel de-al treilea "puiut" al familiei, care alaturi de surorile lui ne insenineaza viata si ne face sa trecem cu bine peste toate momentele grele.
Sotul meu are o vorba: "Daca temelia e construita gresit, se naruie totul in timp". Dragostea mea nu a fost un "coup de foudre", ci s-a cladit caramida cu caramida. Sper ca asa trebuie sa fie o dragoste adevarata! A inceput ca un vis, iar visul meu continua si sper sa nu se sfarseasca niciodata.
Aceasta a fost povestea mea! Va multumesc pentru timpul acordat,
Cu mult drag,
RALUCA MAREI - Bucuresti