Biserica plutitoare din Garda

Motii dintr-un sat de pe Valea Ariesului asteapta de 18 ani un specialist de la Ministerul Culturii, care sa-i invoiasca sa repare vechea biserica a satului. Un monument istoric gata de expiere

Prima clatinare

Intr-o dimineata de duminica, biserica din Garda a inceput sa se legene. Cu oameni cu tot. Intreaga constructie seculara de lemn se inclina usor in stanga si in dreapta, ca tangajul unei corabii, pe apele unei mari linistite. Primele care au observat acest fapt au fost femeile din cor. Erau sus, in balconul ingust al bisericii, cantand impreuna, deasupra multimii de tarani nemiscati - incremeniti in rugaciune. Fiind jos, pe pamant, oamenii nu si-au dat seama de aceasta leganare. Doar femeile au remarcat-o. Si-au inchipuit atunci ca viseaza. Ca e doar o parere. Biserica se balansa inceeet, lin, odata cu cantecul lor, de parca insusi suflul acelei pricesne de moate iubitoare ale lui Hristos, intreaga acea emotie care invaluia boltile scunde si multimea de dinauntru ar fi preschimbat biserica intr-o fiinta vie, care incepuse, deodata, sa se infioare la auzul muzicii sfinte. Abia spre sfarsitul Liturghiei, invatatoarea Carmen Danciu a cutezat sa le-ntrebe si pe celelalte femei cantarete. Ele au raspuns ca simtisera la fel. Si Lenuta Bas. Si Maria Bogdan. Si Eva Todea. "Da, biserica se misca cu cantecu nost..." N-au stiut atunci prea bine ce inseamna asta. S-au hotarat sa nu mai spuna nimic, inca. Aceasta "prima clatinare" s-a petrecut in Ajunul Craciunului, chiar pe 24 decembrie, anul 1988. Afara, in zapezi, asteptau calare pe cai Irozii. Trei crai. Gaspar, Melchior, Baltasar. Trei flacai gardeni, abia putand stapani armasarii ce incepusera si ei sa se agite si sa freamate, odata cu mantiile lor stramosesti de trei culori: rosie, galbena si albastra...
Apoi a fost clopotarul. Dupa alte doua duminici. Crasnicul Teodor Belei. Cand s-a urcat in turn si a tras clopotele, in mijlocul Liturghiei - clopotele acelea mici si stravechi, pe care numai el stie sa le traga deodata, alternativ, dar continuu, creand o muzica inaltatoare, "ce-ti umple inima" de atata frumusete - atunci a simtit ca il apuca ameteala. Toata turla cea ascutita de lemn se clatina. S-a dezechilibrat putin, apucandu-se cu amandoua mainile de sforile lungi, neintelegand ce se-ntampla. Teama! De fapt, intregul gigant de barne intortocheate al bisericii se hatana scartaind subtiratec si prelung din incheieturile lui adanci, tatani batrane, despre care se credea ca-s legate cu descantec si nu pot fi dezmortite nicicand....
Crasnicul a smucit franghiile brusc, pe amandoua deodata, oprind clopotele. Jos, sub picioarele lui, toti crestinii taceau. O clipa. Doua. Trei. Aproape ca auzea fulgii de nea afara, lovind incet si voluptuos streasina clopotnitei, in care traise de o viata. Atunci si-a dat seama ca, probabil, tocmai rezonanta clopotelor o facea sa vibreze, in balansuri tot mai ample si infricosatoare. Timp de doua zile n-a dormit, n-a mancat, n-a baut. A treia zi a iesit din casa si s-a dus la preot. S-a asezat pe scaun la masa, cu palmele inclestate sub barbie si ochii inchisi. Se gandea, cumpanea, nu stia cum sa-i spuna. Cuprins de o febrilitate ravasitoare, ce-i tot amana si-i amesteca vorbele. Era ajunul Anului Nou. De departe, din ulitele pufoase, asternute cu zapezi mari, incepusera sa se-auda zurgalai si glasuri de flacaiandri: "S-a sculat mai an, Badica Traian...." Preotul Dragomir Peteleu a venit si s-a asezat zambind pe celalalt scaun. Erau amandoi, fata in fata. Crasnicul avea obrazul napadit de palcurile haotice ale barbii, chipul slabanog, galbenit de posturi si zbuciumari. In cele din urma, si-a ridicat cu umilinta privirea spre duhovnicul de dinaintea sa. Cu glas tragic, i-a zis, apoi, agatandu-se parca de orice raspuns salvator, de orice speranta, ca ceea ce-a constatat el nu poate fi, totusi, atat de periculos si definitiv: "Parinte... Eu cred ca biserica noastra este bolnava."

"Testamentul" stramosilor

Incet-incet, vestea s-a raspandit si in sat. Se intindea ca o uriasa spaima. Biserica lor!... Nu-i vorba doar de faptul ca-i atat de frumoasa, cand o vezi acolo, alba si zvelta, pe malurile Ariesului, sub munti.(Monument istoric de la 1792, biserica e ridicata pe temelii si morminte mult mai vechi. Numai cand o zaresc din drum, turistii Apusenilor opresc masinile si o contempla fascinati.) E vorba ca multi dintre motii din Garda de Sus iubesc aceasta biserica mai mult decat propria casa. De-adevaratelea. Daca-i intrebi, iti zic despre un anume testament. Un fel de "contract" pe care l-ar fi iscalit ei insisi "cu mosii lor", angajandu-se sa nu lase niciodata vechiul altar de izbeliste. "Testamentul!". Iar cine nu-l respecta cade sub un blestem mai lung decat moartea.
Arareori am intalnit o asemenea adoratie colectiva pentru o simpla cladire subrezita. La doar 12 zile dupa "prima clatinare", localnicii au cumparat imediat toate cele trebuincioase renasterii - scanduri, drugi, capriori, incheieturi, sindrila destula pentru doua acoperisuri. Totul. Preotul insusi s-a minunat: aproape patru sute de milioane de lei, peste noapte! Nu-si inchipuia "de unde!" au putut strange acesti bieti tarani munteni atata banet. "Din lemnul pe care il taie in padure. Din laptele pe care il vand la piata. Tot ce-au avut au dat", zice. Aici oamenii sunt saraci, cu ocupatii simple. Padure, curte, cateva animale. Nici macar mineri nu-s printre ei, ca la Rosia Montana. Dar preferau sa rabde de foame in case, decat sa-si vada biserica naruita. Au voit sa se apuce de treaba, cat mai grabnic. Voluntari, toti impreuna, lasandu-si balta treburile gospodariilor. Atunci s-a facut auzit in sat, pentru prima oara, cuvantul asta misterios, coborand apasat si infricosator de dincolo de munti, peste fruntile innegurate ale gardenilor: "Ministerul!...". Asa ziceau. Ministerul nu te lasa. Ministerul nu-ti da voie. Sa bati nici un cui. Ministerul nu. Ministerul... Oamenii au inceput sa faca petitii. Zeci si zeci de memorii, unul dupa altul. Stateau pregatiti de munca, asteptand vesti. Intr-un tarziu, raspunsul a venit: gata, s-a aprobat! "E monument istoric major, de patrimoniu national, trebe restaurat". Se poate face treaba. Doar ca ministerul mai trebuia sa trimita si un "specialist". Optsprezece ani la rand au tot asteptat specialistul sa apara in sat. Ori de cate ori vedeau cate un strain zabovind putin pe aici, isi inchipuiau ca e El. Ca, in sfarsit, a venit!... Scandurile, barnele si dranita adunate cu atata cheltuiala au inceput sa putrezeasca, nefolosite de atata vreme. Oamenii isi cam pierdusera nadejdea. Intr-o buna zi, cineva a vazut: turla se inclinase usor. "Tragea" spre dreapta. Faptul poate fi observat si azi: intreaga biserica e putin aplecata catre apa Ariesului, cabrata indaratnic si trist ca o inalta mireasa muribunda.Cand au observat acest lucru, satenii au plans. Femei si barbati, deopotriva. S-au adunat in cimitirul intins imprejurul lacasului alb, s-au risipit spre crucile stramosilor si au plans laolalta, fara jena, din toata inima, punand flori pe morminte si privind impreuna spre turnul ce statea sa se prabuseasca. In zilele urmatoare au scris cu disperare alte petitii. Preotul, primarul si femeile din cor au mers ei insisi la Bucuresti, de nenumarate ori, incolonandu-se tacuti pe la usile ministeriale. De fiecare data se intorceau si mai ingandurati, cu alte si alte promisiuni desarte. Gardenii s-au strans imprejurul parintelui, pentru ultima oara. Intre ei, mesteri renumiti de biserici, adusi cu fala de prin toate comunele vecine. "Parinte, nu-i mare lucru. Ne pricepem. Hai sa ne ocupam noi, pe contu nostru. Astia tat numa "chedisi" ne pun, nu ne-ajuta cu nimica..." In cateva luni ar fi consolidat-o, fara sa-i strice "frumusetea arhitecturala" sau pictura. Doar sa o intareasca nitel. Sa-i intepeneasca ici-colo radacinile. Sa-i carpeasca un picut sita de deasupra - macar sa nu mai ploua inauntru. Preotul a zis inca o data ca nu. Nu e voie. "N-ai cum sa faci exterioru pana nu refaci interioru. Asta-i legea". Au ales, totusi, sa sfideze putin autoritatile. Caci biserica se apleca tot mai mult... Sase pari zdraveni au fost infipti in pamant, in partea dinspre rau, sustinand acoperisul si intreaga constructie. Apoi au adus o folie uriasa de plastic, varand-o cu indemanare peste tot, pe sub dranita gaurita. Au lasat-o asa. Sprijinita in cele sase carje de barne. Si cu punga aia ridicola deasupra. Asteptand si iar asteptand...

Tunurile tocasilor

S-a hotarat, apoi, a nu se mai bate clopotele si nici toaca. Cand treceau pe drum, prin dreptul bisericii, oamenii micsorau glasul ca dintr-un fel de reflex pios, privind-o din mers, cu-n amestec de ingrijorare si mila. Orice strigat, orice injuratura racnita in preajma ei ar fi putut s-o tulbure. Tot din acele vremuri s-a anulat unul din cele mai stravechi obiceiuri motesti de-ale locului - "tunurile tocasilor"... Sapte feciori zdraveni - alesi de sat pentru curatenie trupeasca si vrednicie - vegheau, pe rand, toaca bisericii, cu vreo saptamana inainte de Paste. Aparau toaca. Bucata aia batrana de fier, roasa, pamantie, avand marginile curbe si zdrentuite de loviturile din timpul a trei secole, o pazeau cu osardie si teama, cu pretul vietii. Isi faceau focul alaturi, pe pamant, stateau afara in frig, nopti la rand. Nu dormeau deloc, nu se lasau rapiti de ganduri. Se pastrau ageri, continuu. Nu era de gluma. Daca cineva ar fi reusit, printr-un viclesug, sa poata fura - fie si-un singur minut! - toaca strabunilor, bietul "tocas" baietan ar fi ajuns de rusinea lumii...Sa nu-l ia nici o femeie de sot vreodata. Sa paraseasca satul, poate. Ba unii, in istorie, si-au pus chiar capat zilelor. Acesti sapte strajeri-feciori stateau incolonati in altar, langa preot, in noaptea Invierii. Drepti, in straie albe, ca niste ingeri. Si tot ei, in noptile cat vegheasera atenti in cimitirul instelat, trageau ici-cand spre vazduh, salve cu "tunuri din lemn", niste ciubere cu carbid, ce explodau portocaliu pe deasupra mormintelor, speriind cu bubuitura lor prelunga duhurile rele, pe care le si "vedeau" zburand precum niste pasari negre... Acum, toate astea s-au sfarsit. Tocasii nu mai pusca de Inviere, ca sa se-nsoare mai repede. Crasnicul nu mai trage clopotele cu dangat ingeresc, vestind cu ele evenimentele importante ale asezarii. Iar invatatoarea Danciu zice ca "o doare sufletul". Pune mana pe piept si-mi spune ca si sufletul doare, ca orice parte a corpului, atunci cand priveste biserica asta amenintata de orice zgomot, chiar si de cantec, gandindu-se ca s-ar putea prabusi chiar si maine, poimaine, iarna aceasta, oricand, desi ei ar vrea si, mai ales, ar putea! sa faca ceva ca s-o reinvie. Optsprezece ani au asteptat doua mii cinci sute de oameni, priveghind-o necontenit. Au ingrijit-o si-au curatat-o in fiecare zi, privind-o neputinciosi cum moare sub ochii lor. Abia intr-un tarziu, acum doi ani, ministerul a tresarit. Gata, au zis: doua miliarde de lei, pentru restaurare! Primarul a adus vestea razand: tocmai acuma, cineva de pe la Bucuresti a aflat ca-i una din cele mai frumoase biserici de lemn ale Europei. Pana atunci, pur si simplu "nu stiusera". Au analizat succint planurile si si-au dat seama ca se poate reface. Constructia nu e compromisa. Pictura pastrata aproape integral, originala, a unuia din cei mai mari pictori romani din veacurile XVIII-XIX, Simion Silaghi. Si s-a zis: "Gata, pornim la treaba!...".
Bineinteles ca acesti bani n-au venit niciodata. Gardenii nici n-ar fi avut neaparat nevoie de ei. S-ar fi descurcat si singuri, la nevoie. Oricum, platisera inca 100 de milioane, doar pentru simpla intocmire a acelui proiect. Numai specialistul intarzia mereu sa apara, bantuind ca o himera prin mintea lor de moti nadajduitori si patrioti, care nu voiau sa creada ca, totusi, "mai-marii" tarii ar putea sa-i lase chiar asa, de izbeliste... Specialistul. Un sol, un om ca toti oamenii. Ce-l costa sa vina si el o data, o zi, sa se uite?... Ziceau in scrisori ca-i vor plati ei drumul si masa si casa. C-o sa-l intampine ca pe-un rege, in urale, cu carele cu boi si steaguri tricolore, c-o sa-l puna-n icoana, precum un sfant pe zidul bisericii. Orice, doar sa vina!... O singura zi!... Cand am intrat in sat si m-am dat jos din masina, niste barbati de pe ulita au crezut c-as putea fi chiar eu. Unul dintre ei, Pasca Ioan, membru in consiliul parohial, a venit catre mine si m-a cercetat c-o sfiala copilaroasa, framantandu-si fasait palaria intre palmele muncite. Amana, suguia, ma tot iscodea politicos, ca de unde-am venit, ca ce vant ma aduce... Si abia in cele din urma, a indraznit sa rosteasca si fatala intrebare: "Nu va suparati, sunteti cumva in legatura cu restaurarea?...".

Jertfa suprema

Dincolo de toate astea, insa, un eroism incredibil a persistat in inimile acestor moti incapatanati. Desi biserica ameninta in orice clipa sa cada peste ei, gardanii au continuat sa se inchine intr-insa opt ani la rand, duminica de duminica, din 1988 si pana in 1996. S-a luat decizia ca liturghiile sa se tina in cat mai mare liniste - precaut, fara mari zgomote si framantari - dar sa nu inceteze. Cu orice risc. Elena Danciu rememoreaza: vedea oamenii de sus, din balconul cladirii, cum se balansau incet, toti deodata, ca niste arbori in adierea vantului. Se leganau usor, odata cu biserica.Multi. Atat de multi, incat "daca aruncai o moneda din balcon, n-avea cum sa atinga pamantul". Puteau sa moara cu totii. Sub enorma cladire prabusindu-se intr-o parte, zdrobindu-i de-a valma, cu greutatea ei nimicitoare. Zadarnic le-a zis preotul sa nu mai vina asa multi, ca e periculos, ca... toate celelalte. In zorii fiecarei duminici, de peste munti, ei apareau! Ba poate chiar mai numerosi ca inainte. Invatasera sa se roage cu totii intr-un suflu slab, intins ca un murmur. Femeile din amvon raspundeau cu un cant suav, iesindu-le din piepturi susurat, aproape imponderabil. Insa, mai puternic, poate, decat oricand. Doar la Sfintirea Darurilor, in clipa suprema a slujbei, crasnicul inchidea ochii si mangaia prelung franghiile intinse pana in negura turlei, iar atunci toti oamenii incremeneau palizi, livizi, cu privirile ridicate. Isi strangeau copiii la piept, tragandu-i langa dansii. O spaima sfanta, dureroasa si inaltatoare totodata. Jertfa suprema. Biserica se cutremura, din adancul temeliilor sale sprijinite pe lespezi vechi de morminte. Prapurii de dinaintea catapetesmei porneau a fremata si ei, fluturand parca. Totul vibra. Chiar si icoanele de pe ziduri. Dar nu se putea altfel - sa-l slavesti pe Dumnezeu, fara macar un singur nimb de clopote...
Din usile altarului, parintele Dragomir predica incruntat, privindu-i pe toti cu o ingrijorare inlacrimata. "Cum s-a putut o asemenea devotiune, pana la sacrificiu?", isi aminteste si azi, stergandu-si obrajii umezi cu maneca larga a anteriului. I-au albit tamplele si perii scurti ai barbii, iar in ultimii ani, ochii i s-au facut nefiresc de verzi-albastrui, o culoare neomeneasca, asa cum recunoaste el insusi ca nu-i avusese nici in adolescenta sau copilarie. Puteau, intr-adevar, sa moara oameni atunci. In orice clipa, in fiecare duminica."Ce jertfa poate fi mai mare decat sa te gandesti ca fiecare Liturghie poate fi pentru tine ultima?... Si sa gandesti asta cu bucurie, cu credinta! Ca-n Casa Domnului, nimica rau nu ti se poate intampla...." Isi aminteste si de alte ierni, de amurgurile pline de cantec ale sarbatorilor - biserica, ca o nava batrana din sindrila, cu ferestruici slab luminate, plutind ca-ntr-un vals nostalgic pe intinsul zapezilor. Se auzea din ulita, de pe podul Gardei, scartaitul ei fantomatic, de lemn uscat, incapatanat si aspru, creand parca "o muzica", precum un vaier coborand din adancul padurilor. Si - imaginea asta mi se pare cea mai impresionanta din intreaga poveste a preotului - oamenii care nu-ncapeau inauntru, in multimea leganata a slujbei, se-ngramadeau prin zapezi, spre partea dinspre miazazi a bisericii, si ramaneau acolo tot timpul liturghiei, langa peretele alb, nemiscati, ascultand, asteptand. Femei si barbati, unul langa altul. Cu trupurile lipite de coaja alba si scorojita a zidului. Cu pieptul si obrajii apasau trupul peretelui secular. Toti, impreuna, tacuti, rugatori. Sprijineau biserica, din afara. O imbratisau, parca. Stateau acolo, imbulziti, rezemati. Gata oricand "sa tina" povara ei, daca intr-un anumit moment s-ar fi putut povarni catre dansii. Asta faceau. Ca sa fie bine. Pentru ca preotul lor sa poata sluji in altar, mai departe...

Dragostea nu moare

Oameni care tin in bratele lor o biserica... Greu de imaginat. Preotul insusi n-a mai putut suporta gandul asta. Responsabilitatea unui atat de mare sacrificiu. Intr-o alta dimineata de duminica, in predica sa de la capatul Liturghiei, le-a dat vestea inevitabila, pe care multi o banuiau, dar nu indraznisera s-o rosteasca vreodata, nici in ganduri: "Imi pare rau, oameni buni, dar cred ca trebuie sa facem o biserica noua...".Au facut-o imediat, in primavara. "Pe contul lor", fara oprelisti. Daruind din inima, muncind impreuna, moteste, ca intotdeauna. Nu s-au plans, n-au alergat dupa sponsori. O catedrala alba, clasica, cu sase turle mari, a aparut alaturi de bisericuta suferinda de pe malul Ariesului. In joaca au facut-o parca, numai si numai din agoniseala lor. Si s-au inchinat intr-insa cuminti, cuviincios, dar fara sa renunte niciodata la "sora" cea mica, care isi astepta, mai departe, salvarea. N-au lasat batrana cladire in paragina, asa cum se intampla, in general, pe la noi, atunci cand apar prin sate biserici "moderne", urate si fastuoase. Parintele Dragomir nu si-a facut defel un titlu de glorie din noua zidire. La tarnosirea din anul 1995, bucuria a fost retinuta. Gardenii n-au incetat vechile petitii, memorii si alte cheltuieli banesti, ajungand la aproape un miliard de lei, toata cazna asta epuizanta si zadarnica... "Si azi "ma pistoneaza" la cap, mereu: "Parinte, ce facem cu biserica noastra?! Is parintii nostri acolo, nu ne dau pace nici noaptea-n vis!..." Eu ce sa fac? Ca am tot facut demersuri si rugaminti, avem tot-tot pregatit. Ne tin asa, barati, de atatia ani. Nu pot intelege. Nu ne putem inchipui de ce!... Na, acuma avem biserica asta, avem acum unde sa ne inchinam linistiti, fara teama. Dar eu nu-s constructor, n-am ambitii de ctitor. Eu is un biet preot. Ziduri si cladiri se fac peste tot, suficiente. Biserica asta veche e altceva. E vie, e trupul viu al batranilor nostri, care s-au rugat atatea secole intr-insa, lui Hristos. Eu sunt mot, nascut aici, la Vidra de Sus, in satul lui Avram Iancu. E poate mai greu de priceput pentru un strain ce-nseamna asta. Biserica asta e-o dovada. O marturie ca noi suntem romani si nu vrem sa pierim de-aici niciodata."

Un mare duhovnic mot

Trebuie spus ca acest parinte Dragomir Peteleu e acum unul din cei mai populari duhovnici ai Apusenilor. Cand a luat el decizia de a face o noua biserica, oamenii si-au dat seama imediat ca asta nu-i un moft ori mandrie locala, ci ca, pur si simplu, "altfel nu se poate".Vin la el mii de credinciosi. Multi dintre ei zic ca ii datoreaza, efectiv, viata. Biserica cea mare e mereu arhiplina. Cand l-am intrebat daca vine ceva lume pe la slujbe, acesta mi-a raspuns la fel de fastacit, coborand ochii intr-un zambet hatru: "Apoi domnule, eu nu i-am numarat... Da atata stiu, ca atuncea cand ies oamenii de la slujba, se cam opreste circulatia pe toata soseaua din satu nost...". Vin din toti muntii din jur, de la Cluj, la Alba si pana la Oradea. Atrasi mai ales de puternicele masluri tamaduitoare. Uneori, cand il vad trecand pe strazile din Campeni sau Abrud, crestinii ii saruta mainile: "Multumim pentru ca ne-ai salvat copilul....". "Multumim ca ne-ai ajutat cu bani...". "Daca n-ai fi fost dumneata, parinte, poate ca acum eram in mormant!...". Asta zic oamenii. Cazuri de exorcizari au fost nenumarate, cu dovezi si marturii limpezi. Acum cateva luni, a vindecat o fata demonizata, pe nume Elena Lazea, din Uresul Vidrei, care se inalta de la pamant desi o tineau sapte barbati zdraveni. Blonda, 16 ani, nespus de frumoasa. Urletele ei devenisera inumane, vorbea cu alte glasuri, din alte graiuri si lumi. Sapte zile la rand, de sapte ori pe zi, a slujit langa dansa, citind necontenit moliftele Sfantului Vasile cel Mare. In cea de-a saptea zi, o limpezire stralucitoare i-a inundat ochii tinerei. Un moment. Un singur moment al citaniei, in care parintele a rostit acel "Tie iti poruncesc, Diavole, sa iesi din om si du-te-n muntii cei pustii!", a fost de ajuns pentru insanatosire. Imediat dupa asta, in cateva zile, fata cea blonda s-a indragostit de un om tot blond, din Albac, si s-a maritat cu el.
Toate astea nu le stiu de la preot. Motii mi le-au zis, din multe sate dimprejur pe unde trecusem. Lazesti, Albac, Arieseni, Vidra, Vadu Motilor... Parintele le recunoaste doar uneori, neavand ce face daca-l tot intreb, straduindu-se insa de fiecare data sa schimbe vorba. E, intr-adevar, un om teribil de modest.Cand imi vorbeste despre sine, devine parca asemeni unui adolescent trist, rusinat, voind parca mereu sa-si ceara iertare pentru orice rabufnire mai entuziasta. "Eu? Ce sunt eu?...", zice. "Un pacatos de om, un nimeni. Nu-mi doresc altceva in viata decat sa traiesc aicea, in sat, si sa fiu prieten cu toata lumea. Sa m-apropii de oameni, sa-i ascult, sa fiu un bun vecin... Asta imi place mult, nu stiu cum sa explic. Eu nu vindec, nu fac "minuni". Eu doar ma rog la Dumnezeu. Atata cat ma pricep si eu, amaratul...". La fel e si invatatoarea Danciu. Blanda, pioasa, cu aceleasi colturi plecate ale ochilor, parca ar fi sora cu parintele. Suferinta i-a unit, le-a asemanat trasaturile. Cu cei doi stau acum, in mijlocul unui cimitir ce se-ntinde de la drum pana la paduri, in fata usii stravechi a bisericii care n-a mai fost deschisa de cincisprezece ani pentru slujbe. Doi oameni, un barbat si o femeie. Cei doi care i-au condus pe oameni in lupta lor zadarnicita, de-a lungul a doua decenii. Si amandoi imi spun clar, constienti, punand trainic mainile pe zidul cel alb: "Nu se stie daca, dupa iarna asta, biserica noastra va mai fi in picioare. Nu mai este timp. De acum inainte, totul e disperare".

Comori uitate

Il asteptam si pe crasnic, sa vina si sa deschida. Intr-un tarziu, apare. Cel de-al treilea personaj al povestii noastre. Tinand in palma o cheie mare si neagra, cu care descuie lesne mecanismul complicat al usii pe care sunt sculptate semne ancestrale.O usa scunda, trebuie sa te-apleci ca sa intri. O lumina usor irizata de firisoare portocalii patrunde prin intunericul tihnit, ca de casa taraneasca. Ma asteptam la mucegaiuri, praf, panze de paianjen. Nimic din toate astea. Parca neoranduiala de dinauntru fusese dereticata in amanunt, de cateva ceasuri, desi nimeni nu stiuse dinainte ca vor avea oaspeti. Un miros diafan de smirna, ca dupa o slujba abia incheiata. Si, mai ales, o caldura placuta, ce razbate din pereti, din pamant si din lucruri. Acolo, in naosul acela cat o odaie mai mare, gardanii si-au strans toate odoarele lor. Icoane mari, aurite, sfesnice, candelabre, prapuri falnici, in culori inca vii si inflacarate. De-o parte si de alta a drumului spre altar sunt gramezile inalte de sita si barne, cumparate pentru a doua oara de sateni, in nadejdea unor alte restaurari amanate. E, intr-adevar, dramatic sa le vezi, sa-ti inchipui. Pe masa sfanta mai sunt inca Potirul, Crucea si Cartea, desfacuta undeva la mijloc. Preotul Dragomir se uita spre ele, isi da potcapul jos si plange. Timp de cateva secunde, simplu, ca un copil. Nici un strain n-a privit toate astea in ultimul deceniu. Eu sunt cel dintai. Imi zice ca pentru ridicarea acestei bisericute, o familie de intemeietori din veacul al XVIII-lea a taiat o intreaga padure. Un munte de arbori, pentru ca dintre ei sa aleaga fasiile de lemn cel mai bun. Iar deasupra noastra, peste tot, numai ingeri si sfinti inaripati! Inegalabila pictura a lui Simion Silaghi - intocmai ca acum doua veacuri, neatinsa, uitata in bezna, de ani si ani. N-are rost sa va zic despre ea.O spun cartile, ar fi putut-o spune "specialistul", care n-a avut niciodata bunul simt sa se miste pana aici, sa o vada. Simion Silaghi... Unul din cei mai mari pictori bisericesti ai Ardealului, din toate timpurile. Ma gandesc ca daca ai decupa un metru patrat din pictura asta, ar putea valora mii de euro. Preotul imi zice la fel. Dar nu-i pasa prea mult de valoarea ei "materiala". "Ati auzit vreodata cum suna clopotele noastre?", ma intreaba. Si tot el isi raspunde, ridicand ochii albastri-verzui spre tenebrele clopotnitei, vorbind mai departe c-un glas lin, linistitor: "Suna aparte... Numai noi stim cat de frumos suna... Ii asa, ca o muzica ce-ti canta inima... Suna aparte... Numai noi stim...".
Daca am curaj, pot face asta un minut, pentru mine. Urc, doar cu crasnicul. Barbos, slab, tacut, putin adus de spate. Pune mainile pe funii atent, incordat. Ma-ntreaba daca sunt pregatit. Ii zic ca da. Ma mai roaga doar ceva: "Sa le inrejistrez o tara". Sa le avem poate candva, ca amintire, daca ceva o sa se-ntample. Ii zic iarasi ca da. Si deschid reportofonul. Cateva clipe de tacere. Clopotarul ma priveste direct in ochi, asteptand. Ii fac semn din cap. Si atunci, deodata, trage!

Un dangat istoric

La numai cateva minute dupa asta, am iesit in strada. Dupa ce am simtit eu insumi balansul zbuciumat al bisericii, care-ncepuse sa se miste ca apucata de-un cutremur, dupa ce am auzit clopotele sunand, intr-adevar, precum o simfonie, inalt si continuu, un dangat astral venit de undeva din tariile vazduhului. Am iesit in strada. Culmea, nu-mi fusese teama. Asta-mi ziceam mereu. Nu-mi fusese teama deloc de acea leganare smucita, ca de corabie pe vreme de furtuna. Nu pot spune de ce. Era langa mine crasnicul. Si preotul. Si dascalita. Mi s-a parut atunci mai degraba ca traiesc un moment oarecum "eroic" si inaltator, nu neaparat al evenimentului in sine, cat al meu!, personal, al vietii mele, as putea spune - primul dangat de clopote, dupa cincisprezece ani de pustietate... Si care ar fi putut sa fie si ultimul. In strada era soare si se adunasera oameni. Gardeni, femei si barbati, vecini de pe-acolo, de langa biserica. Constantin Maris, Sabina Lazea, Paraschiva si Norica Belei... Vreo opt, de toti. Veneau spre parinte si il intrebau. "Ce s-a intamplat?...", "Am auzit clopotele noastre!....". Apoi am mers pe ulita, spre masina, impreuna cu preotul. Ieseau oameni la garduri, altii si altii: "Parinte, ce s-a intamplat?...". "Oare mi s-a parut, sau au batut clopotele noastre?...". "Le-am auzit sunetu din casa...". "Ne era dor, parinte...". "Ne era dor...".

***

In Muntii Apuseni, doar in judetul Alba exista peste 40 de astfel de biserici seculare, din lemn, opere ale celor mai mari artisti zugravi din Transilvania veacului al XVIII-lea. Farau, 1762. Belioara, 1789. Silea 1761-1774. Geogel, 1789. Ghirbom, 1688. Vidra, 1712. Pianu de Sus, 1761. Arieseni, 1712. Lazesti, 1700-1738. Intregalde, 1774. Lunca Muresului, 1723. Gabud, 1776. Sanbenedic, 1775. Sub Piatra, 1795. Goiesti, 1712. Sartas, 1780. Valea Larga, 1782. Salistea, 1798... Si multe, multe altele. Adevarate comori, inscrise toate pe lista monumentelor istorice de prim rang, aflate in stare grava de degradare. Unele dintre ele, chiar in pericol de a disparea complet, in foarte scurt timp. Povestea tuturor, inscrisa pe pisanii, este izbitor de asemanatoare: "Inaltata de moti, cu jertfa si toata cheltuiala. Spre dainuirea neamului nostru."

Fotografiile autorului

Cei ce cred ca pot sa-l ajute pe parintele Dragomir Peteleu, in demersurile sale de salvare a bisericii din Garda de Sus - fie numai cu un sfat ori vreo solutie de rezolvare a acestei situatii disperate - pot folosi numarul dumnealui de telefon: 0748/05.68.32.