Vacanta cu scriitorii

Vacanta de vara inseamna, inainte de toate, un loc de care ne legam toate visele. Pe malul marii, in varf de munte sau in gradina bunicilor, pentru unii el inseamna distractie, pentru altii odihna si reverie sau descoperire de orizonturi noi. In orice caz, un loc in care sa ne regasim si sa ne refacem puterile. Exista o asemenea destinatie in vacanta dvs. de vara? Si ce asteptati de la ea?

Matei Florian
Un catun la poalele Pietrei Craiului

A debutat cu poezie in revista "Cuvintul", in 1997. De 11 ani este titular de rubrica la revista "Dilema". In 2006, a publicat primul sau roman, "Baiuteii", iar acum lucreaza la cel de-al doilea

Numele locului e Ciocanu, iar pe oameni, cand nu se numesc Cioaca, ii cheama Stinghie, Poponeci sau Uretu. De ce as veni aici, in catunul asta de la poalele Pietrei Craiului, cand, la un singur semafor din Bucuresti, as vedea mai multa lume decat mi-ar fi dat sa intalnesc pe dealurile astea, intr-o luna intreaga? De ce as sta aici sa astept apa, iar cand nu vine, sa pornesc cu galetile la fantana in cautarea ei, cand robinetele din marile orase susura atat de cristalin, pline de bucurie, intelepciune si bunavointa? Chiar asa: de ce as ramane aici, cand seara se lasa un frig atat de patrunzator, incat nu-ti ramane decat sa te proptesti cu ochii in stele, nauc si mut si infofolit, iar frigul asta face ca lucrurile sa se apropie si sa se indeparteze dupa bunul lui plac, de parca si casele si padurea si dealurile ar fi smintite sau vrajite? Nici eu nu stiu ce sa mai cred. Ce sa mai cred despre frasinul asta pe care l-am asteptat sa inverzeasca o primavara intreaga si in care se ascund acum gaite, cotofene, ulii? Ati auzit vreodata pe marile bulevarde tipatul ascutit si sfasietor al uliilor? Nu sunteti de parere ca asa ceva ar fi inadmisibil, ca ar trebui luate, pe loc, masuri, ca viata cetateneasca ar fi grav afectata? Ganditi-va cat de revoltator este ca aici nu sunt sine de tramvai, ganditi-va ca unii oameni nici n-au inceput sa coseasca, iar fanul adie usor in bataia vantului, urias, indecent si inmiresmat, ganditi-va cate insecte zumzaie la amiaza, nestingherite si bezmetice, fara sa dea socoteala nimanui. Cu parere de rau va anunt ca aici pana si mestecenii se lasa dezmierdati de vant, cand ar putea foarte bine sa-si tina frunzele acasa si sa ne scuteasca pe toti de bucuria lor fara temei.Asta, ca sa nu mai spun ca, atunci cand se coseste fanul, e la fel de rau si de anapoda: pasunile se umplu de pasari mici - petrisei, pitigoi, cinteze -, iar mirosul acela adanc si nelamurit te face sa inchizi ochii, sa astepti si sa visezi chestiuni care ar trebui, toate!, cu desavarsire interzise. Eu unul, recunosc, n-am sa inteleg de ce caprioarele isi fac de cap seara de seara pe dealul din fata casei (casa asta batraneasca, din lemn de brad, cu pridvor si camere umbroase), de ce vin pana aici mirate si atente, de ce pasc iarba asta marunta, cand ar putea, foarte bine, sa ramana in padurea lor de fag, ascunse si nestiute, asa cum ii sta bine oricarei caprioare cu mintea la cap. Ar mai fi si vulpile, dar pe ele le latra cainii, iar in privinta asta n-as avea nimic de comentat. Doar pentru ca cerul se involbureaza de nori si respira ca o vietate uitata, doar pentru ca muntii Bucegi, Piatra Craiului si Leaota sunt cel mai desavarsit spectacol pe care o televiziune l-ar putea inventa, doar pentru ca m-am ascuns intre dealurile astea inalte si mi-e bine, doar pentru ca, uneori, incerc sa ma smeresc si atunci scriu, putin si chinuitor, merita sa las Bucurestiul de izbeliste? Pai ce s-ar face capitala fara mine? Cum ar rezista ea la auzul vestii ca, atunci cand imi tuna (iar aici tuna si fulgera destul de des), trag adanc niste aer in piept, niste aer d-asta limpede, tare, taios, imi pun bocancii in picioare si o apuc incotro vad cu ochii, pe poteci povarnite si paduri unde unii copaci arata ca oamenii, iar unii batrani arata a copaci.

Ana Maria Sandu
Marea, ca o sare in bucate

Ana Maria Sandu lucreaza ca jurnalist. In 2003 a publicat volumul de poezie "Din amintirile unui Chelbasan", iar trei ani mai tarziu primul ei roman, "Fata din casa vagon". In prezent, se afla la Berlin cu o bursa, pentru a-si scrie cea de-a treia carte

Pentru mine, vacanta de vara inseamna mare, multa mare. Sa stau cu burta la soare, pana simt ca totul in jurul meu se dizolva.Oricate teorii apocaliptice as auzi despre efectele devastatoare ale soarelui, nu-mi pasa foarte tare si nu ma sperie intr-atat, incat sa renunt la aceasta placere. In fiecare an astept prima baie in mare, apoi momentul in care pielea mea incepe sa se maroneasca, si zilele sunt iar lungi si intra unele in altele. E vorba despre o stare de care mi se face dor si ma bucur in fiecare an cand o recuperez, de parca mi s-ar intampla s-o traiesc pentru prima oara. Marile nu seamana intre ele si sunt in stare sa depistez diferente de textura a apei, de la un loc la altul in care ajung. Mediterana are o transparenta ciudata si e mai sarata la gust decat Marea Neagra. Oceanul Atlantic se lafaie la picioarele tale la flux, iar la reflux dispare, precum Cenusareasa de la bal.
Din adolescenta mea, tot ce-am pastrat mai de pret sunt niste vacante lungi la mare (la 2 Mai si la Vama Veche). Dar s-a intamplat la un moment dat sa nu mai recunosc locurile acelea. Atunci am plecat in lumea larga, in cautarea altor fasii de pamant si mare care sa mi se potriveasca. Le-am gasit greu, pentru ca cele mai multe raman doar niste locuri placute sau spectaculoase, dar care nu mi s-au lipit de suflet intr-atat incat sa-mi imaginez ca ma voi mai intoarce vreodata.
De vreo trei ani, cel mai mult stau la mare intr-un satuc indepartat din sudul Bulgariei. Si-mi doresc sa ajung din nou acolo si anul asta. Proprietarul casei in care locuiesc in satucul din Bulgaria e un tip trecut bine de 80 de ani, cu o problema la un picior, care-l face sa se miste destul de greu. In fiecare dimineata, cand ma indrept spre plaja, ne intalnim pe drumul prafos si in panta. Schimbam cateva vorbe. Coboara la mare, se scufunda, inoata o ora si se intoarce. Nu sare peste obiceiul asta niciodata. Sunt sigura ca-l tine in viata.
Acum, cand sunt in mansarda mea de la Berlin, cand marea e inca departe si ma invart printre oameni care vorbesc despre alienarea urbana pe care o traiesc (in formele ei cele mai subtile si mai perverse), mi se face dor si de barul de pe plaja cu muzica lui braziliana. Am de unde alege la Berlin cafenele de tot felul, dar mintea imi zboara tot la locul acela improvizat de pe malul marii, unde campari-ul orange are culoarea soarelui la asfintit, cand coboara in mare, facandu-mi inima sa se stranga, ca a mai trecut o zi pretioasa...

Adrian Popescu
In iarba, printre bureti

Echinoxist din prima generatie, Adrian Popescu este redactor sef al revistei literare "Steaua" de la Cluj. A debutat in 1964, a publicat 14 volume de poezie, doua romane si a fost tradus in patru limbi

Locul unde ma intorc mereu pentru a ma regenera este Bucovina. De mic copil, eu, impreuna cu fratele meu, eram purtati de tata la manastiri, in drum spre rudele noastre din Radauti. Solemnitatea locului sacru de la Putna, broderiile Mariei de Mangop, mormantul lui Stefan cel Mare, podul cu fan unde a dormit Eminescu, brazii, ciupercile gatite de bunica, cum sa le uit? Veri la rand, era ritualul nostru sa revedem Voronetul, Gura Humorului, Moldovita, Sucevita, Arbore, prilej de a descoperi alte si alte intelesuri ale frescelor minunate, pe care nici ploaia si nici vantul, nici frigul, nici rautatea oamenilor nu le-au putut distruge. Cum stau ele ca un bulgare de aur in palma Domnului, ocrotite de causul muntilor, pulseaza neintrerupt o cosmica energie spirituala... Sunt locurile unde mi s-au inchegat pentru totdeauna imaginile paradisului terestru, acolo, in padurile de brad, zada, mesteceni, fagi, prin luminisurile cu fragi, cu zmeura, ale Bucovinei.
Dar mai exista la maturitate si alte izvoare de energie la care ma-ntorc. Satele maramuresene, biserica de lemn a Desestiului lui Gheorghe Parja, Sighetul regretatului poet Ion Iuga, oraselul Targu Lapus, locul drag lui Grigore Lese, unde poposea, mergand la Rohia, Nicolae Steinhardt. Acum, la Targu Lapus, un preot tanar unit, Silviu Hodis, coordoneaza o librarie, organizeaza colocvii religioase nationale, la mirificul lac Lighet, tabere ecumenice pentru copiii orasenilor, unde cei mici pot deprinde vechile mestesuguri rurale, tesutul, daracitul sau orientarea in padure.
Dar catunul Salta cum sa-l uit? Pe drumul ce duce de la Rozavlea spre Sighet, soseaua ramane in stanga, ramane si casa primitoare a invatatoarei Sofia Vancea, drumul pietruit o ia spre paduri. La intrarea in Salta, vezi o gradina pe deal, tot in stanga, unde-i biserica noua, aproape de ea se serbeaza in august Rozaliile. Pe deal e gospodaria lui Toader al Diacului. Numele spune mult. Condus de omul darz care-l poarta, urci pieptis, printre aluni, spre pasunile inalte. Acolo, asezat in iarba, printre bureti albi, fragezi, vezi Tara pana departe.
A consemnat