Pustnici, anahoreti, pelerini si nebuni intru Hristos

Pe o imaginara harta a monahismului romanesc, sihastriile abia se mai zaresc.

Din marile continente ale pustniciei de altadata, astazi nu au mai ramas decat niste banuite insule refugiate in adancurile de padure din Valcea, Bucovina si muntii Neamtului. Stirpea sihastrilor, cu invatatura si tainele lor, se stinge inexorabil chiar sub ochii nostri. Ar trebui sa ne multumim macar cu gandul ca mai exista cativa "traistari" iubitori de singuratate, anahoreti stiuti doar de Dumnezeu, ce se roaga pentru slabiciunile si pacatele noastre in scorburi, in pesteri, in crapaturile nebanuite ale pamantului.
Multi sau putini, vor fi de ajuns. Nimeni nu le cunoaste numele si asa trebuie sa ramana - tainici si nestiuti pe deplin. Se spune doar ca numarul lor nu poate sa scada niciodata sub sapte, in timp ce o legenda athonita pomeneste chiar de un grup al pustnicilor nevazuti - un grup mistic si risipit in locuri diferite, ce se completeaza miraculos de fiecare data cand moare unul dintre ei si care, desi nu stiu unul de altul, se roaga impreuna si comunica in duh tot timpul, pentru ca la "sfarsitul sfarsitului" sa savarseasca impreuna cea din urma Liturghie pe o culme inalta ca Athonul sau muntele Rarau, asteptand ca trupurile lor sa fie imbracate direct si fara de moarte in haina vesniciei.
Degeaba ii cauti si vrei sa discuti cu ei. Ca Sfantul Serafim de Sarov, monahul fuge de slava desarta a lumii, acoperindu-si cararile cu maracini si gura cu sapte lacate. Nemiscat, retras in rugi si tufisuri, pustnicul se contopeste cu padurea si salbaticiile ei, cercetandu-ti de departe gandurile si cugetul cel mai ascuns. E ca un cerb oprit la cativa pasi de tine. La prima miscare gresita, fuge, dispare in tufe si alunis, se contopeste cu natura, se ascunde in rape sau dupa cioate de copac.Nici daca iti apare in cale nu inseamna ca l-ai gasit. Il vezi numai daca el vrea sa fie vazut. Il auzi numai daca buzele tale au gustat cu adevarat din mierea tacerii. Cu rabdare si gand curat, intr-un tarziu poate ca-ti vorbeste. Cu ochii in pamant, continua sa te cerceteze si sa-ti dea raspuns la toate intrebarile tale, nu inainte insa de a te lega cu juramant sa nu spui nimanui - nici locul, nici cele auzite. Deloc intamplator, staretul manastirii Tarcau, parintele Gherman, refuza sa spuna ceva despre pustnicii aciuiati prin muntii din preajma. Se teme si pentru el, si pentru obste. Cu ani in urma, arhimandritul Gamalaiil a incalcat porunca si a vorbit in gura mare despre un pustnic anume. Pedeapsa i-a venit pe loc. I-a luat foc casa si apoi, mult mai grav, a plecat de la el linistea calugareasca, dragul de chilie si sporul rugaciunii. Viforul de ganduri l-a alungat din manastire. A devenit calugar hoinar la 70 de ani - varsta la care trebuia sa culeaga roadele cugetarii si ale impacarii cu sine. Neascultarea l-a lasat fara temelia locului, facandu-l umblator netihnit din schit in schit, din poarta in poarta.

Traistari si vagabonzi mistici

Ciudat cumva si inexplicabil, ortodoxia romaneasca se codeste sa-i accepte pe monahii pelerini, pe umblatorii si "traistarii" mistici ce rascolesc tacut si aparent fara o treaba colbul drumurilor de manastire. Preumblarile dintr-un loc in altul produc calugarilor batrani un intens frison de teama si respingere, pentru ei nimic nefiind mai aspru si primejdios decat duhul nestatorniciei si al iesirii de sub ascultare. Doar la rusi, pelerinul e admirat si pretuit. Doar in imensitatea stepelor calmace, "vagabondul mistic" porneste la drum pentru a-si satisface setea de nesfarsit.
Noi nu cunoastem aceasta evlavie itineranta, in care (o spune marele teolog M. Evdokimov) "imensitatea pamanturilor pare a se impreuna cu imensitatea cerului, indemnand omul la o meditatie asupra propriei sale imensitati interioare, pentru a atinge sau a pregati macar calea desavarsirii si a intalnirii cu Dumnezeu". Noi nu avem nici vagabonzi biblici si nici nebuni intru Hristos ca Sfanta Xenia, cea care a vaduvit pana la sfarsitul vietii imbracata in hainele sotului ei, cerandu-si iertare necontenit pentru toate crimele si pacatele acestuia. Sihastrii nostri sunt mai altfel - mai statornici si mai luminosi, "traistari calatori" in jurul aceluiasi munte, aceluiasi izvor. Poate ca resemnarea noastra mioritica chiar de aici ne vine - neavand intinderi mari de pamant, ne-am multumit sa ramanem pe loc si sa ne pazim petecul nostru de cer. Saracia noastra s-a dovedit pana la urma plina de bogatie. Nici acum nu avem atatea locuri sfinte ca grecii sau rusii, dar avem inca destule ca sa nu le sfarsim prea curand: Rarau, Ceahlau, Tarcau, Cozia, Arnota, Polovragi sau Bozioru.

Sfintii 7 Tineri din Efes si somnul lor de 184 de ani

Adevaratii pustnici nu au nici varsta si nici biografie. Anii lor se socotesc in numarul nevointelor si in puterea de a le indura. Pustnicia e suitoare ca un munte. La poale, se aseaza matca monahala, stupul rupt de lume, cu doua vietuiri: de obste (viata la comun) si de sine (fiecare isi poarta singur de grija, fara a uita de indatoririle comune). Cine vrea mai mult si simte o ravna aparte urca la sihastrie, unde, ceva mai sus, il asteapta prima treapta a tineretii isihaste: chilia si mai apoi coliba. De aici incepe totul - linistea si lupta gandurilor, rugaciunea inimii si contemplatia, limbajul pasarilor si iesirea din timp, nepasarea la frig sau foame si, intr-un tarziu, bucuria intensa, rascolitoare si fara egal - bucuria iubirii si comuniunii cu Dumnezeu. Pana la "contemplativi", "nevazuti" sau pana la celebrii "calugari goi", imbracati cu doar cateva zdrente in jurul taliei, mai este cale de urmat. Muntele pustniciei nu se termina niciodata. Varful lui abrupt duce direct in cer.
Simpla si complicata in acelasi timp, habotnica si delasatoare, monotona si plina de armonii psaltice, ortodoxia cuprinde uimitor de multe trepte monahale, de apartenente si caste eremitice - fiecare cu povestea si taina sa fondatoare: xerokolivarii, kufalitii, kafsokalivii, lavriotii, caviotii sau pustnicii fara adapost. Am vrea sa stim mai multe despre ei si despre taina pustniciei, dar nu suntem in stare. Pustnicii sunt anonimii zilelor noastre. Nu au nume, biografie sau varsta, si asa si mor - fara a avea scris pe cruce anul nasterii si al decesului. Pustnicii traiesc si dispar in felul lor - discret, tacut si usor. Multi ani dupa aceea, se intampla ca cineva sa le descopere osemintele. Un miros dumnezeiesc, bine-placut si plin de arome linistitoare, iti arata calea si locul se imbogateste cu prezenta unui nou sfant, asa cum s-a intamplat cu Ioan Iacob Hozevitul, tainuit multi ani in pestera sa din pustie.
Si mai putin stim despre "pustnicii nevazuti", eremiti ridicati la ultima treapta a sihastriei, despre care se spun cele mai uimitoare lucruri auzite vreodata. Se spune, de pilda, ca unii traiesc sute de ani sau ca altii adorm si se trezesc apoi in alte timpuri si in alta lume. Un text apocrif evreiesc vorbeste despre un pustnic etiopian, pe care proorocul Ieremia l-a trimis sa stranga smochine, pentru a nu asista la macelul si robirea israelitilor. In miezul zilei fiind si pe o caldura greu de indurat, pustnicul s-a retras intr-o mica pestera, unde, furat de oboseala, a si adormit. Se va trezi cu smochinele din cosul sau inca proaspete, dar dupa 70 de ani, cand evreii deja se intorsesera din robia Babilonului. La fel vor pati Sfintii 7 Tineri din Efes, sarbatoriti de Biserica pe 22 octombrie. Urmariti de prigonitorii imparatului Deciu (249-250), acesti tineri s-au ascuns intr-o pestera, unde, dupa un somn de 184 de ani, s-au trezit si au inceput sa propovaduiasca invatatura lui Hristos si sa combata erezia unei secte care nu credea in Invierea cea mare, de la sfarsitul veacurilor.
*
Despre pustnici, eremiti si isihasti stim numai ceea ce vor ei sa se afle si sa se propovaduiasca mai departe. Gresim daca ne preinchipuim viata lor dupa vrerea si imaginatia noastra. Gresim daca nu zabovim asupra nevointei lor, pana sa intelegem deplin ca marii insingurati ai rugaciunii nu fug neaparat de lume, ci mai degraba alearga insetati spre Dumnezeu. In Limonariul vechi gasim o povestire despre un parinte ce se ostenea intr-o pestera din muntele Sinai. Vazandu-l de departe pe ucenicul sau, in timp ce se ruga, pustnicul a luat infatisarea unui curmal, ca sa nu fie intrerupt sub nici o pricina din comuniunea lui cu Dumnezeu, iar dupa rugaciune si-a reluat surazator chipul lui de duhovnic.
Sa luam aminte la aceasta intamplare si sa calcam mai cu bagare de seama in preumblarile noastre prin padurile Tarcaului sau ale muntelui Rarau. S-ar putea ca stejarul sau ulmul pe langa care tocmai trecem sa fie un pustnic, un "tainic" silitor, pe care tocmai l-am intrerupt din conversatia lui cu Hristos. Daca iti apare in cale nu inseamna ca l-ai gasit. Il vezi numai daca el vrea sa fie vazut. Il auzi numai daca buzele tale au gustat mierea tacerii. Cu rabdare si gand curat, intr-un tarziu poate ca-ti vorbeste.
__________________

Randuiala pustniceasca in talcuirea monahului Vlasie Aghioritul

Unii ii numesc nevazuti; altii, pustnici ascunsi. De fapt, e vorba de un grup de sihastri care salasluiesc in cele mai indepartate colturi ale pustiei athonite si sunt nevazuti pentru ochiul omenesc. Acestia se arata doar celor pe care ii aleg ei. De cele mai multe ori, apar in calea cuiva cu suflet curat, un mirean smerit, cu viata evlavioasa de adevarat crestin.
Caviotii sunt calugari care nu au o chilie a lor, ci o inchiriaza, platind o suma simbolica, in cazul in care nu colinda lumea, propovaduind Evanghelia si gazduind noaptea pe la diferiti credinciosi.
Stalpnicii traiesc pe platforme ridicate pe stalpi inalti, unde nu numai ca tin post aspru si se roaga in vazul lumii, dar mai ales predica oamenilor despre pacate sau despre talcuirea Scripturilor, uneori facand si profetii cutremuratoare, ca marele Simeon.
Ziditii merg mai departe si isi sapa o mica pestera in inaltul stancii, de unde refuza sa mai coboare, asteptand o data sau de doua ori pe saptamana ca cineva sa le ridice cu scripetul putina paine si apa.
Spiliotii (traitori in pesteri) cauta grote izolate, dar mai putin umede si daunatoare pentru sanatate. Nu de putine ori, largesc cu mainile lor o adancitura deja existenta in peretele de calcar al muntelui, incropind nu numai loc de odihna, dar si un mic paraclis, cu altar si firide pentru icoane. Se intampla ca in jurul unui spiliot cu mult har sa se aseze mai multi ucenici si astfel sa apara acele superbe chilii suspendate in ziduri de piatra, dantelate ca niste uriasi faguri de miere.
Kufalitii (traitori in scorburi) cauta copaci trainici si cu tulpini uriase, largindu-si culcus in stejari batrani, dar si in maslini sau migdali seculari, precum Cuviosul David din Salonic.
Pascatorii. Unii pustnici neavand ce manca, dar si din dorinta de a se sili spre simplitate se hraneau cu ierburi, unii rupandu-le direct cu gura fara a le mai pregati in vreun fel. Pascatori se pare ca au fost si unii ucenici ai Sfantului Ioan Botezatorul, care manca miere si lacusta o planta cu gust amar din desertul Iudeii, si nu "lacuste", cum gresit se intelege si astazi printr-o traducere neatenta la nuante.
Sidirofori se numesc acei calugari care poarta lanturi grele pe umeri sau pe gat si spera ca prin chin si suferinta sa fie iertati de Dumnezeu. Multi sfinti si duhovnici de renume au practicat aceasta metoda, dar cu precizarea ca o faceau in ascuns, la adapost de uimirea si admiratia oamenilor. De altfel, si astazi multi monahi isi iau de la sine aceasta nevointa (o cruce de plumb sau o camasa de corp mai aspra), tocmai pentru a alunga de la trup lenevia sau poftele desarte, pentru a-si reaminti in orice clipa de patimirile lui Hristos.
Epeti se numesc calugarii cersetori, care traiesc chiar sub cerul liber, fara bani si fara chilie. in schimb, cutreiera biserici si manastiri, unde cer de pomana si mai apoi impart la saraci tot ce au.
Nebunii intru Hristos. Nu se confunda cu "epetii", desi uneori cersesc ca si ei la poarta arhiereilor sau a marilor potentati ai vremii. Adeseori vorbesc si se poarta ciudat, mimand ca sunt nebuni sau schizofrenici, din dorinta de a fi smeriti si lipsiti de trufie. Daca ne gandim ca vorbirea lor e adesea o cearta la adresa celor bogati si pacatosi, asta arata o data in plus ca, pentru ei, nebunia e doar o arma, si de atac, si de aparare. Lucratori tainici ai rugaciunii inimii si chiar facatori de minuni (ca Sfanta Xenia sau Cuviosul Sava Vatopedul) umbla uneori pe jumatate dezbracati sau alteori, atunci cand trebuie, se invesmanteaza ca niste imparati, razand astfel de vanitatea lumii. Rusii disting si acum intre kalikiperehozi (cersetori sau infirmi care canta stihuri duhovnicesti), vagabonzi mistici (asemenea Sfantului Teodosie din Pecersk, numit parintele calugarilor rusi) si iurodivi adevaratii nebuni intru Hristos, asemenea marelui teolog Skovoroda, un Socrate rus, care, dupa o viata de saracie si umilinte, si-a sapat singur pe mormant urmatoarele cuvinte: Lumea m-a hartuit, dar nu m-a prins niciodata.