Dare de seama despre ingeri

Povesti adevarate despre felul in care iubirea transforma iadul copilariei in rai

Baietelul se apropie, cu ochii in ochii mei. Ceilalti copii privesc. Este blond. Merge greu. Mainile sale stau intr-o pozitie ciudata. Curiozitate, tensiune, o umbra de teama. Intind mana catre el. Inima mi-a stat in loc. Il cheama Mircea. Traversam impreuna o clipa care dureaza o mie de ani. O clipa a privirilor. Apoi, el imi ia mana si si-o lipeste de obraz. Doamne, copilul acesta vrea o mangaiere. Nici nu respir. Il mangai pe obraz, apoi pe frunte, si mana lui urmeaza mana mea. Si, dintr-o data, ochii lui se lumineaza, gura i se intinde intr-un zambet urias, insotit de un sunet ciudat, care vine din adancurile lui. Inima mea reporneste, respiratia, lumea incepe sa se invarta si timpul sa existe, harmalaia uriasa din aceasta incapere explodeaza din nou, ca si cum toti copiii aflati acolo nu ar fi asteptat decat sa vada daca eu il voi mangaia pe Mircea pe obraz sau nu. Se ingramadesc in jurul meu, vor sa ma atinga si ei, sa ma vada, sa ma miroasa, imi iau mainile si mi le tin in mainile lor. O fata frumoasa, cu ochi albastri, vrea sa fie luata in brate. Bucurie. Simt bucuria acestor copii aburind in aerul camerei, o aud fulgerand in sunete nearticulate, dar pe care le inteleg perfect. Bucuria nu are nevoie de cuvinte ca sa fie exprimata. Iar copiii acestia care vorbesc cu greu au darul de a emana imprejurul lor bucurie. M-au primit. M-au acceptat. Gata. Sunt de-al lor!

Mama Stefi

Ma aflu undeva la marginea Iasului, pe niste dealuri, intr-un sat care se numeste Barnova. Prin fereastra vad case frumoase raspandite prin livezi si o toamna tarzie. Inauntru e cald, pe pereti sunt picturile copiilor acestora pe care unii i-ar numi "handicapati", dar pe care eu prefer sa-i numesc doar asa, copii si nimic mai mult. M-au primit in casa lor, iar pretul a fost o mangaiere. Venisem cu inima stransa, prizonier al unor prejudecati, credeam ca intru intr-un spatiu al suferintei si al disperarii, iar acum, asezat pe o bancuta, nu fac decat sa ma bucur odata cu ei. De ce anume se bucura? Nu stiu.
"Copiii astia au trecut prin iad", zice Stefania De Cesare, sau mai bine zis Mama Stefi, asa cum o striga copiii, "si dupa ce ai trecut prin iad, inveti sa te bucuri fara sa ai motive speciale. Ei au invatat asta, si acum ne invata pe noi. Fiecare dintre ei are o poveste teribila careia i-a supravietuit."
Cea numita Mama Stefi are 43 de ani, dar ar putea avea orice varsta. Intr-un fel, pare mult mai tanara, pentru ca felul ei de a fi este unul copilaros. Alteori, lucrurile pe care le spune sunt atat de cutremuratoare si le spune in asa fel, incat ai crede ca a trait o mie de vieti. Este italianca, din Napoli, si in urma cu 15 ani a fondat o asociatie care preia copii cu dizabilitati din orfelinate si le ofera, pur si simplu, o casa si o familie. De cand a venit la Barnova, langa Iasi, vorbeste romaneste mai mult cu accent moldovenesc decat italian. Arata ca o mama buna din Moldova, si atunci cand ai scapat dintr-o imbratisare de-a ei stii ca are o inima uriasa. Din ziua in care am cunoscut-o din intamplare, la Bucuresti, mi-am dorit sa vin sa-i vad copiii, nenumaratii ei copii. Vorbea despre ei intr-un fel pe care nu-l mai uiti niciodata. Coplesitor! Asa ca iata-ma pe dealul acesta de langa Iasi, la sfarsitul rece al toamnei, alaturi de ea si de copiii ei extraordinari, intr-una dintre casele pe care ea le-a construit cu ajutorul unor voluntari italieni.Casa in care ne aflam acum se numeste Barbara. Fiecare casa poarta numele unui copil care a plecat si s-a facut inger, si pe care Stefania De Cesare l-a cunoscut, pe care l-a tinut in brate, pe care l-a mangaiat pana cand a plecat "pe cealalta parte a Lunii." Multi dintre copiii pe care-i adopta sunt bolnavi incurabil, ii mor in brate, pe multi dintre ei i-a si ingropat. Dar au fost si copii ucisi - nu de boala, ci de un sistem despre care de prea multe ori nu am vrut sa auzim, desi crimele s-au petrecut la cativa pasi de marile noastre griji cotidiene.
Voluntar in spitalele de copii bolnavi de cancer din Italia, apoi in Africa, in cele din urma, in 1991, Stefania De Cesare a ajuns pentru prima data in Romania. Un drum al ingerilor care i-au aratat incotro sa se indrepte. Intr-o buna zi, a ajuns undeva pe langa Iasi, la Popesti, intr-o sectie a spitalului "Sfanta Maria" pentru copii cu probleme psihice, orfani abandonati de catre parinti de pe cand erau bebelusi, trecuti prin toate chinurile lumii si internati intr-un fel de lagar, amenajat intr-un castel ce apartinuse candva familiei Sturdza. Iadul!
Suntem in sala mare a Casei Barbara. In tot timpul in care eu si Stefania am vorbit, copiii s-au jucat, au tipat, s-au zbantuit. In clipa in care ea a pronuntat cuvantul "Popesti", s-a lasat tacerea, copiii au venit pe langa ea, cautandu-i mainile, fetele mai mari care au fost acolo, in lagarul de la Popesti, la Castel, si care isi amintesc perfect, au incremenit. Ceilalti, mai mici, care stiu si ei povestile de groaza ale acelui loc, au amutit si ei.

Castelul

Cele ce urmeaza s-au petrecut in Romania anilor '90. Ele mi-au fost povestite nu numai de Stefania De Cesare, care a ajuns acolo in 1991, ci si de copiii supravietuitori ai acelui loc de cosmar, care acum sunt adulti si care, printr-un miracol, au supravietuit si au reusit sa devina niste oameni normali.
Intotdeauna am crezut ca istoriile cumplite aparute in presa despre orfelinatele romanesti au fost putin exagerate. Am refuzat sa cred ca la doi pasi de noi s-au putut petrece asemenea tragedii, ca a putut exista un sistem care sa permita un martiraj atat de crud al copiilor, pana intr-acolo incat acestia sa-si piarda mintile. Dar acesta este adevarul. Copiii abandonati traiau in "leagane", adica in institutii ale statului roman pana la varsta de 3 ani. La 3 ani erau considerati handicapati mintal, pentru ca nu vorbeau, nu mergeau, pentru ca se leganau singuri in patuturile lor mizere, fiind in cele din urma trimisi in locuri precum castelul de la Popesti, printre alti copii mai mari, care avusesera aceeasi soarta. Numai ca multi din acesti copii nu avusesera nimic la nastere. Ei devenisera niste mici animale retardate, pentru ca nimeni nu ii luase vreodata in brate, pentru ca nimeni nu ii mangaiase vreodata, pentru ca nimeni nu se ostenise vreodata sa-i invete sa vorbeasca sau sa mearga. Ani de zile statusera in patuturile lor de fier, si o data pe zi, cineva le arunca pe perna o sticla plina de apa cu zahar.Dupa trei ani, acesti copii erau "evaluati" de o comisie, diagnosticati la gramada cu autism sau schizofrenie, apoi trimisi in lagarul de la Popesti, unde erau supusi tuturor abuzurilor imaginabile. Nimeni nu-si dadea osteneala sa-i consulte cu adevarat si astfel erau condamnati pentru totdeauna. Ani de zile traiti in frig si in frica, cu gratii la usi si la ferestre, imbracati in zdrente, spalati o data pe luna cu furtunul cu apa rece, infometati in asa hal, incat - multi ani mai tarziu, dupa ce Stefania De Ce-sare a reusit sa-i smulga pe unii dintre ei de-acolo, ascundeau paine pe sub paturi. Am vazut toate astea in imaginile filmate de catre voluntarii italieni in anii '90, documente acuzatoare cumplite, dar ceea ce m-a convins n-au fost ele, cat groaza cumplita pe care am putut-o citi pe fetele acestor copii, povestindu-si istoria. As putea sa umplu pagini intregi cu relatarile lor. Ale Elenei, care acum are 30 de ani si care a stat la Popesti 15 ani; ale Stefaniei, o fetita care a invatat singura sa citeasca de pe bucatele de ziar. Numai ca acum e prea tarziu. Nimic din toate acestea nu mai conteaza, totul s-a terminat. Nimeni nu le mai poate da viata inapoi, acum mai raman doar intrebarile. Cum a fost posibil ca asa ceva sa se intample?
Mama Stefania a fost acolo, cu ei, timp de un an, zi si noapte, a vazut totul, bataile, abuzurile, foamea. "Au fost nopti pe care le-am petrecut cu ei, in camerele lor. Am dormit in Castel si am vazut ce se petrecea, felul in care urlau ca fiarele, de frica, atunci cand se stingeau luminile Castelului. Cum erau treziti din somn de cei mari, care dupa o viata de trait la Castel erau adevarati psihopati.Am vazut cum femeia de serviciu ii smulgea de sub zdrentele lor de paturi si ii arunca pe jos, ca sa faca la oala, sa nu murdareasca, si cum ei adormeau acolo, pe ciment. Era infiorator. O noapte petrecuta acolo era suficienta pentru o viata si daca erai adult. Dar copiii au trait in groaza aceea ani de zile. Multi dintre cei mici mureau si erau ingropati in curtea Castelului, fara nici un fel de acte. Mai tarziu, cand alergam sa le facem actele pentru a-i prelua in casele noastre, am descoperit ca nu aveau nici un fel de dosare, nu aveau nici macar certificate de nastere. Au fost copii pe care i-am cunoscut si care pur si simplu au disparut. Cand m-am intors nu mai erau si nimeni nu putea sa-mi spuna ce s-a petrecut cu ei."
Castelul era inconjurat de o padure si, intr-o noapte, Stefania a auzit o caruta ce urca spre cladire. Se auzeau din intuneric voci de barbati. Stia ca acolo, cu copiii, era doar o asistenta. I-a fost frica. A incercat sa cheme politia. Stia ca se fura mereu din ajutoarele pe care strainii le aduceau pentru copii, cu camioanele, dar nu de hainute ii pasa, ci de "puiuti". A doua zi, conducerea spitalului a chemat-o si i-a pus in vedere sa paraseasca locul imediat. Cei care veneau noaptea sa fure erau chiar administratorii spitalului. Asa s-a terminat anul acela, 1991, in care ea a fost martora cosmarului de la Popesti. Un cosmar care ii mai tortureaza si acum noptile.

Supravietuitorii

Vasazica, fiecare dintre casele fondate de Stefania De Cesare poarta cate un nume. Nume de ingeri. Copii care nu mai sunt, dar sub ale caror nume exista aceste case, in care astazi traiesc si alti copii, adunati din cele mai teribile locuri pe care le-a avut, poate, Romania, majoritatea foste sectii de neuropsihiatrie infantila si orfelinate speciale: Sipote, Harlau, Popesti, Grajduri, Miclauseni, Bivolari. In aceste case familiale, principalul mod de recuperare a fost simplu: iubirea. Copiii au fost iubiti, mangaiati, au fost tinuti in brate, si atunci au inceput sa se petreaca miracolele. Copiii acestia ce pareau condamnati pe viata au inceput sa vorbeasca, sa deseneze, sa mearga la scoala, uneori chiar la scoli normale.
"Avem aici o fetita cu un talent extraordinar la pictat", spune Stefania De Cesare. "Porto. O fetita extraordinara, de vreo 13 ani, cu privire palpaitoare si ale carei tablouri ard pe toti peretii. Ei bine, Porto nu a vorbit timp de trei ani dupa ce a fost luata de la Popesti." "Frica", zice Stefania. "A trait atat de mult timp in frica, incat frica incremenise in ea ca un bolovan. Avea crize de disperare, cand urla si se lovea singura. Am incercat sa vindec aceasta frica cu iubire. Iubirea topeste frica. Si intr-o zi, dupa trei ani, dintr-o data Porto a vorbit perfect. Ar trebui sa o auzi intr-o dimineata povestindu-si visele fantastice, cu lux de amanunte, in culori, despre alte lumi. Visele astea le picteaza ea. Daca o intelegi pe Porto, intelegi ce e cu copiii astia. Sufletele lor sunt aici pe jumatate, dar au acces... dincolo. Si sunt, cu adevarat, niste supravietuitori. Toti au personalitate accentuata, pentru ca au supravietuit numai cei mai tari dintre ei."
Abia a doua zi am inteles dimensiunile transformarilor care au fost posibile in vietile acestor copii, dintre care acum unii sunt adolescenti si altii au facut primii pasi intr-o viata normala. Mama Stefania a facut miracole in viata lor. Pentru fiecare stadiu de varsta si fiecare grad de afectiune, italianca a inventat ceva. Pentru fetele care cresteau si care intr-o buna zi ar fi trebuit sa plece, Mama Stefania a inventat un cuptor de paine, pentru ca ele sa invete o meserie, iar acum sunt cateva fete care reusesc sa lucreze si sa-si castige singure banii. Pentru altii a inventat o mica ferma, cu cateva animale si ceva pamant imprejur. Altii sunt la scoala, si unii chiar la scoli normale, iar doi dintre ei, n-o sa credeti, sunt la facultate! Am vazut casele in care locuiesc, am auzit cum isi vorbesc si cum se tin de maini, am vazut cum cei mai mari au grija de cei mici, am vazut priviri intre copiii acestia, care tin loc de mii de cuvinte, si am inteles, nu cu mintea, ci cu inima, ca ei au fost salvati. Dar mai aveam de trecut un prag...

"Casa ingerilor"

Asa se numeste cu adevarat. Este un apartament la parterul unui bloc, pe care Stefania l-a cumparat in apropierea Spitalului de copii "Sfanta Maria". Este un loc in care vin peste zi copiii bolnavi de cancer. Doar cei care pot. Cei care nu sunt intr-o cura de chimioterapie, cei care pot merge, cei care pot manca. Ei sunt adevaratii ingeri. In sapte luni de zile, au trecut pe-aici cam doua sute de copii. Urmele lor sunt pe pereti, desene, colaje, picturi. Unii nu se vor mai intoarce niciodata.
Intru cu inima indoita. Copiii stau in jurul unei mese mari si lipesc niste figurine din hartie. Altii coloreaza. Unii sunt mici, poate ca au 6-7 ani, altii sunt mai marisori, 12-13 ani. Niste fete frumoase, niste domnisoare... Madalina, Iulia, Nicoleta, Ionut... Cancer. Sunt tacuti. Atunci cand vorbesc cu ei, parca se trezesc dintr-un vis, zambesc, vorbesc. Dupa o clipa, privirile lor se pierd, se aburesc, ca si cum ar vedea ceva ce noi nu vedem. Mai ales Ionut. Cred ca are vreo 8 ani. Fata si corpul lui sunt umflate de la cortizon. Cu cateva luni in urma era un copil perfect normal. Acum pare obez si privirile lui sunt fixate undeva, in spatele meu. E absent. Ce e cu Ionut? "Vino!", imi spune Stefania. Mergem in alta camera. Nu putem vorbi de fata cu ei. Acolo se afla Daniela, psihologul. Plange. Tocmai a aflat ca una dintre fetite, Iulia, va pleca acasa. Nu mai e nimic de facut pentru ea, in spital. Si Ionut? "Se desprinde, se duce, pleaca incetul cu incetul. E de luni de zile in spital. Cu o luna in urma, in octombrie, Ionut a fost martorul mortii celui mai bun prieten al sau, Vladut, care avea 12 ani. A stat acolo, pe patul spitalului o noapte intreaga, iar Vladut urla de durere, in agonie. Nu a spus nimic, doar a privit forfoteala doctorilor neputinciosi, a asistentelor, fara sa scoata un cuvant, fara sa planga, fara sa fuga, pana dimineata, cand prietenul sau a murit. De atunci vorbeste putin. Rezultatele analizelor sale s-au prabusit. A cazut intr-o depresie. Ionut pleaca." Daniela plange. Stefania doar priveste. Este o scena care s-a repetat de atatea ori! Intr-o zi copilul este aici, se joaca, deseneaza, mananca, iar a doua zi, afli ca s-a dus. Raman doar desenele lor pe pereti si cateva fotografii.Stefania: "A fost aici un baietel, Iliuta. Avea leucemie. In timp ce el era diagnosticat cu leucemie in spital, mama lui murea acasa, de cancer. In ziua inmormantarii mamei sale, taica-sau a trecut pe la spital si nu a avut curajul sa-i spuna. Cand s-a intors acasa, fara nici un cuvant, a inteles. Nu l-a intrebat pe taica-sau ce s-a intamplat. Stia. A mai trait un an si jumatate, dar boala i-a afectat vederea. Era orb. Taica-sau era un om bun, dar nu stia sa-si arate afectiunea. Noi mergeam la taica-sau si-i spuneam: "Iliuta te iubeste", apoi mergeam la Iliuta si-i spuneam: "Tati te iubeste". Am intins punti. Intr-o zi, taica-sau a venit si, pentru prima oara, l-a luat in brate cu mainile lui de taran care sapa la cartofi. Fara nici un cuvant, doar l-a luat in brate. A doua zi, cu morfina, Iliuta a inceput sa se desprinda. Imbratisarea aceea l-a eliberat. Inainte de a se desprinde definitiv, a vorbit. O vedea pe mama lui si pe inca cineva, Ovidiu." "De unde stii ca e mama ta?", l-am intrebat. A zis doar atat: "Stiu". Pe urma am aflat ca Ovidiu fusese un alt copil care murise cu el in salon, cat statuse in spital.
Nimeni nu stie care sunt cauzele pentru care un copil face cancer. Cand este vorba despre copii, toate teoriile se prabusesc. La Casa Ingerilor am aflat, insa, ca majoritatea acestor copii trecusera prin traume emotionale grave. De cele mai multe ori este vorba de abandon, despre o pierdere, despre o spaima. "Stefanut avea 15 ani. A plecat intr-o excursie cu scoala si, cand s-a intors, mama sa era ingropata deja. In iunie nu avea nimic. In iulie, s-a dus. Fulgerator. A plecat suparat pe el insusi, pe taica-sau, pe Dumnezeu, pe toata lumea." Si ceilalti, care n-au plecat inca, cei care stau in camera de dincolo si deseneaza, majoritatea au trecut prin ceva grav. Parintii lor au murit sau au plecat in Italia sau in Grecia sau...
Ne intoarcem printre copii. Atat de cuminti, atat de recunoscatori ca sunt aici, atat de frumosi. Nu inteleg urzeala subtila a destinului, nu inteleg de ce trebuie sa fie asa, cum e posibil sa fie asa si sa nu putem face nimic? Am facut fotografii cu inima mea. Stiam ca nu o sa-i mai vad niciodata.
In noaptea aceea, inainte de a merge la hotelul meu, am trecut impreuna cu Stefania, cu Daniela, cu Carmen - mamele ingerilor - pe la spitalul de copii. Cand am intrat pe holuri, copiii pe care-i vazusem in "Casa Ingerilor" si care intre timp se intorsesera in spital, au venit imprejurul nostru. Acolo, ei nu mai erau ingeri, erau doar niste mici pacienti rataciti pe culoarele suferintei: Madalina, Iulia, Nicoleta, Ionut, Costel.
O secventa asa cum am trait-o. E seara. Sunt din nou la Casa Barbara, printre copiii care au trecut prin infern. Porto-pictorita, Ana, Maria, Lacramioara, Mircea... Suntem intr-o sala mica si frumoasa. Pe jos este pusa o salteluta. Copiii sunt stransi in cerc, asezati pe jos, iar eu sunt printre ei. E si Mama Stefania, si Mama Carmen, si Manuela, fata care a fost salvata din lagar la timp si a reusit sa ajunga studenta. Va deveni fizioterapeut si va lucra cu acesti copii. Unii sunt agitati, altii se tem, unii rostesc cuvinte de neinteles, altii fac semne. Mircea tot mai vrea sa fie mangaiat pe obraz, Catalina tot mai vrea sa fie tinuta in brate. In mijloc este Antoaneta. Psiholog. Sunt curios ce va face, in ce fel, pentru ca acesti copii reactioneaza greu la cuvinte. Unii nici nu pot vorbi.
E o muzica blanda. Dintr-o data, Antoaneta scoate de undeva o floare multicolora si zambitoare, facuta din plastilina. "Buna seara", zice deodata floarea din mana Antoanetei, catre Porto, iar ea o priveste ca pe o fiinta vie. "Te iubesc, Porto! Tu ma iubesti?" Fetita o priveste cu ochi arzatori si-i raspunde: "Buna seara, floare, te iubesc floare, te iubesc floaaareee...!". Apoi intinde mana catre ea si o mangaie. Floarea trece la alt copil, apoi la alt copil, apoi la Stefania si apoi la alt copil, si unii nu pot vorbi, dar se exprima asa cum pot, prin sunete, prin gesturi, prin gemete nearticulate, spun cu tot corpul "te iubesc", cu privirile, in feluri pe care nu mi le-am imaginat niciodata. Copiii acestia invata sa spuna "te iubesc" la propriu, sa exprime si sa primeasca iubirea, mai intai de la o floare din plastilina, apoi de la oameni. Un exercitiu de iubire. Poate ca vi se pare simplu. Poate ca vi se pare ridicol.Dar sunt printre ei copii care nu au fost atinsi niciodata decat prin violenta, care toata viata nu au facut decat sa se apere, sa fuga, incremeniti in frica de orice apropiere, pentru ca orice apropiere a cuiva insemna durere. Apoi floarea de plastilina a ajuns si la mine si mi-a spus: "Te iubesc, Horia". Rasuflarea mi s-a oprit in piept si abia am putut raspunde cu glasul tremurand, "Te iubesc si eu, floare". Auzindu-ma, copiii s-au bucurat, pentru ca eu eram un strain, un necunoscut care intrase in jocul lor, si cativa au batut din palme. Mai tarziu, de undeva, din adancuri, si-a facut loc in mintea mea gandul ca poate ceea ce am simtit acolo, cu copiii, in momentul acela, a fost iubirea aceea despre care am citit in carti, neconditionata, de origine divina, pe care nu mi-o puteam inchipui. M-am gandit ca daca exista ceva pe lumea aceasta care sa poata sterge ranile acestor copii, atunci aceasta este.
Cand ne-am despartit, Stefania De Cesare zambea larg, ca o mama buna din Moldova. Stia ca unele lucruri, ca sa poti vorbi despre ele, trebuie sa le traiesti. Nu e destul sa-ti fie povestite.
Am stat trei zile printre ingeri.

Fotografiile autorului

P.S. Rostul acestei relatari despre Ingeri nu este unul mercantil. Dar daca ceva inlauntrul vostru va indeamna sa luati legatura cu ei, iata numarul de telefon al Asociatiei Il Chicco: 0232/29.51.74, si e-mail: ilchicco@yahoo.it Sunt multe feluri in care puteti face ceva pentru un copil, dar inca si mai multe feluri in care El poate face ceva pentru dvs.